EXCLUSIV: Drepturile si interesele permanente ale Romaniei. Atlasul Spatiul Istoric si Etnic Romanesc al lui Antonescu reeditat cu prefata profesorului Buzatu - Ziaristi OnlineZiaristi Online

EXCLUSIV: Drepturile si interesele permanente ale Romaniei. Atlasul Spatiul Istoric si Etnic Romanesc al lui Antonescu reeditat cu prefata profesorului Buzatu

DREPTURILE ŞI INTERESELE PERMANENTE
ALE ROMÂNIEI
DIN PERSPECTIVA REGLEMENTĂRILOR INTERNAŢIONALE ŞI A

REALITĂŢILOR ISTORICE ŞI GEOPOLITICE[1]

GH. BUZATU

* Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, şi intrigilor, şi urilor, este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.

(Ion Antonescu, 1 ianuarie 1941)

* Fiecare popor are drepturile şi îndatoririle sale. Să se respecte drepturile noastre şi ale fraţilor noştri, aflaţi azi în afara graniţelor noastre, după cum noi respectăm pe ale străinilor, rămaşi în interiorul graniţelor noastre. Mai puţin decât atât nu ni se poate pretinde şi mai mult decât atâta nu putem da.

(Ion Antonescu, 8 decembrie 1940)

* Nu va fi linişte în acest colţ al Europei, – şi nu va fi dreptate adevărată în lume, – cât timp nu se va face sau nu-şi va face dreptate Poporul Românesc.

Şi se va face.

(Ion Antonescu, 25 martie 1941)

DUPĂ 1918, „noi – consemna, în zilele care precedau nemijlocit prăbuşirea ROMÂNIEI MARI în 1940, eminentul publicist care era Romulus Seişanu, autorul celui dintâi Atlas istoric, geopolitic şi etnografic al României[2] şi cel care avea să fie condamnat în 1945 în aşa-zisul proces al ziariştilor de către oribilul „Tribunal al Poporului”, dimpreună cu Nichifor Crainic, Radu Gyr, Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru, Pan Vizirescu, Romulus Dianu ş.a. – nu ne-am mărit Ţara, nici prin anexiuni forţate, nici prin cuceriri, nici prin nesocotirea voinţei populaţiunilor din teritoriile alipite. Noi am liberat ce a fost înlănţuit; am unit ce a fost despărţit prin silnicie; am sfărâmat hotarele nefireşti şi le-am înlocuit cu cele fireşti şi drepte; am pus pământul nostru strămoşesc sub domnia celor în drept să-l stăpânească; am aşezat pe temelii solide şi nepieritoare aşezământul armonios al Statului unitar român, şi am dovedit că urmărim o politică de pace şi de bună înţelegere cu toţi vecinii, dar şi o politică de veghe necurmată la frontiere[3].

Iar, în context, se reţinea recunoaşterea ilustrului geograf francez Emmanuel de Martonne în sensul că „dintre toate ţările create în Europa, sau transformate după război [1914-1918], forma cea mai fericită o are România, căci ea se apropie de un cerc, adică de figura care are cea mai mare suprafaţă şi cel mai mic contur. Or, conturul sunt frontierele sale. Avem de-a face cu un Stat bine condiţionat: o ţară completă cu munte, câmpie, coline, regiuni forestiere şi descoperite, agricole, pastorale şi industriale”[4].

La scurt timp după dezastrul din 1940, România, mutilată şi batjocorită, complet izolată în exterior, grav ameninţată pe plan intern şi internaţional dinspre imperialismele mari sau mici, vecine sau mai depărtate, avea să fie cuprinsă – nu fără voinţa proprie a Generalului/mai apoi a Mareşalului Ion Antonescu, şeful Guvernului şi Conducătorul Statului Român – de vâlvătăile Războiului Mondial din 1939-1945, cea mai mare conflagraţie militară a tuturor timpurilor.

În desfăşurările politico-diplomatice şi militare intervenite, nimic n-a fost întâmplător. Întrucât, pentru a reintra în deplinătatea drepturilor sale istorice, grav încălcate în 1940, pentru refacerea unităţii naţionale integrale şi pentru afirmarea intereselor sale fundamentale, România, cu începere de la 22 iunie 1941, a participat la conflictul mondial din 1939-1945. Chiar dacă alături de Reichul lui Adolf Hitler, un aliat cu siguranţă incomod şi compromis, hrăpăreţ şi detestat, la nivel naţional ori mondial. Se adaugă precizarea, numaidecât necesară şi logică, în ordinea lucrurilor, că, de partea cealaltă, Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii, de exemplu, aliindu-se cu Stalin împotriva lui Hitler, n-au făcut cumva o „alegere” ceva mai … fericită! Dar, se vede cât de colo, triumfase, cum altfel la vremuri de restrişte, străvechiul adagiu: La război ca … la război! Iar, pentru această situaţie, României avea să i se afle culpa finală. Aceea că, în vreme ce Naţiunile Unite, în frunte cu SUA, URSS şi Marea Britanie, au repurtat victoria în 1945, România – deşi a susţinut şi a fost susţinută de o serie de „aliaţi” europeni, în marea lor majoritate (Hitler, Mussolini şi vasalii lor), exceptându-l pe Mannerheim, odioşi sau, cel puţin, deocheaţi[5] – l-a pierdut. Or, după cum e stabilit cu rigurozitate în istorie, „dreptul” obligatoriu la judecată nu aparţine decât învingătorilor; niciodată şi nicidecum celor învinşi!

Dar, deşi angrenaţi în război, unul mondial şi total în toate privinţele, de prin 1942-1943, după unele succese militare şi politico-diplomatice iniţiale, lipsiţi şi de şanse, Bucureştii s-au preocupat să prepare temeiurile păcii ce avea a succede războiului în plină desfăşurare. Mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, ca vicepreşedinte al Guvernului şi titular al departamentelor Afacerilor Străine şi Propagandei Naţionale, au afirmat cu tărie, la Bucureşti sau în faţa liderilor de la Berlin, că românii nu-s „un popor de misiune mondială”[6], dar au identificat „traiectoria” neamului ca fiind una de factură şi proporţii europene[7]. S-a cristalizat, în consecinţă, ideea că, indiferent de cursul şi de soarta ostilităţilor, România nu-şi putea îngădui a se dezinteresa de pacea de mâine[8], impunându-se o acţiune conjugată vizând, în esenţă, două obiective: – unul propagandistic şi, celălalt, organizatoric, de documentare. Devansând oarecum lucrurile, vom preciza că, la 6 martie 1943, Mihai Antonescu a motivat necesitatea absolută de a se începe „a pregăti, într-un sistem organizat, întregul material documentar cu care Ţara noastră, de o parte, să-şi desăvârşească propaganda internaţională, iar, pe de altă parte, să-şi pregătească apărarea drepturilor şi înfăţişarea revendicărilor sale la Conferinţa de Pace (subl. ns.)”[9].

În aprecierea faptelor, trebuie luat în consideraţie acest element decisiv, şi anume că iniţiativele ministrului de Externe al României şi-au avut sorgintea şi s-au desfăşurat nu în perioada în care situaţia pe Frontul de Est era defavorabilă forţelor Axei, ci, din contra, atunci Wehrmachtul şi trupele aliate dispuse pe teritoriul URSS se aflau în culmea expansiunii şi succeselor lor, o dată cu declanşarea şi desfăşurarea ofensivei spre sud-est (28 iunie – 18 noiembrie 1942)[10]. Evident preocupat de destinul României în perspectiva războiului şi a organizării lumii postbelice, Mihai Antonescu a opinat – apreciem – cu sinceritate atunci când a precizat: „ … Toţi avem datoria să înţelegem că reorganizarea europeană depinde de puterea cu care fiecare stat va şti să-şi afirme nu numai pe câmpurile de bătaie puterea şi prezenţa lui, dar depinde şi de metoda, de puterea de persuasiune, de forţa de convingere şi de prezentare a adevărului, a rosturilor şi răspunderilor pe care se va rezema ordinea Europei de mâine. Poporul român are toate însuşirile pentru ca să contribuie la ordinea de mâine, la reconstrucţia Europei, pentru că este un popor curat, întreg, cu puteri de muncă şi cu puteri de jertfă. Depinde prin urmare de apărarea pe care o facem drepturilor lui ca să-i aşezăm destinul în matca pe care Europa o va deschide popoarelor de mâine (subl. ns.)”[11].

Potrivit documentaţiei existente, în fapt Mihai Antonescu (foto alaturi de maresalului Ion Antonescu, la o vizita in Banat), deja la 18 mai 1942 avansase, în cadrul Consiliului de Miniştri, o serie de instrucţiuni pentru constituirea organismului destinat să se ocupe, prioritar şi exclusiv, cu problemele pregătirii participării României la viitoarea Conferinţă de Pace. Preparativele anticipate au rezultat direct din experienţa Congresului Păcii de la Paris din 1919-1920, precum şi din exemplul oferit pe atunci de diplomaţia horthystă, în privinţa căreia Mihai Antonescu aflase că, „în pivniţele Ministerului Afacerilor Străine ungar şi într-o clădire specială la Budapesta, Ungaria are pregătite sute de volume cu tot materialul pentru Conferinţa de Pace, orişicare i-ar fi tendinţa”[12]. Constatând că noi „nu ne-am trezit”[13], liderul diplomaţiei române a decis că sosise momentul pentru ca să se „treacă serios” la muncă[14]. Realităţile momentului erau tragice în viziunea demnitarului: „ … Cu pământul frânt, cu graniţele sfâşiate, prăbuşiţi în mândria şi în drepturile noastre, – încă stăm într-o beatitudine şi aşteptăm ca alţii să ne facă istorie?! – fie de pe malurile Tamisei, fie de la Directoratul lui Auswärtiges Amt[15], fie de la Roma, fie de la Moscova”, de unde şi concluzia naturală care se impunea: „Neamul românesc nu trebuie să-şi împrumute conştiinţa din capitalele lumii, ci trebuie să-şi trăiască conştiinţa propriei lui răspunderi (subl. ns.)”[16]. Organismul în sarcina căruia au fost concentrate preparativele în vederea forumului mondial postbelic a fost denumit simplu – Biroul Păcii[17], deşi ulterior (1942-1944) s-au făcut adesea referiri fie la o Comisie[18], la un Consiliu[19] sau la un Oficiu de Studii, care însă, trebuie precizat pentru evitarea confuziilor, au reprezentat segmente şi n-au acoperit niciodată întregul. Beneficiind de toată susţinerea Mareşalului[20], Mihai Antonescu a procedat, în iunie-iulie 1942, la organizarea şi impulsionarea Biroului Păcii[21] potrivit unor principii dezvoltate atât în şedinţa de constituire a organismului din 16 iunie 1942[22], cât şi la reuniunile unora dintre comisii[23]. Răspundem cu toţii – a insistat Mihai Antonescu – pentru „pregătirea materialului pentru apărarea drepturilor noastre şi înfăţişarea revendicărilor româneşti în faţa Conferinţei de Pace (subl. ns.)”[24]. Sub aspect doctrinar şi organizatoric, discursurile rostite de Mihai Antonescu la reuniunile din 16 iunie 1942[25], la fondarea Biroului Păcii, şi, mai ales, la 19 august 1942[26], în cursul dezbaterilor vizând strângerea materialului documentar pentru Conferinţa Păcii[27], au fost fundamentale[28]. Reţinem formularea scopului acţiunii, motivată din start, adică la 16 iunie 1942, în prezenţa a numeroşi invitaţi de prestigiu (miniştri şi oameni de ştiinţă şi cultură, diplomaţi, ziarişti)[29]:

Domnilor Miniştri, Domnilor, un dicton bătrân şi plin de înţelepciune spunea: «Si vis pacem para bellum». Cred că la acesta omul modern trebuie să adauge un nou dicton: Dacă vrei să câştigi războiul, trebuie să pregăteşti pacea (subl. ns.)”[30].

Au existat, în condiţiile precizate, temeiuri serioase, pentru care, în cazul membrilor Biroului Păcii, acesta a rămas în memoria lor drept Comisia Mihai Antonescu. Se impune a preciza, în acest loc, că, opera încredinţată Biroului Păcii şi membrilor comisiilor sale a fost de excepţională semnificaţie politico-diplomatică, ştiinţifică şi naţională, cu rezultate eficiente în perioada următoare, la fel a fost surprins cu realism misiunea ce incumba viitorului forum mondial, care trebuia să ajungă la o „soluţiune de echilibru”[31]. A funcţionat cu siguranţă şi o deficienţă majoră a sistemului conceput provenind direct din viziunea iniţiatorului care, situând Germania lui Hitler în centrul demonstraţiilor şi aşteptărilor[32], o trecea deja între învingători. Ceea ce nu a fost cazul! Cu toate acestea, posibilitatea de-a expune şi acţiona sau de a se manifesta, o dată mai mult şi mai stăruitor, pentru apărarea intereselor distincte ale României a fost importantă, pe alocuri chiar decisivă, faptul atestând, în ultimă instanţă, că ţară nu era ocupată de Axă, ci satelit al sistemului, cu o anume libertate de acţiune, pe plan intern sau extern[33]. Cu titlu de exemplu, reamintim că, pentru susţinerea declaraţiilor sale, Mihai Antonescu a pus, el însuşi, la dispoziţia Biroului Păcii[34] numeroase documente privind negocierile sale cu liderii nazişti, iar dintre acestea desprindem scrisoarea nr. 74 865 trimisă la 10 octombrie 1941 pe adresa lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti (1941-1944). Documentul în discuţie cuprindea o tulburătoare pledoarie pentru Transilvania, amintindu-ne astăzi nouă – indiscutabil şi semnatarului, la vremea lui – de declaraţia celebră a lui N. Titulescu din 1915 pe aceeaşi temă, pe care în fapt o imita:

„ … De la Mareşalul Antonescu, mândria Neamului şi expresia lui, până la cel din urmă cetăţean al acestei Ţări, nu este unul singur care să se dezonoreze, trădând drepturile României asupra Transilvaniei.

Ardealul – atenţiona expeditorul – nu este pentru noi, Domnule Ministru, un pământ, un teritoriu.

Ardealul este cetatea în care am trăit şi am suferit două mii de ani.

În Carpaţii Ardealului ne-am zidit viaţa şi am păstrat împotrivirea năvălitorilor şi a hoardelor slave, ieri ca şi azi.

În Carpaţi ne-am întemeiat cele dintâi Principate Româneşti continuatoare al lumii romane antice.

În Carpaţi a răsărit ordinea spirituală, care a stat temelie morală a acestui Neam de-a lungul veacurilor.

Carpaţii sunt pentru noi leagănul trecutului nostru, al mitologiei şi al credinţei noastre, de care nu ne poate despărţi nimeni […]

Ardealul nu este un pământ.

Ardealul suntem noi toţi.

Ardealul este sufletul nostru.

Nu poate nimeni să ne aibă întregi fără suflet (subl. ns.)”[35].

Nu o singură dată, Mihai Antonescu a subliniat că, pentru împlinirea misiunii Biroului Păcii, fuseseră rezervate mijloace bugetare „mult depăşite”[36] ori a solicitat celor nominalizaţi în comisii „să muncească, zi şi noapte, alături de noi, alături de Ministerul Afacerilor Străine, alături de Guvernul întreg, pentru pregătirea materialului documentar, pentru legarea acţiunii şi materialului statului de materialul ştiinţei româneşti sau al datelor de coroborare a practicii cu înfăţişarea diplomatică a problemelor noastre (subl. ns.)”[37]. Altădată, în calitatea-i de titular al Ministerului Propagandei Naţionale, Mihai Antonescu s-a declarat indispus „să las, ca până acum, ca Academia Română să se ocupe de apărarea drepturilor neamului românesc; Institutul Social la fel; Academia de Ştiinţe Morale şi Politice se ocupă şi ea; Institutele Istorice se ocupă şi ele şi până la urmă se ajunge la o anulare de principii şi de lucrări, astfel încât nu avem nici o lucrare pe care să putem conta sau, mai mult, să avem unele pe care o să trebuiască să le retragem din circulaţie, ca primejdioase apărării intereselor noastre de peste graniţă”[38]. Concluzia se desprindea de la sine, fiind magistral sintetizată: „Înţelegeţi că Ministerul Afacerilor Străine, într-o perioadă de război, este Statul Major al doilea al Statului! …”[39]

Aşa după cum s-a subliniat, cele şapte secţii ale Biroului Păcii au fost stabilite (ca profil şi componenţă nominală) în cadrul şedinţei de inaugurare din 16 iunie 1942[40], simultan avansându-se şi un program minimal de lucru, cuprinzând un număr de 18 Probleme de rezolvat de către „Biroul Păcii”[41].

Sub impactul evenimentelor generale, mai ales al celor militare, începând de la 6 martie 1943 Mihai Antonescu a intervenit pentru a se intensifica activitatea Biroului Păcii[42]. Din punctul său de vedere devenise clar că strategia organismului includea două obiective majore, care, însă, se interpătrundeau: 1- opera de propagandă a drepturilor şi intereselor României; 2 – pregătirea sub raport documentar a participării României la viitoarea Conferinţă de Pace[43]. Odată cu revitalizarea activităţii Biroului Păcii, Mihai Antonescu a optat pentru a se adopta şi împlini un document maximal, intitulat – defel pretenţios, dacă avem în vedere concepţia, amploarea şi varietatea obiectivelor (174) – Program pentru pregătirea materialului documentar de informare şi propagandă în vederea Conferinţei de Pace[44], căruia i s-a adăugat nu mai puţin de 215 „Dosare speciale”[45]. La şedinţa din 6 martie 1943 a Biroului Păcii, Mihai Antonescu, înainte de a inventaria „marile probleme”, pe care, în acel moment, le studiau „toate statele”[46], a reamintit asistenţei sensul războiului României:

„ … Poporul român luptă azi în contra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte în contra acelora care i-au luat pământul fără luptă.

Transilvania este datoria noastră faţă de noi înşine şi nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea.

Mai bine să ne prăbuşim într-o luptă dreaptă, decât să trăim veacuri în ruşinea nedreptăţii …”[47]

Mihai Antonescu avea să revină, în acelaşi sens, la reuniunile din 13 martie 1943[48] sau din 20 martie 1943[49], dar mai cu seamă, la Sibiu, la 19 iulie 1942[50], când a explicat că acţiunea României rezulta din „comandamentele istoriei şi legile unităţii naţionale”, toate exprimând deopotrivă „însuşi sensul existenţei noastre (subl. ns.)”[51]. Şi, deşi încă la 19 august 1942 înaltul demnitar decisese că, din acel moment, toate comisiile Biroului Păcii intrau „în vacanţă” (?!)[52], pentru a se inaugura activitatea celor patru grupuri deja menţionate[53], el a sugerat ca, în abordarea problemelor, specialiştii îndemnaţi să coopereze să renunţe la tratările „alambicate” şi „abstracte”, urmărindu-se „rezultate practice, fiindcă savanţi ne naştem şi cunoaştem toate problemele; rămâne numai să le aplicăm”[54]. În chip concret, s-a pronunţat oratorul, „pe mine nu mă interesează … să fac academie, ci eu vreau să fac broşuri şi lucrări de propagandă şi informaţie politică. Nu vreau ca să mă abat de la adevărul ştiinţific […], dar nu pot nici să fiu la sclavia datelor ştiinţifice şi a cercetărilor care nu se mai termină […] Acestea sunt lucrări care trebuiesc făcute mult mai târziu. Practic şi imediat, mie îmi trebuie să am problemele principale rezolvate, constantele neamului românesc. Pe acestea lucrez …”[55] Fără a nominaliza pe cineva, Mihai Antonescu a decis: „N-am nevoie de figuranţi; am nevoie de colaboratori; am nevoie de contribuţii sincere şi efective. N-am timp de politeţi […] Am nevoie de oameni care să mă ajute; am nevoie de oameni care să mă înţeleagă”[56].

Însă după mai multe luni, la 6 martie 1943, Mihai Antonescu – oarecum în contradicţie cu el însuşi – a solicitat din nou sprijinul specialiştilor, le-a solicitat sugestiile, pledând pentru poziţia lor de „centru generatori de difuzare” a energiilor şi cunoştinţelor, contând pe concursul Academiei Române şi al universităţilor, al marilor institute de cercetare[57]. De altfel, fuseseră invitaţi şi au avut intervenţii: prof. I. Simionescu, preşedintele Academiei Române[58]; prof. G. G. Mironescu, reprezentând Academia de Ştiinţe Morale şi Politice[59]; Gh. I. Brătianu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi directorul Institutului de Istorie Universală „N. Iorga”[60]; D. Gusti, delegat şi lider al Institutului Social Român[61]; Constantin C. Giurescu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi directorul Institutului de Istorie Naţională, care a precizat că deja răspunse cu fapte[62]; prof. I. Lupaş, directorul Institutului de Istorie Naţională al Universităţii din Cluj-Sibiu[63]; prof. Victor Papacostea, directorul Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice[64]; prof. Horia Hulubei, rectorul Universităţii din Bucureşti[65]; Grigore Antipa[66]; prof. Silviu Dragomir, care organizase, în cadrul Universităţii din Cluj-Sibiu, Centrul de Studii privitoare la Transilvania[67], ce avea să procedeze în lunile imediat următoare (1944-1945) la valorificarea unor micro-monografii pe profilul programului Biroului Păcii, în cadrul unei colecţii proprii – „Bibliotheca Rerum Transsilvaniae”[68]. Din rândul celor prezenţi, prof. Gh. I. Brătianu, evocând preocupările anterioare, a insistat asupra cursului ce predase la Universitatea din Bucureşti în ultimii doi ani pe tema Istoriei Mării Negre[69], iar prof. Victor Papacostea, realist dar entuziasmat, a vorbit în numele celor care vor răspunde „cu toată puterea noastră de credinţă şi cu toată puterea noastră de muncă la apelul pe care Ţara, prin Dv., ni-l face”[70]. Au intrat în sfera contribuţiilor remarcabile sintezele prof. Constantin C. Giurescu din seria Istoriei Românilor, coordonarea monumentalei monografii tipărită în limba germană consacrată Transilvaniei[71], ca şi micro-sintezele, editate în româneşte şi în mai multe limbi străine – Transilvania. Schiţă istorică (1943-1944)[72] sau Die europäische Rolle des rumänischen Volkes (1941)[73]. Să mai avem în seamă: Simion Mehedinţi, Rumänien an der Ostgrenze Europas (1941); Horia Ursu, Bastionul de Răsărit al Europei: Poporul Român (1941); Grigore Antipa, Die Donau. Ihre politische und wirtschaftliche Bedeutung im Leben des rumänischen Volkes (1941); Theodor Capidan, Die Mazedo-Rumänen (1941); Alexandru V. Boldur, Cu privire la istoria Transnistriei. Studiu critic (Bucureşti, 1943); idem, Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei (Iaşi, 1942); Ion I. Nistor, Aspecte geopolitice şi culturale din Transnistria (Bucureşti, 1942); Nicolae M. Popp, Românii din Basarabia şi Transnistria (Bucureşti, 1941); C. Gh. Constantinescu, Românii transnistrieni (Bucureşti, 1942)[74]; N. P. Smochină, Din amarul românilor de peste Nistru (Bucureşti, 1941)[75]; general Radu Rosetti, Războiul pentru reeliberarea Bucovinei şi Basarabiei (Bucureşti, 1942); Guvernământul Basarabiei, Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti (Bucureşti, 1942)[76]; Emil Diaconescu, Românii din Răsărit. Transnistria (Iaşi, 1942). Importante lucrări au fost consacrate Dobrogei, începând cu sinteza prof. Radu Vulpe – după modelul prof. C. Daicoviciu, cu o Transilvanie în Antichitate[77] – despre istoria veche a ţinutului dintre Dunăre şi Marea Neagră[78]. Un rol şi un ecou important l-au avut publicaţiile de istorie, precum „Revue de Transylvanie”, cu un număr special (iulie-decembrie 1944) consacrat problemelor româneşti în viziunea Păcii[79]. S-a neglijat, în context, rostul prof. P. P. Panaitescu, excelentul nostru medievalist, prezent în acţiune cu lucrări de profil[80], după ce se impusese cu un manual pentru cursurile secundare privind Istoria Românilor, tipărit în mai multe ediţii[81]; a nu se neglija, de asemenea, că în noiembrie 1940 P. P. Panaitescu şi Emil Lăzărescu au pregătit, pentru deplasarea lui I. Antonescu la întâlnirea cu A. Hitler la Berlin, „dosarul” cu problemele istoriei româneşti[82]. Gh. I. Brătianu, deopotrivă cu profesorii Constantin C. Giurescu şi P. P. Panaitescu, s-a înscris printre cei mai prolifici şi redutabili istorici, mai ales după micro-monografiile din 1940 – Moldova şi frontierele sale istorice (1940), cu ediţii în limbile franceză, germană, italiană, engleză)[83] sau România şi Ungaria (Bucureşti, 1940), Misiunea istorică a Ungariei (Bucureşti, 1942), de asemenea traduse în limbi de circulaţie internaţională. Este în afară de orice îndoială însă că, dintre cărţile ilustrului istoric, au rămas contribuţii istoriografice de referinţă, aşa precum: Originile şi formarea unităţii româneşti (Bucureşti, 1942), La Bessarabie. Droits nationaux et historiques (Bucarest, 1943), editarea revistei Geopolitica şi Geoistoria (1941-1944). Cu toate că, în context şi în concordanţă cu menirea Biroului Păcii, planificată de prof. Mihai Antonescu, colegul său de la Universitatea din Bucureşti şi fostul aderent al dizidenţei liberale din anii ’30[84], cea mai reprezentativă operă, formând iniţial obiectul unui curs universitar, s-a concretizat într-o ambiţioasă sinteză, al cărei titlu şi conţinut trimiteau, cu semnificaţie aparte, la înseşi bazele construcţiei ce se proiecta odată cu sfârşitul războiului în curs: Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle (I-II, Bucarest, 1945-1946)[85].

Un alt fapt remarcabil: din primele momente ale comunizării României, care, în mod cu totul nefericit şi păgubitor evoluţiei ţării, au coincis epocii sfârşitului celui de-al doilea război mondial şi debutului epocii postbelice, majoritatea copleşitoare a lucrărilor redactate prin grija sau în spiritul iniţiativelor Biroului Păcii au fost trecute în anii 1945-1948 – prin decrete-legi – în rândul scrierilor interzise[86]. Ceea ce, indiscutabil, a reprezentat o probă elocventă în sensul că, după ce, în condiţii istorice concrete, România „pierduse” Pacea din 1946-1947[87], prin cumplitele sacrificii impuse de învingătorii din 1945, opera Biroului Păcii nu s-a dovedit întrutotul ineficientă, nefiind nicicum … ignorată! Mai ales că destinul provinciilor istorice pierdute în anul tragic 1940 îl obsedase cu supra de măsură: Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul Transilvaniei şi Cadrilaterul.

Aşa după cum am constatat, în cadrul Biroului Păcii s-a constituit la un moment dat, desigur că în funcţie de negocierile antamate în vara anului 1942 între Bucureşti şi Sofia, posibil chiar la recomandarea Berlinului[88], o secţie pentru „reluarea tratativelor cu Bulgaria”. Secţia respectivă, pusă sub preşedinţia generalului N. Stoenescu, ministrul Finanţelor, ceea ce a sugerat clar ţelurile şi aşteptările iniţiatorului, s-a întrunit în mai multe rânduri, la 6, 13, 20, 29 iulie sau la 1 august 1942[89], dar şi la 13 august 1942[90]. Comisia s-a bucurat de participarea unor specialişti de marcă în domeniile diplomatic, economico-financiar, juridic, fiind suficient să reţinem numele unora dintre cei care au intervenit în dezbateri: în afară, bineînţeles, de titularul Finanţelor, generalul N. Stoenescu, C. Stoicescu, ministrul Justiţiei, Mircea Vulcănescu, subsecretar de stat la Finanţe, diplomaţii Gh. Davidescu, I. Christu, iar într-un rând însuşi liderul diplomaţiei Bucureştilor ş.a. În cursul reuniunilor, s-a căzut de acord, mai cu seamă la sugestiile lui N. Stoenescu şi I. Christu, că nu „toate” problemele rămase în suspensie între România şi Bulgaria în urma Tratatului de la Craiova din 1940[91] aveau să-şi afle soluţii (6 iulie 1942)[92], decisiv fiind stabilirea fondului dosarului[93]. Admiţându-se, la propunerea aceloraşi, să nu se facă cedări în negocierile cu Bulgaria (13 iulie 1942)[94], secţia Biroului Păcii a avut în atenţie: schimbul de populaţie efectuat şi negocierea sumei forfetare, situaţia refugiaţilor şi chestiunea arhivelor (13 şi 20 iulie 1942)[95], problema telefoanelor (1 august 1942)[96]. La şedinţa din 29 iulie 1942 a fost prezent ministrul de Externe, Mihai Antonescu, care a recomandat principiile de urmărit, a formulat aspectele de ordin tehnic şi financiar în atenţie şi nu a ignorat, în context, să-şi exprime intenţiile, mai precis: „ … Ceea ce mă interesează pe plan diplomatic şi politic este să fac acest pas înainte pentru a nu-l face alţii şi a mă prinde într-un cleşte şi pe urmă să nu mai pot ajunge la schimbul de populaţie pe pachete. Dacă pot să obţin aceste date, atunci, fără îndoială, mă interesează rezolvarea tuturor problemelor. Aceasta mă preocupă din punct de vedere tehnic […] În ceea ce priveşte chestiunile de principii, ceea ce mă preocupă este să facem un pas înainte în raporturile româno-bulgare. Întreaga problemă de principii trebuie să fie rezolvată în acest spirit (subl. ns.)”[97].

Este, fără îndoială, inutil să mai precizăm că toate compartimentele (comisii, grupuri etc.) care au funcţionat în cadrul sau în numele Biroului Păcii (1942-1944), succedat după lovitura de stat din 23 august 1944, de o Comisie pentru Studiul Problemelor Păcii, la nivelul Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti (după 1 februarie 1945)[98], au avut un rol bine determinat. Mai apoi, în august 1945, sub conducerea lui Gh. Tătărescu, noul lider al diplomaţiei române (martie 1945 – noiembrie 1947), s-au constituit – după modelul Biroului Păcii, mai mult ca sigur – două comisii care aveau în atenţie două probleme: pregătirea documentelor privind participarea ţării la viitoarea Conferinţă a Păcii şi stabilirea cuantumului reparaţiilor (de achitat ori de primit)[99].

Cu aportul specialiştilor, programul împlinit a excelat prin profunzime şi concreteţe, prin realism şi amploare, iar roadele activităţii s-au evaluat la şi după Conferinţa Păcii de la Paris din iulie – octombrie 1946, unde s-au dovedit neprecupeţite toate materialele adunate relativ îndeosebi la Transilvania[100], după cum şi la ultima reuniune de la New York (noiembrie – decembrie 1946) a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe ai Marilor Puteri învingătoare care au convenit asupra textelor definitive ale Tratatelor de Pace impuse foştilor sateliţi ai Reichului nazist – România, Finlanda, Ungaria, Bulgaria, dar şi Italia, toate convocate la Paris, la 10 februarie 1947, pentru a li se impune veritabile Dictate ale Păcii.

După cum lesne s-a putut constata, de o mare eficienţă în opera Biroului Păcii s-a dovedit activitatea istoricilor, geografilor, etnologilor, statisticienilor şi geopoliticienilor, reuniţi în cele două secţii de profil – istorică sau etnică, biologică şi statistică. Numai într-un atare context a fost posibil ca, datorită aceloraşi specialişti, să fie valorificate, într-un termen minim şi cu o periodicitate exemplară, excelente sinteze consacrate trecutului, hărţi şi lucrări de cartografie istorică şi etnică[101].

Celebrul istoric Gh. I. Brătianu, pe care-l aştepta de fel tardiv un groaznic sfârşit în România ocupată de URSS şi comunizată după lovitura de stat de la 23 august 1944[102], desluşise încă din 1941, în Cuvântul înainte al celei dintâi reviste române privind „Geopolitica şi geoistoria”, coordonatele poziţiei României în contextul sud-est european, şi nu doar atât: „Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un Stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei – ba, încă şi mai departe -, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aicea nu numai pentru dânsa singură.

Statul nostru este, deci, – continua Gh. I. Brătianu în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului deopotrivă – şi în tot timpul. Ea deţine, cum s-a spus, cu adevărat o poziţiune-cheie. Iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Înseamnă, deci, că, mai mult decât oriunde aiurea, veghea în astfel de puncte trebuie să fie mereu trează (veghea ta, a celui acolo aşezat). Ideea de hotar, de putere şi de apetit economic, internaţional, de autarhie şi independenţă, trebuie purtată acolo mereu în conştiinţe, ca o obsesie. Suntem, prin poziţia noastră pe glob, dar şi prin cele ce poartă faţa şi ascund măruntaiele pământului nostru, ca o stână carpatică la un vad de lupi. Ciobanii, drept aceea, trebuie să aibă ghioagă bună şi toţi şi … să doarmă cât mai puţin. Se înţelege, deci: un Stat cu o astfel de situaţie, în care te urmează în tot locul vânturile, valurile, dator este, el cel dintâi, să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa. Toţi membrii acestui Stat, şi în primul rând pătura lui conducătoare, trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele”[103].

Cu acelaşi prilej, reputatul istoric descifra rostul geopoliticii, ca „ştiinţă tânără şi totuşi veche, ca şi lumea pe care o cercetează şi o frământă”[104] . Întrucât ea „ne întăreşte în credinţa că nimic nu este pierdut, cât timp păstrăm, neînduplecată şi neştirbită, conştiinţa legăturii veşnice dintre acest neam şi pământul său, cât timp se va găsi un glas care să revendice cu tărie, în faţa naţiunii şi a istoriei, drepturile ce nu se pot prescrie, pe care împrejurări potrivnice le pot acoperi vremelnic, fără a împiedica însă triumful unei justiţii care întârzie adesea, dar nu lipseşte niciodată”[105]. Astfel stând lucrurile şi în contextul Războiului Sfânt al României din 1941-1944 pentru reintrarea ei în temeiurile drepturilor sale naturale şi permanente, în contextul în care însuşi Conducătorul Statului, Mareşalul Ion Antonescu, ca excelent militar de carieră şi ca ilustru reprezentant al conştiinţei româneşti dintotdeauna, a insistat[106] şi a finanţat întocmirea şi editarea, în condiţii grafice deosebite şi în mai multe limbi de circulaţie internaţională, a unei opere de excepţie: Atlasul intitulat Spaţiul istoric şi etnic românesc, apărut în anul 1942 prin grija şi sub egida  Institutului Cartografic Militar, Institutul Naţional Central de Statistică şi Academiei Române. După cum constatăm, Atlasul a apărut – fapt deosebit de semnificativ – simultan cu constituirea Biroului Păcii, astfel încât cei mai proeminenţi membri ai acestuia au colaborat la realizarea volumului, veritabil monument al ştiinţei şi culturii naţionale, operă în egală în proporţii şi   semnificaţie cu impresionanta Enciclopedie a României (4 volume, Bucureşti, 1938-1943), terminată de imprimat tot pe atunci[107]. După o jumătate de veac, mai precis în 1992-1993, Atlasul din 1942 a fost republicat parţial în trei fascicule[108], acoperind însă toate compartimentele textului original, iar editorii, motivându-şi gestul, au relevat valoarea operei princeps, apreciind că beneficiem de „o lucrare remarcabilă prin acurateţea  informaţiilor, prin conciziunea stilului şi, în special, prin expresivitatea hărţilor şi a graficelor […] Lucrarea, în ansamblu, constituie o întreprindere ştiinţifică deosebit de valoroasă şi fără precedent la noi, depăşind în mod evident sfera conjuncturalului […] Reeditarea lucrării, în 1992, are drept temei nu numai o firească restituire a unei cărţi de valoare, ci şi necesitatea redeşteptării spiritului românesc, descătuşat de orice vremelnice oprelişti”[109]. Este inutil să mai precizăm că, de atunci încoace, Atlasul Spaţiul istoric şi etnic românesc a stat permanent la dispoziţia delegaţilor României în toate confruntările internaţionale, inclusiv, după cum s-a observat, în prima ordine, în pregătirea de către reprezentanţii Bucureştilor a materialelor absolut necesare pentru Congresul Păcii de la Paris din iulie-octombrie 1946 şi, nu mai puţin, în cadrul dezbaterilor furtunoase din Forumul reunit în Capitala Franţei.

Este necesar să precizăm, în încheiere, că ediţia princeps a Atlasului Spaţiul istoric şi etnic românesc a beneficiat, cum se impunea, pentru fiecare dintre cele trei compartimente (I – Spaţiul istoric românesc; II – Ungaria „milenară”; III – Spaţiul etnic românesc, texte + LXI planşe), de tot atâtea motto-uri memorabile purtând semnătura Mareşalului Ion Antonescu:

* Am pus 2000 de ani ca să ne întemeiem hotarele vieţii şi drepturile româneşti, hotarele lui Traian, ale lui Mihai Bravul şi ale lui Ferdinand (I)

* Ei însă trebuie să ştie că, la drepturile Coroanei Sfântului Ştefan, noi răspundem, paşnici şi cu omenie, cu drepturile pe care ni le dă coroana de lauri a marelui Traian (II)

* Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă (III)

Acestora le putem adăuga, fără dificultate, numeroase alte consideraţii remarcabile exprimate în împrejurări diferite, aşa precum:

* Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, şi intrigilor, şi urilor, este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.

(Ion Antonescu, 1 ianuarie 1941)

* Fiecare popor are drepturile şi îndatoririle sale. Să se respecte drepturile noastre şi ale fraţilor noştri, aflaţi azi în afara graniţelor noastre, după cum noi respectăm pe ale străinilor, rămaşi în interiorul graniţelor noastre. Mai puţin decât atât nu ni se poate pretinde şi mai mult decât atâta nu putem da.

(Ion Antonescu, 8 decembrie 1940)

* Nu va fi linişte în acest colţ al Europei, – şi nu va fi dreptate adevărată în lume, – cât timp nu se va face sau nu-şi va face dreptate Poporul Românesc.

Şi se va face.

(Ion Antonescu, 25 martie 1941)

ASTFEL, CEEA CE NETĂGĂDUIT PENTRU

MAREŞALUL I O N  A N T O N E S C U

SEMNIFICA ÎN CEL MAI ÎNALT GRAD

ÎNSUŞI CREZUL UNEI VIEŢI

ŞI AL UNEI ÎNTREGI GENERAŢII,

PENTRU POPORUL ROMÂN REPREZENTA UN

CERTIFICAT DE EXISTENŢĂ ŞI DĂINUIRE!


[1] Studiu introductiv la Atlasul publicat prin grija Mareşalului Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu (ediţia princeps – Bucureşti, 1942) – Spaţiul istoric şi etnic românesc, ediţie anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2011.

[2] Titlul complet al ediţiei întâi în franceză – La Roumanie: la terre roumaine à travers les âges: Atlas historique, géopolitique, ethnographique et économique, Bucarest, Universul, 1938, 200 pages; România: Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, ediţia a II-a de Adrian Năstase, Bucureşti, Editura ARED, 2000, XX – 204 p.

[3] Vezi Frontierele noastre, în „Familia”, seria III, an. VII, nr. 3-4/martie – aprilie 1940, p. 22.

[4] Ibidem, p. 7.

[5] La 18 iulie 1941, în memoriul trimis generalului I. Antonescu, Iuliu Maniu, subliniind că susţinea războiul României pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, îşi exprima însă rezerve faţă de alianţa cu Reichul nazist şi sateliţii săi, apreciind că „şi tovărăşia de arme de până acum, impusă de împrejurări, este cât se poate de supărătoare (subl. ns.)”, mai ales că Bucureştii nu primiseră dinspre Berlin, până atunci, după cum şi ulterior, „nici o satisfacţie în problema Transilvaniei” (cf. Ion Calafeteanu, ed., Iuliu Maniu – Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice. 1940-1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 80). În acelaşi sens, diplomatul Gh. Barbul s-a exprimat fără rezerve: „Personal, nu găsesc întru nimic mai grav, nici mai ruşinos să fi fost aliat cu Hitler decât aliat cu Stalin (subl. ns.)” (cf. Gh. Buzatu, Trecutul la judecata istoriei. Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 265).

[6] Arhivele Naţionale ale României, Arhiva Istorică Centrală, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Cabinetul Militar, dosar 1 075/1943, f. 3 (Expunerea lui M. Antonescu în faţa Biroului Păcii, Bucureşti, 6 martie 1943) (În continuare, se va cita: ANIC, fond PCM – CM).

[7] Ibidem, f. 14.

[8] Ibidem, f. 3.

[9] Ibidem, f. 2.

[10] Gh. Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, 1995, p. 25.

[11] ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 21 (expozeu rostit la 16 iunie 1942 în faţa Comisiei pentru strângerea materialului documentar în vederea Conferinţei de Pace).

[12] Ibidem, f. 59 (expozeul rostit la 19 august 1942 la Consiliul în vederea strângerii materialului documentar pentru Conferinţa de Pace). Mai mult decât atât, în 1919-1920, la Paris, „Ungaria s-a prezentat la Conferinţă şi a obţinut drepturi numai datorită meşteşugitei sale propagande şi sistemului său serios de a-şi înfăţişa documentarea (subl. ns.)” (ibidem, f. 52).

[13] Ibidem, f. 52-53.

[14] Ibidem, f. 70.

[15] Ministerul de Externe din Berlin.

[16] ANIC, fond PCM – CM, dosar 514, f. 53

[17] Mioara Anton, Biroul Păcii şi propaganda în interes naţional, în „Dosarele istoriei”, Bucureşti, nr. 12/2005, p. 25.

[18] La reuniunea constitutivă din 16 iunie 1942 (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-39).

[19] Ibidem, f. 40-126 (stenograma reuniunii din 19 august 1942).

[20] Cf. Mihai Antonescu, <<Dacă vrei să câştigi războiul, trebuie să pregăteşti pacea>>, Cluj-Napoca, 1991 (Cuvânt înainte de Ion Ardeleanu).

[21] Vezi Ion Ardeleanu, „Biroul Păcii”: Proiecte privind soluţionarea problemei frontierelor României şi bune relaţii în Balcani (19421943), în „Europa XXI”, Iaşi, vol. I-II/1992-1993, p. 128-132; Petre Otu, Biroul Păcii, în „Document”, Bucureşti, nr. 1/2000, p. 42-49; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti Mileniul III, 2005, p. 447-468; Gh. Buzatu, G. Rotaru, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rotarymond, 2007, p. 215-252; Mioara Anton, Biroul Păcii şi propaganda în interes naţional, p. 24 şi urm.; Petre Otu, ed., Pacea de mâine. Documente ale Comisiei constituite în vederea pregătirii Conferinţei de Pace după cel de-al doilea război mondial (1942-1944), Bucureşti, Editura Militară, 2006; Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, eds., România Mare în ecuaţia păcii şi războiului (1919-1947), Iaşi, Demiurg, 2009; Gh. Buzatu şi colaboratori, România în ecuaţia războiului şi păcii (1939-1947), I-II, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009; ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2010. Relevăm în context că datorăm istoricului militar Petre Otu cel mai consistent volum consacrat Biroului Păcii. Beneficiind de un titlu inspirat, Pacea de mâine, volumul reuneşte unele dintre documentele esenţiale (datând mai ales din 1942) relativ la activitatea comisiilor Biroului Păcii; de asemenea, el beneficiază de un amplu studiu introductiv, care, în afara unor minime deficienţe, reprezintă contribuţia cea mai serioasă în domeniu (ibidem, p. 5-43). Astfel că, în consecinţă, de-acum cunoaştem mai bine care a fost opera Biroului Păcii, cum şi-a desfăşurat activitatea, care au fost etapele, cine a fost cuprins şi care au fost rezultatele concrete ale organismului. În egală măsură, se desprind concluzii interesante privind rolul şi locul României în desfăşurarea conflagraţiei mondiale din 1939-1945, s-a extins perspectiva în abordarea diplomaţiei Bucureştilor în context, fiind posibile noi şi originale concluzii.

[22] ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-32. Tot atunci s-au organizat cele 7 comisii ale Biroului Păcii (I – istorică; II – presă şi propagandă; III – etnică, biologică şi statistică; IV – politică; V – juridică; VI – economică; VII – financiară) (ibidem, f. 35-39), succedate aleatoriu de o comisie pentru reluarea tratativelor cu Bulgaria (idem, dosar 512, filele 270-284, 285-315, 316-341, 349-366) sau o alta maghiară (ibidem, f. 69-73). Referitor la componenţa comisiilor, se impunea prezenţa unor personalităţi, membri ai Academiei Române şi profesori universitari, îndeosebi istorici, precum: Gh. Brătianu, C. C. Giurescu, Vladimir Dumitrescu, I. Lupaş, I. Nistor, Gh. Fotino, Victor Papacostea, I. Petrovici ş.a. (Comisia I); Alexandru Marcu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Pamfil Şeicaru, I. Simionescu ş.a. (II); Silviu Dragomir, Anton Golopenţia, Sabin Manuilă, Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu, Valer Pop, Romulus Vuia ş.a. (III); Eftimie şi Ervin Antonescu, Gh. Barbul, N. Daşcovici, Gh. Davidescu, Romulus Dianu, Gh. Fotino, Mircea şi Horia Grigorescu, Gh. şi Radu Meitani, Al. Oteteleşanu, Valer Pop, Gh. Sofronie, Pamfil Şeicaru, I. G. Vântu, Ovidiu Vlădescu, Virgil Veniamin ş.a. (IV); Eftimie şi Ervin Antonescu, Ion Finţescu, D. D. Gerota, Radu Meitani, Al. Oteteleşanu, Ilie Popescu-Spineni, Gh. Sofronie, I. G. Vântu, Ovidiu Vlădescu ş.a. (V); C. Buşilă, Grigore Antipa, Eftimie Antonescu, Victor Bădulescu, Valeriu Bulgaru, I. Christu, N. Cornăţeanu, D. D. Gerota, Aurel Gociman, Gh. Ionescu-Siseşti, I. Lapedatu, Gh. Leon, M. Nasta, Gh. Strat ş.a. (VI); N. Stoenescu, Mircea Vulcănescu, Victor Bădulescu, I. Lapedatu, M. Nasta, Gh. Leon ş.a. (VII) (ibidem, f. 35-39).

[23] Idem, dosar 512/1942, passim (stenogramele reuniunilor dintre 17 iunie şi 13 august 1942 ale diverselor comisii).

[24] Idem, dosar 514/1942, f. 44.

[25] ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-39.

[26] Ibidem, f. 40-126.

[27] Ibidem, p. 293-331.

[28] După cum şi intervenţiile sale ulterioare, tot în faţa Biroului Păcii, la Bucureşti, în 6 martie 1943 (ANIC, fond PCM, dosar 1 075/1943, f. 2-36), 13 martie 1943 (ibidem, f. 84-111) şi 20 martie 1943 (ibidem, f. 112-125) sau la Sibiu, în 19 iulie 1943, în prezenţa lui Ion Antonescu (ibidem, f. 127-191).

[29] Dintre care reţinem: Ion Petrovici, N. Stoenescu, C. Buşilă, C. Pantazi, Gh. Jienescu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Marcu, Grigore Antipa, Eftimie şi Ervin Antonescu, Alexandru Bădăuţă, Gh. Barbul, Gh. I. Brătianu, I. Chinezu, N. Daşcovici, Gh. Davidescu, Romulus Dianu, Silviu Dragomir, Vladimir Dumitrescu, Ion Finţescu, G. Fotino, D. D. Gerota, C. C. Giurescu, Aurel Gociman, Mircea şi Horia Grigorescu, I. Lapedatu, Gh. Leon, I. Lugoşianu, Sabin Manuilă, Simion Mehedinţi, Radu şi Gh. Meitani, Grigore Niculescu-Buzeşti, I. Nistor, Alexandru Oteteleşanu, Z. Pâclişanu, Petre şi Victor Papacostea, Valer Pop, Ilie Popescu-Spineni, Pamfil Şeicaru, I. Simionescu, N. Smochină, Gh. Sofronie, Ilie Şteflea, Gh. Strat, I. G. Vântu, Ovidiu Vlădescu, Romulus Vuia ş. a.) (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-3).

[30] Ibidem, p. 4; Petre Otu, ed., Pacea de mâine, p. 296. M. Antonescu avea să revină asupra acestui dicton la 6 martie 1943 (ANIC, fond PCM, dosar 1 075/1943, f. 2).

[31] Ibidem, f. 3.

[32] A se vedea declaraţia lui Mihai Antonescu în sensul că, după rapturile lui Stalin şi Molotov din 1940, „în faţa primejdiei bolşevice, în faţa ameninţării de agresiune totală din partea Rusiei, România nu se putea rezema, nu se mai poate rezema decât pe Germania, iar această adeziune nu este un joc întâmplător de echivocuri oculte ci o linie de conservare în faţa unei primejdii totale (subl. ns.)” (ibidem, f. 47, expozeul din 19 august 1942).

[33] Cf. Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 175 şi urm.

[34] A se vedea şi modul în care, în 1943, a dispus organizarea arhivei personale (ANIC, fond PCM – Cabinetul civil M. Antonescu, dosar 362, f. 233 şi urm. – Biroul Păcii, în inventarul original al fondului).

[35] ANIC, fond PCM, dosar 1 075, f. 150-151.

[36] Pacea de mâine, p. 59.

[37] Ibidem, p. 55.

[38] Ibidem, p. 329.

[39] Ibidem, p. 326.

[40] De la 6 iulie 1942 a debutat activitatea celei de a opta secţii (ibidem, p. 215 şi urm.).

[41] Ibidem, p. 81-82. Iată lista acestor probleme: 1 – Permanenţele neamului românesc şi problemele permanente de propagandă şi organizare internaţională; 2 – Problemele etnice şi biologice; 3 – România, factor social de civilizaţie; 4 – România, factor industrial; 5 – România, stat agricol european; 6 – România, factor de ordin european financiar; 7 – Finanţele României; 8 – Problema Dunării; 9 – Problema Mării Negre; 10 – Problema comunicaţiilor europene şi misiunea României; 11 – Propaganda politică; 12 – Problema românilor de peste hotare; 13 – Propagandă şi influenţă negativă; 14 – Echivocul ungar; 15 – Misiunea de popor de margine a românilor; 16 – Structura socială ungară; 17 – Probleme politice speciale (graniţe, schimburi de populaţii, ordinea teritorială şi etnică etc.); 18 – Probleme speciale politice ale Transilvaniei.

[42] În mod concret, deja la 19 august 1942, Mihai Antonescu formulase serioase rezerve şi critici acerbe pe marginea activităţii din iunie – august 1942 a comisiilor din cadrul Biroului Păcii, oferind ca variantă intensificarea eforturilor şi organizarea a patru grupe în cadrul Ministerului Afacerilor Străine (I – Grupul documentar; II – Grupul tehnic; III – Grupul pentru cercetarea materialului documentar cu caracter politic; IV – Grupul pentru cercetarea materialului despre Transilvania) (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 77-78).

[43] Vezi expozeul lui Mihai Antonescu din 13 martie 1943 (apud Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 447 şi urm.), în care constata că, din programul de lucrări stabilite în iunie 1942, „puţine au fost întocmite” (ibidem, p. 448).

[44] ANIC, fond PCM, dosar 1 075/1943, f. 94-111; Arhiva MAE, Bucureşti, fond Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 94, f. 158-161; Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, „Tribunalul Poporului”, dosar 95/I; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 454-461.

[45] Ibidem, p. 461-468.

[46] ANIC, fond PCM, dosar 1 075, f. 26-27.

[47] Ibidem, f. 39-40.

[48] Ibidem, f. 84-111.

[49] Ibidem, f. 112-125, inclusiv intervenţiile profesorilor N. Daşcovici, Gh. Brătianu şi Ioan Lupaş (f. 115-122).

[50] Ibidem, f. 129-177. Vezi şi alocuţiunile Mareşalului Antonescu, la începutul şi sfârşitul manifestării (f. 127-128, 178-180).

[51] Ibidem, f. 137. Cu acelaşi prilej, înaltul demnitar a declarat că „nici în groapă nu voi ierta pe aceia care la Viena [30 august 1940] au semnat, trădând, dezonoarea Neamului Românesc” (ibidem, f. 141).

[52] Idem, dosar 514/1942, f. 108.

[53] Ibidem, f. 77-78.

[54] Ibidem, f. 108.

[55] Ibidem, f. 110.

[56] Ibidem, f. 111.

[57] Idem, dosar 1 075/1943, f. 27.

[58] Ibidem, f. 73.

[59] Ibidem, f. 74.

[60] Ibidem, f. 74-76.

[61] Ibidem, f. 76-77.

[62] Ibidem, f. 77-78.

[63] Ibidem, f. 78-79.

[64] Ibidem, f. 79-80.

[65] Ibidem, f. 80.

[66] Ibidem, f. 82-83.

[67] Ibidem, f. 80-81

[68] Vezi, în acest sens, Silviu Dragomir, La Transylvanie avant et après l’Arbitrage de Vienne, Sibiu, 1943 (nr. I); idem, Le Banat Roumain, Sibiu, 1944 (nr. XIII); Georges Sofronie, Frontière et Nation en Droit International, Sibiu, 1944 (nr. IX); idem, Les antécédents diplomatiques de l’Acte de Vienne (Du 30 Août 1940), Sibiu, 1945 (nr. XV); Al. Procopovici, Die Rumänenfrage, Sibiu, 1944 (nr. III); Tudor Drăganu, La doctrine juridique de la Couronne hongroise, Sibiu, 1944 (nr. IV); Al. Filipaşcu, Le Maramureş, Sibiu, 1944 (nr. X); Camil Negrea, Le problème de rétablissement de la législation roumaine en Transylvanie du Nord, Sibiu, 1945 (nr. XVIII) ş.a.

[69] Cf. Gheorghe Zbuchea, Gh. I. Brătianu: O carte vorbită, dar nu şi scrisă, în vol. Arta Istoriei – Istoria Artei. Acad. Răzvan Theodorescu la 65 de ani, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 387- 397; ANIC, fond PCM, dosar 1 075, f. 74-76.

[70] Ibidem, f. 80.

[71] Vezi Siebenbürgen, I-II, Vorwort von Constantin C. Giurescu, Bukarest, 1943, VIII – 794 p. (Institut für Geschichte in Bukarest).

[72] Lucrare revăzută şi reeditată în româneşte, engleză, germană sau franceză între 1967 şi 1972.

[73] Studiu inclus, în formă abreviată, în volumul Siebenbürgen, I, p. 425-434.

[74] Majoritatea reeditate după 1989 (vezi Florin Rotaru, ed., Românitatea transnistreană. Antologie, Bucureşti, Editura Semne, 1996).

[75] Vezi şi N. P. Smochină, I Romeni fra il Dniester et il Bug, Bucureşti, Tip. „Bucovina” I. E. Torouţiu, 1942.

[76] De asemenea, reeditate (vezi Florin Rotaru, Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti. Antologie, Bucureşti, Editura Semne, 1996).

[77] Cf. Ioan Opriş, Constantin Daicoviciu în zodia confruntărilor, în „Muzeul Naţional”, t. XVII/2005, Bucureşti, p. 449-465. Alte informaţii extrem de preţioase privind activitatea istoricilor români în anii ’40, examinate ulterior prin filtrul organelor speciale ale fostului regim comunist, în idem, Istoricii şi Securitatea, I-II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004-2006.

[78] Vezi referiri bibliografice în Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998; Valentin Ciorbea, Evoluţia Dobrogei între 1918-1944. Contribuţii la cunoaşterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale şi ale vieţii politice şi militare, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2005; I. Munteanu, Interferenţe geopolitice la Dunărea de Jos în epoca modernă, Bucureşti, 1999; Valentin Ciorbea, coordonator, Germanii dobrogeni – Istorie şi civilizaţie, Constanţa, Editura Muntenia, 2006; Vasile Mărculeţ, Consideraţii asupra începuturilor statului dobrogean, în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, t. IX/2006, Constanţa, p. 219-237.

[79] Vezi Georges Sofronie, L’Acte de Vienne (du 30 août 1940) <<Diktat>>, non pas <<Sentence arbitrale>>, în „Revue de Transylvanie”, t. X, nos. 3-4/1944, p. 3-32; Tudor Drăganu, Les decisions d’Alba Iulia et leur interprétation par les minorités nationales de Roumanie, în idem, p. 52-73. În acelaşi număr, s-a bucurat de o amplă recenzie solida contribuţie a lui Gh. Brătianu intitulată Le problème de la continuité daco-roumaine (Bucarest, 1944), în idem, p. 140-153 (Mihail P. Dan).

[80] Vezi, de exemplu, P. P. Panaitescu, Români şi bulgari, Bucureşti, 1944, 66 p.

[81] Retipărit şi recomandat cu stăruinţă elevilor imediat după 1990.

[82] ANIC, fond PCM – CM, dosar 181/1940, filele 53-72.

[83] Toate reeditate, prin grija lui Florin Rotaru, Bucureşti, Editura Semne, 1995, 121 p.

[84] După lovitura de stat de la 23 august 1944, în care Gh. Brătianu fusese implicat, Mihai Antonescu s-a dezis complet de marele istoric. Interogat de Avram Bunaciu, la 13 aprilie 1946 fostul lider al diplomaţiei române a precizat: „Dacă mă consideraţi ca om, lăsaţi-mă să vă spun că Gh. Brătianu este a doua amărăciune pe care am avut-o după 23 august. Pentru că în ziua de 23 august a avut un rol atât de odios, dacă vreodată voi fi liber şi voi mai putea să întind mâna oamenilor, nu voi mai întinde mâna lui Gh. Brătianu. Oricine putea să facă ce a făcut [el] la 23 august, dar Gh. Brătianu nu putea să facă. L-am ţinut la curent pe Gh. Brătianu de absolut tot ce am întreprins, de greutăţile mele cu Mareşalul în politica externă L-am informat de tot, Nu avea dreptul să facă să-mi sfârşesc viaţa arestat (subl. ns.)” (Marin Radu Mocanu, Avram Bunaciu. Documente, Bucureşti, Fundaţia Culturală Libra, 2006, p. 175-176).

[85] Apărută nu demult, graţie Editurii Enciclopedice din Bucureşti, în ediţie definitivă. Apărută nu demult, graţie Editurii Enciclopedice din Bucureşti, în ediţie definitivă (vezi Georges I. Brătianu, L’Organisation de la Paix dans l’histoire universelle. Des origines à 1945, cu o prefaţă de John Rogister, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, 344 p.). Marele istoric publicase pentru început, în „Revue Historique du Sud-Est Européen” (t. XXII/1945; t. XXIII/1946) sau în „Revue du Moyen Age Latin” (t. V), un rezumat al sintezei.

[86] Cf. Paul Caravia, coordonator, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000.

[87] Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri. 1939-1947, p. 423 şi urm.

[88] La 17 iunie 1942, de exemplu, Ernst von Weizsäker, din cadrul MAE al Reichului, a transmis lui Raoul Bossy, ministrul român la Berlin, invitaţia „amicală” pentru guvernele României şi Bulgariei de-a finaliza chestiunile rămase în suspensie după Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 (Petre Otu, ed., Pacea de mâine, p. 26).

[89] Vezi Petre Otu, ed., Pacea de mâine, pp. 215-220, 239-264, 268-292.

[90] ANIC, fond PCM – CM, dosar 512/1942, f. 270-284.

[91] Pentru detalii, vezi Aurel Preda-Mătăsaru, Tratatul între România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Trecut şi prezent, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2004, p. 99 şi urm.

[92] Pacea de mâine, p. 215.

[93] Ibidem, p. 216-217.

[94] Ibidem, p. 244-245.

[95] Ibidem, pp. 239-243, 247, 259, 263.

[96] Ibidem, p. 281 şi urm.

[97] Ibidem, pp. 276, 280.

[98] Arh. MAE, fond Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, vol. 94, f. 36.

[99] ANIC, fond PCM – SSI, dosar 116/1945). Prezentăm lista dosarelor speciale studiate şi soluţionate de comisii: 1 – dosare politice (teritoriile istorice româneşti şi românii din jurul graniţelor – 4); 2 – dosare politice internaţionale (7); 3 – raporturile României cu Marile Puteri (6); 4 – raporturile României cu Ţările Latine (4); 5 – raporturile României cu alte ţări (4); 6 – dosare economice (25); 7 – chestiuni speciale (11); 8 – dosare politice şi administrative (ibidem, filele 461-468). Se observă, astfel, că nu numai se continua activitatea Biroului Păcii, dar se preluau dosarele pregătite de acesta (vezi Stela Acatrinei, Situaţia internaţională în 1946: Problemele păcii şi reconstrucţiei europene. Aspecte istoriografice, în Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Istorie şi societate, III, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 324).

[100] De fapt, încă la 19 august 1942, Mihai Antonescu sugerase să se acorde o „atenţie specială” materialelor privind Transilvania (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 105).

[101] Vezi Mircea Cociu, în colaborare cu Lucian Petre, eds., Spaţiul istoric şi etnic românesc, III, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Militară, 1993, p. 90 (Postfaţă).

[102] Cf. George Manu, În spatele Cortinei de Fier. România sub ocupaţie rusească, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2011, passim.

[103] „Geopolitica şi geoistoria. Revista română pentru sud-estul european”, an. I, nr. 1/septembrie – noiembrie 1941, p. 1; Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., Geopolitica, I, Iaşi, Editura Glasul Bucovinei, 1994, p. 1.

[104] Ibidem, p. 8.

[105] Ibidem.

[106] Să reţinem, de asemenea, că în răstimpul 1941-1944 liderul român a avut în serioasă atenţie proiectul de-a publica ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, admirabila micro-sinteză intitulată Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor (Bucureşti, 1919). În Prefaţa, datată 1941, adăugată ediţiei definitive, realizată integral, dar la care a refuzat definitiv în 1944, Antonescu aprecia că aspectele tratate ţineau de „problema sfintelor noastre drepturi”, iar multe dintre paginile noi redactate aminteau de consideraţiile expuse în Albumul din 1942 (cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iaşi, Demiurg, 2008, p. 79-90).

[107] Enciclopedia României, realizată sub coordonarea generală a lui D. Gusti, fusese proiectată în şase volume, dar, în funcţie de vicisitudinile războiului şi ale stalinizării ţării după 1944, s-a limitat la patru volume, toate recent valorificate, graţie tot Editurii Tipo Moldova din Iaşi (director – Aurel Ştefanachi), care ne-a oferit o ediţie anastatică, prefaţată şi îngrijită de subsemnatul (Iaşi, 2010).

[108] Vezi Mircea Cociu, în colaborare cu Lucian Petre, eds., Spaţiul istoric şi etnic românesc, I-III, Bucureşti, Editura Militară, 1992-1993.

[109] Ibidem, vol. I.

DREPTURILE ŞI INTERESELE PERMANENTE

ALE ROMÂNIEI

DIN PERSPECTIVA REGLEMENTĂRILOR INTERNAŢIONALE ŞI A

REALITĂŢILOR ISTORICE ŞI GEOPOLITICE [1]

GH. BUZATU

DUPĂ 1918, „noi – consemna, în zilele care precedau nemijlocit prăbuşirea ROMÂNIEI MARI în 1940, eminentul publicist care era Romulus Seişanu, autorul celui dintâi Atlas istoric, geopolitic şi etnografic al României[2] şi cel care avea să fie condamnat în 1945 în aşa-zisul proces al ziariştilor de către oribilul „Tribunal al Poporului”, dimpreună cu Nichifor Crainic, Radu Gyr, Stelian Popescu, Pamfil Şeicaru, Pan Vizirescu, Romulus Dianu ş.a. – nu ne-am mărit Ţara, nici prin anexiuni forţate, nici prin cuceriri, nici prin nesocotirea voinţei populaţiunilor din teritoriile alipite. Noi am liberat ce a fost înlănţuit; am unit ce a fost despărţit prin silnicie; am sfărâmat hotarele nefireşti şi le-am înlocuit cu cele fireşti şi drepte; am pus pământul nostru strămoşesc sub domnia celor în drept să-l stăpânească; am aşezat pe temelii solide şi nepieritoare aşezământul armonios al Statului unitar român, şi am dovedit că urmărim o politică de pace şi de bună înţelegere cu toţi vecinii, dar şi o politică de veghe necurmată la frontiere[3].

Iar, în context, se reţinea recunoaşterea ilustrului geograf francez Emmanuel de Martonne în sensul că „dintre toate ţările create în Europa, sau transformate după război [1914-1918], forma cea mai fericită o are România, căci ea se apropie de un cerc, adică de figura care are cea mai mare suprafaţă şi cel mai mic contur. Or, conturul sunt frontierele sale. Avem de-a face cu un Stat bine condiţionat: o ţară completă cu munte, câmpie, coline, regiuni forestiere şi descoperite, agricole, pastorale şi industriale”[4].

La scurt timp după dezastrul din 1940, România, mutilată şi batjocorită, complet izolată în exterior, grav ameninţată pe plan intern şi internaţional dinspre imperialismele mari sau mici, vecine sau mai depărtate, avea să fie cuprinsă – nu fără voinţa proprie a Generalului/mai apoi a Mareşalului Ion Antonescu, şeful Guvernului şi Conducătorul Statului Român – de vâlvătăile Războiului Mondial din 1939-1945, cea mai mare conflagraţie militară a tuturor timpurilor.

În desfăşurările politico-diplomatice şi militare intervenite, nimic n-a fost întâmplător. Întrucât, pentru a reintra în deplinătatea drepturilor sale istorice, grav încălcate în 1940, pentru refacerea unităţii naţionale integrale şi pentru afirmarea intereselor sale fundamentale, România, cu începere de la 22 iunie 1941, a participat la conflictul mondial din 1939-1945. Chiar dacă alături de Reichul lui Adolf Hitler, un aliat cu siguranţă incomod şi compromis, hrăpăreţ şi detestat, la nivel naţional ori mondial. Se adaugă precizarea, numaidecât necesară şi logică, în ordinea lucrurilor, că, de partea cealaltă, Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii, de exemplu, aliindu-se cu Stalin împotriva lui Hitler, n-au făcut cumva o „alegere” ceva mai … fericită! Dar, se vede cât de colo, triumfase, cum altfel la vremuri de restrişte, străvechiul adagiu: La război ca … la război! Iar, pentru această situaţie, României avea să i se afle culpa finală. Aceea că, în vreme ce Naţiunile Unite, în frunte cu SUA, URSS şi Marea Britanie, au repurtat victoria în 1945, România – deşi a susţinut şi a fost susţinută de o serie de „aliaţi” europeni, în marea lor majoritate (Hitler, Mussolini şi vasalii lor), exceptându-l pe Mannerheim, odioşi sau, cel puţin, deocheaţi[5] – l-a pierdut. Or, după cum e stabilit cu rigurozitate în istorie, „dreptul” obligatoriu la judecată nu aparţine decât învingătorilor; niciodată şi nicidecum celor învinşi!

Dar, deşi angrenaţi în război, unul mondial şi total în toate privinţele, de prin 1942-1943, după unele succese militare şi politico-diplomatice iniţiale, lipsiţi şi de şanse, Bucureştii s-au preocupat să prepare temeiurile păcii ce avea a succede războiului în plină desfăşurare. Mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, ca vicepreşedinte al Guvernului şi titular al departamentelor Afacerilor Străine şi Propagandei Naţionale, au afirmat cu tărie, la Bucureşti sau în faţa liderilor de la Berlin, că românii nu-s „un popor de misiune mondială”[6], dar au identificat „traiectoria” neamului ca fiind una de factură şi proporţii europene[7]. S-a cristalizat, în consecinţă, ideea că, indiferent de cursul şi de soarta ostilităţilor, România nu-şi putea îngădui a se dezinteresa de pacea de mâine[8], impunându-se o acţiune conjugată vizând, în esenţă, două obiective: – unul propagandistic şi, celălalt, organizatoric, de documentare. Devansând oarecum lucrurile, vom preciza că, la 6 martie 1943, Mihai Antonescu a motivat necesitatea absolută de a se începe „a pregăti, într-un sistem organizat, întregul material documentar cu care Ţara noastră, de o parte, să-şi desăvârşească propaganda internaţională, iar, pe de altă parte, să-şi pregătească apărarea drepturilor şi înfăţişarea revendicărilor sale la Conferinţa de Pace (subl. ns.)”[9].

Mihai Antonescu

În aprecierea faptelor, trebuie luat în consideraţie acest element decisiv, şi anume că iniţiativele ministrului de Externe al României şi-au avut sorgintea şi s-au desfăşurat nu în perioada în care situaţia pe Frontul de Est era defavorabilă forţelor Axei, ci, din contra, atunci Wehrmachtul şi trupele aliate dispuse pe teritoriul URSS se aflau în culmea expansiunii şi succeselor lor, o dată cu declanşarea şi desfăşurarea ofensivei spre sud-est (28 iunie – 18 noiembrie 1942)[10]. Evident preocupat de destinul României în perspectiva războiului şi a organizării lumii postbelice, Mihai Antonescu a opinat – apreciem – cu sinceritate atunci când a precizat: „ … Toţi avem datoria să înţelegem că reorganizarea europeană depinde de puterea cu care fiecare stat va şti să-şi afirme nu numai pe câmpurile de bătaie puterea şi prezenţa lui, dar depinde şi de metoda, de puterea de persuasiune, de forţa de convingere şi de prezentare a adevărului, a rosturilor şi răspunderilor pe care se va rezema ordinea Europei de mâine. Poporul român are toate însuşirile pentru ca să contribuie la ordinea de mâine, la reconstrucţia Europei, pentru că este un popor curat, întreg, cu puteri de muncă şi cu puteri de jertfă. Depinde prin urmare de apărarea pe care o facem drepturilor lui ca să-i aşezăm destinul în matca pe care Europa o va deschide popoarelor de mâine (subl. ns.)”[11].

Potrivit documentaţiei existente, în fapt Mihai Antonescu, deja la 18 mai 1942 avansase, în cadrul Consiliului de Miniştri, o serie de instrucţiuni pentru constituirea organismului destinat să se ocupe, prioritar şi exclusiv, cu problemele pregătirii participării României la viitoarea Conferinţă de Pace. Preparativele anticipate au rezultat direct din experienţa Congresului Păcii de la Paris din 1919-1920, precum şi din exemplul oferit pe atunci de diplomaţia horthystă, în privinţa căreia Mihai Antonescu aflase că, „în pivniţele Ministerului Afacerilor Străine ungar şi într-o clădire specială la Budapesta, Ungaria are pregătite sute de volume cu tot materialul pentru Conferinţa de Pace, orişicare i-ar fi tendinţa”[12]. Constatând că noi „nu ne-am trezit”[13], liderul diplomaţiei române a decis că sosise momentul pentru ca să se „treacă serios” la muncă[14]. Realităţile momentului erau tragice în viziunea demnitarului: „ … Cu pământul frânt, cu graniţele sfâşiate, prăbuşiţi în mândria şi în drepturile noastre, – încă stăm într-o beatitudine şi aşteptăm ca alţii să ne facă istorie?! – fie de pe malurile Tamisei, fie de la Directoratul lui Auswärtiges Amt[15], fie de la Roma, fie de la Moscova”, de unde şi concluzia naturală care se impunea: „Neamul românesc nu trebuie să-şi împrumute conştiinţa din capitalele lumii, ci trebuie să-şi trăiască conştiinţa propriei lui răspunderi (subl. ns.)”[16]. Organismul în sarcina căruia au fost concentrate preparativele în vederea forumului mondial postbelic a fost denumit simplu – Biroul Păcii[17], deşi ulterior (1942-1944) s-au făcut adesea referiri fie la o Comisie[18], la un Consiliu[19] sau la un Oficiu de Studii, care însă, trebuie precizat pentru evitarea confuziilor, au reprezentat segmente şi n-au acoperit niciodată întregul. Beneficiind de toată susţinerea Mareşalului[20], Mihai Antonescu a procedat, în iunie-iulie 1942, la organizarea şi impulsionarea Biroului Păcii[21] potrivit unor principii dezvoltate atât în şedinţa de constituire a organismului din 16 iunie 1942[22], cât şi la reuniunile unora dintre comisii[23]. Răspundem cu toţii – a insistat Mihai Antonescu – pentru „pregătirea materialului pentru apărarea drepturilor noastre şi înfăţişarea revendicărilor româneşti în faţa Conferinţei de Pace (subl. ns.)”[24]. Sub aspect doctrinar şi organizatoric, discursurile rostite de Mihai Antonescu la reuniunile din 16 iunie 1942[25], la fondarea Biroului Păcii, şi, mai ales, la 19 august 1942[26], în cursul dezbaterilor vizând strângerea materialului documentar pentru Conferinţa Păcii[27], au fost fundamentale[28]. Reţinem formularea scopului acţiunii, motivată din start, adică la 16 iunie 1942, în prezenţa a numeroşi invitaţi de prestigiu (miniştri şi oameni de ştiinţă şi cultură, diplomaţi, ziarişti)[29]:

Domnilor Miniştri, Domnilor, un dicton bătrân şi plin de înţelepciune spunea: «Si vis pacem para bellum». Cred că la acesta omul modern trebuie să adauge un nou dicton: Dacă vrei să câştigi războiul, trebuie să pregăteşti pacea (subl. ns.)”[30].

Au existat, în condiţiile precizate, temeiuri serioase, pentru care, în cazul membrilor Biroului Păcii, acesta a rămas în memoria lor drept Comisia Mihai Antonescu. Se impune a preciza, în acest loc, că, opera încredinţată Biroului Păcii şi membrilor comisiilor sale a fost de excepţională semnificaţie politico-diplomatică, ştiinţifică şi naţională, cu rezultate eficiente în perioada următoare, la fel a fost surprins cu realism misiunea ce incumba viitorului forum mondial, care trebuia să ajungă la o „soluţiune de echilibru”[31]. A funcţionat cu siguranţă şi o deficienţă majoră a sistemului conceput provenind direct din viziunea iniţiatorului care, situând Germania lui Hitler în centrul demonstraţiilor şi aşteptărilor[32], o trecea deja între învingători. Ceea ce nu a fost cazul! Cu toate acestea, posibilitatea de-a expune şi acţiona sau de a se manifesta, o dată mai mult şi mai stăruitor, pentru apărarea intereselor distincte ale României a fost importantă, pe alocuri chiar decisivă, faptul atestând, în ultimă instanţă, că ţară nu era ocupată de Axă, ci satelit al sistemului, cu o anume libertate de acţiune, pe plan intern sau extern[33]. Cu titlu de exemplu, reamintim că, pentru susţinerea declaraţiilor sale, Mihai Antonescu a pus, el însuşi, la dispoziţia Biroului Păcii[34] numeroase documente privind negocierile sale cu liderii nazişti, iar dintre acestea desprindem scrisoarea nr. 74 865 trimisă la 10 octombrie 1941 pe adresa lui Manfred von Killinger, ministrul Germaniei la Bucureşti (1941-1944). Documentul în discuţie cuprindea o tulburătoare pledoarie pentru Transilvania, amintindu-ne astăzi nouă – indiscutabil şi semnatarului, la vremea lui – de declaraţia celebră a lui N. Titulescu din 1915 pe aceeaşi temă, pe care în fapt o imita:

„ … De la Mareşalul Antonescu, mândria Neamului şi expresia lui, până la cel din urmă cetăţean al acestei Ţări, nu este unul singur care să se dezonoreze, trădând drepturile României asupra Transilvaniei.

Ardealul – atenţiona expeditorul – nu este pentru noi, Domnule Ministru, un pământ, un teritoriu.

Ardealul este cetatea în care am trăit şi am suferit două mii de ani.

În Carpaţii Ardealului ne-am zidit viaţa şi am păstrat împotrivirea năvălitorilor şi a hoardelor slave, ieri ca şi azi.

În Carpaţi ne-am întemeiat cele dintâi Principate Româneşti continuatoare al lumii romane antice.

În Carpaţi a răsărit ordinea spirituală, care a stat temelie morală a acestui Neam de-a lungul veacurilor.

Carpaţii sunt pentru noi leagănul trecutului nostru, al mitologiei şi al credinţei noastre, de care nu ne poate despărţi nimeni […]

Ardealul nu este un pământ.

Ardealul suntem noi toţi.

Ardealul este sufletul nostru.

Nu poate nimeni să ne aibă întregi fără suflet (subl. ns.)”[35].

Nu o singură dată, Mihai Antonescu a subliniat că, pentru împlinirea misiunii Biroului Păcii, fuseseră rezervate mijloace bugetare „mult depăşite”[36] ori a solicitat celor nominalizaţi în comisii „să muncească, zi şi noapte, alături de noi, alături de Ministerul Afacerilor Străine, alături de Guvernul întreg, pentru pregătirea materialului documentar, pentru legarea acţiunii şi materialului statului de materialul ştiinţei româneşti sau al datelor de coroborare a practicii cu înfăţişarea diplomatică a problemelor noastre (subl. ns.)”[37]. Altădată, în calitatea-i de titular al Ministerului Propagandei Naţionale, Mihai Antonescu s-a declarat indispus „să las, ca până acum, ca Academia Română să se ocupe de apărarea drepturilor neamului românesc; Institutul Social la fel; Academia de Ştiinţe Morale şi Politice se ocupă şi ea; Institutele Istorice se ocupă şi ele şi până la urmă se ajunge la o anulare de principii şi de lucrări, astfel încât nu avem nici o lucrare pe care să putem conta sau, mai mult, să avem unele pe care o să trebuiască să le retragem din circulaţie, ca primejdioase apărării intereselor noastre de peste graniţă”[38]. Concluzia se desprindea de la sine, fiind magistral sintetizată: „Înţelegeţi că Ministerul Afacerilor Străine, într-o perioadă de război, este Statul Major al doilea al Statului! …”[39]

Aşa după cum s-a subliniat, cele şapte secţii ale Biroului Păcii au fost stabilite (ca profil şi componenţă nominală) în cadrul şedinţei de inaugurare din 16 iunie 1942[40], simultan avansându-se şi un program minimal de lucru, cuprinzând un număr de 18 Probleme de rezolvat de către „Biroul Păcii”[41].

Sub impactul evenimentelor generale, mai ales al celor militare, începând de la 6 martie 1943 Mihai Antonescu a intervenit pentru a se intensifica activitatea Biroului Păcii[42]. Din punctul său de vedere devenise clar că strategia organismului includea două obiective majore, care, însă, se interpătrundeau: 1- opera de propagandă a drepturilor şi intereselor României; 2 – pregătirea sub raport documentar a participării României la viitoarea Conferinţă de Pace[43]. Odată cu revitalizarea activităţii Biroului Păcii, Mihai Antonescu a optat pentru a se adopta şi împlini un document maximal, intitulat – defel pretenţios, dacă avem în vedere concepţia, amploarea şi varietatea obiectivelor (174) – Program pentru pregătirea materialului documentar de informare şi propagandă în vederea Conferinţei de Pace[44], căruia i s-a adăugat nu mai puţin de 215 „Dosare speciale”[45]. La şedinţa din 6 martie 1943 a Biroului Păcii, Mihai Antonescu, înainte de a inventaria „marile probleme”, pe care, în acel moment, le studiau „toate statele”[46], a reamintit asistenţei sensul războiului României:

„ … Poporul român luptă azi în contra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte în contra acelora care i-au luat pământul fără luptă.

Transilvania este datoria noastră faţă de noi înşine şi nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea.

Mai bine să ne prăbuşim într-o luptă dreaptă, decât să trăim veacuri în ruşinea nedreptăţii …”[47]

Harta Transilvaniei, în dezbaterea

Conferinţei Păcii de la Paris (iulie – octombrie 1946)

Mihai Antonescu avea să revină, în acelaşi sens, la reuniunile din 13 martie 1943[48] sau din 20 martie 1943[49], dar mai cu seamă, la Sibiu, la 19 iulie 1942[50], când a explicat că acţiunea României rezulta din „comandamentele istoriei şi legile unităţii naţionale”, toate exprimând deopotrivă „însuşi sensul existenţei noastre (subl. ns.)”[51]. Şi, deşi încă la 19 august 1942 înaltul demnitar decisese că, din acel moment, toate comisiile Biroului Păcii intrau „în vacanţă” (?!)[52], pentru a se inaugura activitatea celor patru grupuri deja menţionate[53], el a sugerat ca, în abordarea problemelor, specialiştii îndemnaţi să coopereze să renunţe la tratările „alambicate” şi „abstracte”, urmărindu-se „rezultate practice, fiindcă savanţi ne naştem şi cunoaştem toate problemele; rămâne numai să le aplicăm”[54]. În chip concret, s-a pronunţat oratorul, „pe mine nu mă interesează … să fac academie, ci eu vreau să fac broşuri şi lucrări de propagandă şi informaţie politică. Nu vreau ca să mă abat de la adevărul ştiinţific […], dar nu pot nici să fiu la sclavia datelor ştiinţifice şi a cercetărilor care nu se mai termină […] Acestea sunt lucrări care trebuiesc făcute mult mai târziu. Practic şi imediat, mie îmi trebuie să am problemele principale rezolvate, constantele neamului românesc. Pe acestea lucrez …”[55] Fără a nominaliza pe cineva, Mihai Antonescu a decis: „N-am nevoie de figuranţi; am nevoie de colaboratori; am nevoie de contribuţii sincere şi efective. N-am timp de politeţi […] Am nevoie de oameni care să mă ajute; am nevoie de oameni care să mă înţeleagă”[56].

Însă după mai multe luni, la 6 martie 1943, Mihai Antonescu – oarecum în contradicţie cu el însuşi – a solicitat din nou sprijinul specialiştilor, le-a solicitat sugestiile, pledând pentru poziţia lor de „centru generatori de difuzare” a energiilor şi cunoştinţelor, contând pe concursul Academiei Române şi al universităţilor, al marilor institute de cercetare[57]. De altfel, fuseseră invitaţi şi au avut intervenţii: prof. I. Simionescu, preşedintele Academiei Române[58]; prof. G. G. Mironescu, reprezentând Academia de Ştiinţe Morale şi Politice[59]; Gh. I. Brătianu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi directorul Institutului de Istorie Universală „N. Iorga”[60]; D. Gusti, delegat şi lider al Institutului Social Român[61]; Constantin C. Giurescu, profesor al Universităţii din Bucureşti şi directorul Institutului de Istorie Naţională, care a precizat că deja răspunse cu fapte[62]; prof. I. Lupaş, directorul Institutului de Istorie Naţională al Universităţii din Cluj-Sibiu[63]; prof. Victor Papacostea, directorul Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice[64]; prof. Horia Hulubei, rectorul Universităţii din Bucureşti[65]; Grigore Antipa[66]; prof. Silviu Dragomir, care organizase, în cadrul Universităţii din Cluj-Sibiu, Centrul de Studii privitoare la Transilvania[67], ce avea să procedeze în lunile imediat următoare (1944-1945) la valorificarea unor micro-monografii pe profilul programului Biroului Păcii, în cadrul unei colecţii proprii – „Bibliotheca Rerum Transsilvaniae”[68]. Din rândul celor prezenţi, prof. Gh. I. Brătianu, evocând preocupările anterioare, a insistat asupra cursului ce predase la Universitatea din Bucureşti în ultimii doi ani pe tema Istoriei Mării Negre[69], iar prof. Victor Papacostea, realist dar entuziasmat, a vorbit în numele celor care vor răspunde „cu toată puterea noastră de credinţă şi cu toată puterea noastră de muncă la apelul pe care Ţara, prin Dv., ni-l face”[70]. Au intrat în sfera contribuţiilor remarcabile sintezele prof. Constantin C. Giurescu din seria Istoriei Românilor, coordonarea monumentalei monografii tipărită în limba germană consacrată Transilvaniei[71], ca şi micro-sintezele, editate în româneşte şi în mai multe limbi străine – Transilvania. Schiţă istorică (1943-1944)[72] sau Die europäische Rolle des rumänischen Volkes (1941)[73]. Să mai avem în seamă: Simion Mehedinţi, Rumänien an der Ostgrenze Europas (1941); Horia Ursu, Bastionul de Răsărit al Europei: Poporul Român (1941); Grigore Antipa, Die Donau. Ihre politische und wirtschaftliche Bedeutung im Leben des rumänischen Volkes (1941); Theodor Capidan, Die Mazedo-Rumänen (1941); Alexandru V. Boldur, Cu privire la istoria Transnistriei. Studiu critic (Bucureşti, 1943); idem, Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei (Iaşi, 1942); Ion I. Nistor, Aspecte geopolitice şi culturale din Transnistria (Bucureşti, 1942); Nicolae M. Popp, Românii din Basarabia şi Transnistria (Bucureşti, 1941); C. Gh. Constantinescu, Românii transnistrieni (Bucureşti, 1942)[74]; N. P. Smochină, Din amarul românilor de peste Nistru (Bucureşti, 1941)[75]; general Radu Rosetti, Războiul pentru reeliberarea Bucovinei şi Basarabiei (Bucureşti, 1942); Guvernământul Basarabiei, Basarabia dezrobită. Drepturi istorice. Nelegiuiri bolşevice. Înfăptuiri româneşti (Bucureşti, 1942)[76]; Emil Diaconescu, Românii din Răsărit. Transnistria (Iaşi, 1942). Importante lucrări au fost consacrate Dobrogei, începând cu sinteza prof. Radu Vulpe – după modelul prof. C. Daicoviciu, cu o Transilvanie în Antichitate[77] – despre istoria veche a ţinutului dintre Dunăre şi Marea Neagră[78]. Un rol şi un ecou important l-au avut publicaţiile de istorie, precum „Revue de Transylvanie”, cu un număr special (iulie-decembrie 1944) consacrat problemelor româneşti în viziunea Păcii[79]. S-a neglijat, în context, rostul prof. P. P. Panaitescu, excelentul nostru medievalist, prezent în acţiune cu lucrări de profil[80], după ce se impusese cu un manual pentru cursurile secundare privind Istoria Românilor, tipărit în mai multe ediţii[81]; a nu se neglija, de asemenea, că în noiembrie 1940 P. P. Panaitescu şi Emil Lăzărescu au pregătit, pentru deplasarea lui I. Antonescu la întâlnirea cu A. Hitler la Berlin, „dosarul” cu problemele istoriei româneşti[82]. Gh. I. Brătianu, deopotrivă cu profesorii Constantin C. Giurescu şi P. P. Panaitescu, s-a înscris printre cei mai prolifici şi redutabili istorici, mai ales după micro-monografiile din 1940 – Moldova şi frontierele sale istorice (1940), cu ediţii în limbile franceză, germană, italiană, engleză)[83] sau România şi Ungaria (Bucureşti, 1940), Misiunea istorică a Ungariei (Bucureşti, 1942), de asemenea traduse în limbi de circulaţie internaţională. Este în afară de orice îndoială însă că, dintre cărţile ilustrului istoric, au rămas contribuţii istoriografice de referinţă, aşa precum: Originile şi formarea unităţii româneşti (Bucureşti, 1942), La Bessarabie. Droits nationaux et historiques (Bucarest, 1943), editarea revistei Geopolitica şi Geoistoria (1941-1944). Cu toate că, în context şi în concordanţă cu menirea Biroului Păcii, planificată de prof. Mihai Antonescu, colegul său de la Universitatea din Bucureşti şi fostul aderent al dizidenţei liberale din anii ’30[84], cea mai reprezentativă operă, formând iniţial obiectul unui curs universitar, s-a concretizat într-o ambiţioasă sinteză, al cărei titlu şi conţinut trimiteau, cu semnificaţie aparte, la înseşi bazele construcţiei ce se proiecta odată cu sfârşitul războiului în curs: Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle (I-II, Bucarest, 1945-1946)[85].

Un alt fapt remarcabil: din primele momente ale comunizării României, care, în mod cu totul nefericit şi păgubitor evoluţiei ţării, au coincis epocii sfârşitului celui de-al doilea război mondial şi debutului epocii postbelice, majoritatea copleşitoare a lucrărilor redactate prin grija sau în spiritul iniţiativelor Biroului Păcii au fost trecute în anii 1945-1948 – prin decrete-legi – în rândul scrierilor interzise[86]. Ceea ce, indiscutabil, a reprezentat o probă elocventă în sensul că, după ce, în condiţii istorice concrete, România „pierduse” Pacea din 1946-1947[87], prin cumplitele sacrificii impuse de învingătorii din 1945, opera Biroului Păcii nu s-a dovedit întrutotul ineficientă, nefiind nicicum … ignorată! Mai ales că destinul provinciilor istorice pierdute în anul tragic 1940 îl obsedase cu supra de măsură: Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul Transilvaniei şi Cadrilaterul.

Aşa după cum am constatat, în cadrul Biroului Păcii s-a constituit la un moment dat, desigur că în funcţie de negocierile antamate în vara anului 1942 între Bucureşti şi Sofia, posibil chiar la recomandarea Berlinului[88], o secţie pentru „reluarea tratativelor cu Bulgaria”. Secţia respectivă, pusă sub preşedinţia generalului N. Stoenescu, ministrul Finanţelor, ceea ce a sugerat clar ţelurile şi aşteptările iniţiatorului, s-a întrunit în mai multe rânduri, la 6, 13, 20, 29 iulie sau la 1 august 1942[89], dar şi la 13 august 1942[90]. Comisia s-a bucurat de participarea unor specialişti de marcă în domeniile diplomatic, economico-financiar, juridic, fiind suficient să reţinem numele unora dintre cei care au intervenit în dezbateri: în afară, bineînţeles, de titularul Finanţelor, generalul N. Stoenescu, C. Stoicescu, ministrul Justiţiei, Mircea Vulcănescu, subsecretar de stat la Finanţe, diplomaţii Gh. Davidescu, I. Christu, iar într-un rând însuşi liderul diplomaţiei Bucureştilor ş.a. În cursul reuniunilor, s-a căzut de acord, mai cu seamă la sugestiile lui N. Stoenescu şi I. Christu, că nu „toate” problemele rămase în suspensie între România şi Bulgaria în urma Tratatului de la Craiova din 1940[91] aveau să-şi afle soluţii (6 iulie 1942)[92], decisiv fiind stabilirea fondului dosarului[93]. Admiţându-se, la propunerea aceloraşi, să nu se facă cedări în negocierile cu Bulgaria (13 iulie 1942)[94], secţia Biroului Păcii a avut în atenţie: schimbul de populaţie efectuat şi negocierea sumei forfetare, situaţia refugiaţilor şi chestiunea arhivelor (13 şi 20 iulie 1942)[95], problema telefoanelor (1 august 1942)[96]. La şedinţa din 29 iulie 1942 a fost prezent ministrul de Externe, Mihai Antonescu, care a recomandat principiile de urmărit, a formulat aspectele de ordin tehnic şi financiar în atenţie şi nu a ignorat, în context, să-şi exprime intenţiile, mai precis: „ … Ceea ce mă interesează pe plan diplomatic şi politic este să fac acest pas înainte pentru a nu-l face alţii şi a mă prinde într-un cleşte şi pe urmă să nu mai pot ajunge la schimbul de populaţie pe pachete. Dacă pot să obţin aceste date, atunci, fără îndoială, mă interesează rezolvarea tuturor problemelor. Aceasta mă preocupă din punct de vedere tehnic […] În ceea ce priveşte chestiunile de principii, ceea ce mă preocupă este să facem un pas înainte în raporturile româno-bulgare. Întreaga problemă de principii trebuie să fie rezolvată în acest spirit (subl. ns.)”[97].

Este, fără îndoială, inutil să mai precizăm că toate compartimentele (comisii, grupuri etc.) care au funcţionat în cadrul sau în numele Biroului Păcii (1942-1944), succedat după lovitura de stat din 23 august 1944, de o Comisie pentru Studiul Problemelor Păcii, la nivelul Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti (după 1 februarie 1945)[98], au avut un rol bine determinat. Mai apoi, în august 1945, sub conducerea lui Gh. Tătărescu, noul lider al diplomaţiei române (martie 1945 – noiembrie 1947), s-au constituit – după modelul Biroului Păcii, mai mult ca sigur – două comisii care aveau în atenţie două probleme: pregătirea documentelor privind participarea ţării la viitoarea Conferinţă a Păcii şi stabilirea cuantumului reparaţiilor (de achitat ori de primit)[99].

Gh. Tătărescu, liderul diplomaţiei Bucureştilor (1945-1947):

Pledoarie magistrală la Paris în apărarea Transilvaniei

Cu aportul specialiştilor, programul împlinit a excelat prin profunzime şi concreteţe, prin realism şi amploare, iar roadele activităţii s-au evaluat la şi după Conferinţa Păcii de la Paris din iulie – octombrie 1946, unde s-au dovedit neprecupeţite toate materialele adunate relativ îndeosebi la Transilvania[100], după cum şi la ultima reuniune de la New York (noiembrie – decembrie 1946) a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe ai Marilor Puteri învingătoare care au convenit asupra textelor definitive ale Tratatelor de Pace impuse foştilor sateliţi ai Reichului nazist – România, Finlanda, Ungaria, Bulgaria, dar şi Italia, toate convocate la Paris, la 10 februarie 1947, pentru a li se impune veritabile Dictate ale Păcii.

După cum lesne s-a putut constata, de o mare eficienţă în opera Biroului Păcii s-a dovedit activitatea istoricilor, geografilor, etnologilor, statisticienilor şi geopoliticienilor, reuniţi în cele două secţii de profil – istorică sau etnică, biologică şi statistică. Numai într-un atare context a fost posibil ca, datorită aceloraşi specialişti, să fie valorificate, într-un termen minim şi cu o periodicitate exemplară, excelente sinteze consacrate trecutului, hărţi şi lucrări de cartografie istorică şi etnică[101].

Celebrul istoric Gh. I. Brătianu, pe care-l aştepta de fel tardiv un groaznic sfârşit în România ocupată de URSS şi comunizată după lovitura de stat de la 23 august 1944[102], desluşise încă din 1941, în Cuvântul înainte al celei dintâi reviste române privind „Geopolitica şi geoistoria”, coordonatele poziţiei României în contextul sud-est european, şi nu doar atât: „Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un Stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei – ba, încă şi mai departe -, se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aicea nu numai pentru dânsa singură.

Paris, Conferinţa Păcii (iulie – octombrie 1946):

Delegaţii români în apărarea frontierelor ţării,

în temeiul Atlasului Antonescu şi al cărţilor

fundamentale ale marilor noştri istorici!

Statul nostru este, deci, – continua Gh. I. Brătianu în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului deopotrivă – şi în tot timpul. Ea deţine, cum s-a spus, cu adevărat o poziţiune-cheie. Iar atenţia aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă şi simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi şi apetit sau primejdie. Înseamnă, deci, că, mai mult decât oriunde aiurea, veghea în astfel de puncte trebuie să fie mereu trează (veghea ta, a celui acolo aşezat). Ideea de hotar, de putere şi de apetit economic, internaţional, de autarhie şi independenţă, trebuie purtată acolo mereu în conştiinţe, ca o obsesie. Suntem, prin poziţia noastră pe glob, dar şi prin cele ce poartă faţa şi ascund măruntaiele pământului nostru, ca o stână carpatică la un vad de lupi. Ciobanii, drept aceea, trebuie să aibă ghioagă bună şi toţi şi … să doarmă cât mai puţin. Se înţelege, deci: un Stat cu o astfel de situaţie, în care te urmează în tot locul vânturile, valurile, dator este, el cel dintâi, să cunoască această situaţie, să-şi dea permanent seama de toate, bune şi rele, câte se ascund într-însa. Toţi membrii acestui Stat, şi în primul rând pătura lui conducătoare, trebuie să-şi aibă gândul mereu aţintit la ele”[103].

Cu acelaşi prilej, reputatul istoric descifra rostul geopoliticii, ca „ştiinţă tânără şi totuşi veche, ca şi lumea pe care o cercetează şi o frământă”[104] . Întrucât ea „ne întăreşte în credinţa că nimic nu este pierdut, cât timp păstrăm, neînduplecată şi neştirbită, conştiinţa legăturii veşnice dintre acest neam şi pământul său, cât timp se va găsi un glas care să revendice cu tărie, în faţa naţiunii şi a istoriei, drepturile ce nu se pot prescrie, pe care împrejurări potrivnice le pot acoperi vremelnic, fără a împiedica însă triumful unei justiţii care întârzie adesea, dar nu lipseşte niciodată”[105]. Astfel stând lucrurile şi în contextul Războiului Sfânt al României din 1941-1944 pentru reintrarea ei în temeiurile drepturilor sale naturale şi permanente, în contextul în care însuşi Conducătorul Statului, Mareşalul Ion Antonescu, ca excelent militar de carieră şi ca ilustru reprezentant al conştiinţei româneşti dintotdeauna, a insistat[106] şi a finanţat întocmirea şi editarea, în condiţii grafice deosebite şi în mai multe limbi de circulaţie internaţională, a unei opere de excepţie: Atlasul intitulat Spaţiul istoric şi etnic românesc, apărut în anul 1942 prin grija şi sub egida Institutului Cartografic Militar, Institutul Naţional Central de Statistică şi Academiei Române. După cum constatăm, Atlasul a apărut – fapt deosebit de semnificativ – simultan cu constituirea Biroului Păcii, astfel încât cei mai proeminenţi membri ai acestuia au colaborat la realizarea volumului, veritabil monument al ştiinţei şi culturii naţionale, operă în egală în proporţii şi semnificaţie cu impresionanta Enciclopedie a României (4 volume, Bucureşti, 1938-1943), terminată de imprimat tot pe atunci[107]. După o jumătate de veac, mai precis în 1992-1993, Atlasul din 1942 a fost republicat parţial în trei fascicule[108], acoperind însă toate compartimentele textului original, iar editorii, motivându-şi gestul, au relevat valoarea operei princeps, apreciind că beneficiem de „o lucrare remarcabilă prin acurateţea informaţiilor, prin conciziunea stilului şi, în special, prin expresivitatea hărţilor şi a graficelor […] Lucrarea, în ansamblu, constituie o întreprindere ştiinţifică deosebit de valoroasă şi fără precedent la noi, depăşind în mod evident sfera conjuncturalului […] Reeditarea lucrării, în 1992, are drept temei nu numai o firească restituire a unei cărţi de valoare, ci şi necesitatea redeşteptării spiritului românesc, descătuşat de orice vremelnice oprelişti”[109]. Este inutil să mai precizăm că, de atunci încoace, Atlasul Spaţiul istoric şi etnic românesc a stat permanent la dispoziţia delegaţilor României în toate confruntările internaţionale, inclusiv, după cum s-a observat, în prima ordine, în pregătirea de către reprezentanţii Bucureştilor a materialelor absolut necesare pentru Congresul Păcii de la Paris din iulie-octombrie 1946 şi, nu mai puţin, în cadrul dezbaterilor furtunoase din Forumul reunit în Capitala Franţei.

Este necesar să precizăm, în încheiere, că ediţia princeps a Atlasului Spaţiul istoric şi etnic românesc a beneficiat, cum se impunea, pentru fiecare dintre cele trei compartimente (I – Spaţiul istoric românesc; II – Ungaria „milenară”; III – Spaţiul etnic românesc, texte + LXI planşe), de tot atâtea motto-uri memorabile purtând semnătura Mareşalului Ion Antonescu:

* Am pus 2000 de ani ca să ne întemeiem hotarele vieţii şi drepturile româneşti, hotarele lui Traian, ale lui Mihai Bravul şi ale lui Ferdinand (I)

* Ei însă trebuie să ştie că, la drepturile Coroanei Sfântului Ştefan, noi răspundem, paşnici şi cu omenie, cu drepturile pe care ni le dă coroana de lauri a marelui Traian (II)

* Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă (III)

Acestora le putem adăuga, fără dificultate, numeroase alte consideraţii remarcabile exprimate în împrejurări diferite, aşa precum:

* Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor,

şi intrigilor, şi urilor, este Patria, este veşnicia Neamului şi că acolo

trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.

(Ion Antonescu, 1 ianuarie 1941)

* Fiecare popor are drepturile şi îndatoririle sale.

Să se respecte drepturile noastre şi ale fraţilor noştri, aflaţi azi

în afara graniţelor noastre, după cum noi respectăm pe ale străinilor,

rămaşi în interiorul graniţelor noastre. Mai puţin decât atât

nu ni se poate pretinde şi mai mult decât atâta nu putem da.

(Ion Antonescu, 8 decembrie 1940)

* Nu va fi linişte în acest colţ al Europei, –

şi nu va fi dreptate adevărată în lume, – cât timp nu se va face

sau nu-şi va face dreptate Poporul Românesc.

Şi se va face.

(Ion Antonescu, 25 martie 1941)

ASTFEL, CEEA CE NETĂGĂDUIT PENTRU

MAREŞALUL I O N A N T O N E S C U

SEMNIFICA ÎN CEL MAI ÎNALT GRAD

ÎNSUŞI CREZUL UNEI VIEŢI

ŞI AL UNEI ÎNTREGI GENERAŢII,

PENTRU POPORUL ROMÂN REPREZENTA UN

CERTIFICAT DE EXISTENŢĂ ŞI DĂINUIRE!


[1] Studiu introductiv la Atlasul publicat prin grija Mareşalului Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu (ediţia princeps – Bucureşti, 1942) – Spaţiul istoric şi etnic românesc, ediţie anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2011.

[2] Titlul complet al ediţiei întâi în franceză – La Roumanie: la terre roumaine à travers les âges: Atlas historique, géopolitique, ethnographique et économique, Bucarest, Universul, 1938, 200 pages; România: Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, ediţia a II-a de Adrian Năstase, Bucureşti, Editura ARED, 2000, XX – 204 p.

[3] Vezi Frontierele noastre, în „Familia”, seria III, an. VII, nr. 3-4/martie – aprilie 1940, p. 22.

[4] Ibidem, p. 7.

[5] La 18 iulie 1941, în memoriul trimis generalului I. Antonescu, Iuliu Maniu, subliniind că susţinea războiul României pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, îşi exprima însă rezerve faţă de alianţa cu Reichul nazist şi sateliţii săi, apreciind că „şi tovărăşia de arme de până acum, impusă de împrejurări, este cât se poate de supărătoare (subl. ns.)”, mai ales că Bucureştii nu primiseră dinspre Berlin, până atunci, după cum şi ulterior, „nici o satisfacţie în problema Transilvaniei” (cf. Ion Calafeteanu, ed., Iuliu Maniu – Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice. 1940-1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 80). În acelaşi sens, diplomatul Gh. Barbul s-a exprimat fără rezerve: „Personal, nu găsesc întru nimic mai grav, nici mai ruşinos să fi fost aliat cu Hitler decât aliat cu Stalin (subl. ns.)” (cf. Gh. Buzatu, Trecutul la judecata istoriei. Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 265).

[6] Arhivele Naţionale ale României, Arhiva Istorică Centrală, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Cabinetul Militar, dosar 1 075/1943, f. 3 (Expunerea lui M. Antonescu în faţa Biroului Păcii, Bucureşti, 6 martie 1943) (În continuare, se va cita: ANIC, fond PCM – CM).

[7] Ibidem, f. 14.

[8] Ibidem, f. 3.

[9] Ibidem, f. 2.

[10] Gh. Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, 1995, p. 25.

[11] ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 21 (expozeu rostit la 16 iunie 1942 în faţa Comisiei pentru strângerea materialului documentar în vederea Conferinţei de Pace).

[12] Ibidem, f. 59 (expozeul rostit la 19 august 1942 la Consiliul în vederea strângerii materialului documentar pentru Conferinţa de Pace). Mai mult decât atât, în 1919-1920, la Paris, „Ungaria s-a prezentat la Conferinţă şi a obţinut drepturi numai datorită meşteşugitei sale propagande şi sistemului său serios de a-şi înfăţişa documentarea (subl. ns.)” (ibidem, f. 52).

[13] Ibidem, f. 52-53.

[14] Ibidem, f. 70.

[15] Ministerul de Externe din Berlin.

[16] ANIC, fond PCM – CM, dosar 514, f. 53

[17] Mioara Anton, Biroul Păcii şi propaganda în interes naţional, în „Dosarele istoriei”, Bucureşti, nr. 12/2005, p. 25.

[18] La reuniunea constitutivă din 16 iunie 1942 (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-39).

[19] Ibidem, f. 40-126 (stenograma reuniunii din 19 august 1942).

[20] Cf. Mihai Antonescu, <<Dacă vrei să câştigi războiul, trebuie să pregăteşti pacea>>, Cluj-Napoca, 1991 (Cuvânt înainte de Ion Ardeleanu).

[21] Vezi Ion Ardeleanu, „Biroul Păcii”: Proiecte privind soluţionarea problemei frontierelor României şi bune relaţii în Balcani (19421943), în „Europa XXI”, Iaşi, vol. I-II/1992-1993, p. 128-132; Petre Otu, Biroul Păcii, în „Document”, Bucureşti, nr. 1/2000, p. 42-49; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti Mileniul III, 2005, p. 447-468; Gh. Buzatu, G. Rotaru, Stalin, Hitler, Antonescu, R. Vâlcea, Rotarymond, 2007, p. 215-252; Mioara Anton, Biroul Păcii şi propaganda în interes naţional, p. 24 şi urm.; Petre Otu, ed., Pacea de mâine. Documente ale Comisiei constituite în vederea pregătirii Conferinţei de Pace după cel de-al doilea război mondial (1942-1944), Bucureşti, Editura Militară, 2006; Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, eds., România Mare în ecuaţia păcii şi războiului (1919-1947), Iaşi, Demiurg, 2009; Gh. Buzatu şi colaboratori, România în ecuaţia războiului şi păcii (1939-1947), I-II, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009; ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2010. Relevăm în context că datorăm istoricului militar Petre Otu cel mai consistent volum consacrat Biroului Păcii. Beneficiind de un titlu inspirat, Pacea de mâine, volumul reuneşte unele dintre documentele esenţiale (datând mai ales din 1942) relativ la activitatea comisiilor Biroului Păcii; de asemenea, el beneficiază de un amplu studiu introductiv, care, în afara unor minime deficienţe, reprezintă contribuţia cea mai serioasă în domeniu (ibidem, p. 5-43). Astfel că, în consecinţă, de-acum cunoaştem mai bine care a fost opera Biroului Păcii, cum şi-a desfăşurat activitatea, care au fost etapele, cine a fost cuprins şi care au fost rezultatele concrete ale organismului. În egală măsură, se desprind concluzii interesante privind rolul şi locul României în desfăşurarea conflagraţiei mondiale din 1939-1945, s-a extins perspectiva în abordarea diplomaţiei Bucureştilor în context, fiind posibile noi şi originale concluzii.

[22] ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-32. Tot atunci s-au organizat cele 7 comisii ale Biroului Păcii (I – istorică; II – presă şi propagandă; III – etnică, biologică şi statistică; IV – politică; V – juridică; VI – economică; VII – financiară) (ibidem, f. 35-39), succedate aleatoriu de o comisie pentru reluarea tratativelor cu Bulgaria (idem, dosar 512, filele 270-284, 285-315, 316-341, 349-366) sau o alta maghiară (ibidem, f. 69-73). Referitor la componenţa comisiilor, se impunea prezenţa unor personalităţi, membri ai Academiei Române şi profesori universitari, îndeosebi istorici, precum: Gh. Brătianu, C. C. Giurescu, Vladimir Dumitrescu, I. Lupaş, I. Nistor, Gh. Fotino, Victor Papacostea, I. Petrovici ş.a. (Comisia I); Alexandru Marcu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Pamfil Şeicaru, I. Simionescu ş.a. (II); Silviu Dragomir, Anton Golopenţia, Sabin Manuilă, Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu, Valer Pop, Romulus Vuia ş.a. (III); Eftimie şi Ervin Antonescu, Gh. Barbul, N. Daşcovici, Gh. Davidescu, Romulus Dianu, Gh. Fotino, Mircea şi Horia Grigorescu, Gh. şi Radu Meitani, Al. Oteteleşanu, Valer Pop, Gh. Sofronie, Pamfil Şeicaru, I. G. Vântu, Ovidiu Vlădescu, Virgil Veniamin ş.a. (IV); Eftimie şi Ervin Antonescu, Ion Finţescu, D. D. Gerota, Radu Meitani, Al. Oteteleşanu, Ilie Popescu-Spineni, Gh. Sofronie, I. G. Vântu, Ovidiu Vlădescu ş.a. (V); C. Buşilă, Grigore Antipa, Eftimie Antonescu, Victor Bădulescu, Valeriu Bulgaru, I. Christu, N. Cornăţeanu, D. D. Gerota, Aurel Gociman, Gh. Ionescu-Siseşti, I. Lapedatu, Gh. Leon, M. Nasta, Gh. Strat ş.a. (VI); N. Stoenescu, Mircea Vulcănescu, Victor Bădulescu, I. Lapedatu, M. Nasta, Gh. Leon ş.a. (VII) (ibidem, f. 35-39).

[23] Idem, dosar 512/1942, passim (stenogramele reuniunilor dintre 17 iunie şi 13 august 1942 ale diverselor comisii).

[24] Idem, dosar 514/1942, f. 44.

[25] ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-39.

[26] Ibidem, f. 40-126.

[27] Ibidem, p. 293-331.

[28] După cum şi intervenţiile sale ulterioare, tot în faţa Biroului Păcii, la Bucureşti, în 6 martie 1943 (ANIC, fond PCM, dosar 1 075/1943, f. 2-36), 13 martie 1943 (ibidem, f. 84-111) şi 20 martie 1943 (ibidem, f. 112-125) sau la Sibiu, în 19 iulie 1943, în prezenţa lui Ion Antonescu (ibidem, f. 127-191).

[29] Dintre care reţinem: Ion Petrovici, N. Stoenescu, C. Buşilă, C. Pantazi, Gh. Jienescu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Marcu, Grigore Antipa, Eftimie şi Ervin Antonescu, Alexandru Bădăuţă, Gh. Barbul, Gh. I. Brătianu, I. Chinezu, N. Daşcovici, Gh. Davidescu, Romulus Dianu, Silviu Dragomir, Vladimir Dumitrescu, Ion Finţescu, G. Fotino, D. D. Gerota, C. C. Giurescu, Aurel Gociman, Mircea şi Horia Grigorescu, I. Lapedatu, Gh. Leon, I. Lugoşianu, Sabin Manuilă, Simion Mehedinţi, Radu şi Gh. Meitani, Grigore Niculescu-Buzeşti, I. Nistor, Alexandru Oteteleşanu, Z. Pâclişanu, Petre şi Victor Papacostea, Valer Pop, Ilie Popescu-Spineni, Pamfil Şeicaru, I. Simionescu, N. Smochină, Gh. Sofronie, Ilie Şteflea, Gh. Strat, I. G. Vântu, Ovidiu Vlădescu, Romulus Vuia ş. a.) (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 1-3).

[30] Ibidem, p. 4; Petre Otu, ed., Pacea de mâine, p. 296. M. Antonescu avea să revină asupra acestui dicton la 6 martie 1943 (ANIC, fond PCM, dosar 1 075/1943, f. 2).

[31] Ibidem, f. 3.

[32] A se vedea declaraţia lui Mihai Antonescu în sensul că, după rapturile lui Stalin şi Molotov din 1940, „în faţa primejdiei bolşevice, în faţa ameninţării de agresiune totală din partea Rusiei, România nu se putea rezema, nu se mai poate rezema decât pe Germania, iar această adeziune nu este un joc întâmplător de echivocuri oculte ci o linie de conservare în faţa unei primejdii totale (subl. ns.)” (ibidem, f. 47, expozeul din 19 august 1942).

[33] Cf. Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 175 şi urm.

[34] A se vedea şi modul în care, în 1943, a dispus organizarea arhivei personale (ANIC, fond PCM – Cabinetul civil M. Antonescu, dosar 362, f. 233 şi urm. – Biroul Păcii, în inventarul original al fondului).

[35] ANIC, fond PCM, dosar 1 075, f. 150-151.

[36] Pacea de mâine, p. 59.

[37] Ibidem, p. 55.

[38] Ibidem, p. 329.

[39] Ibidem, p. 326.

[40] De la 6 iulie 1942 a debutat activitatea celei de a opta secţii (ibidem, p. 215 şi urm.).

[41] Ibidem, p. 81-82. Iată lista acestor probleme: 1 – Permanenţele neamului românesc şi problemele permanente de propagandă şi organizare internaţională; 2 – Problemele etnice şi biologice; 3 – România, factor social de civilizaţie; 4 – România, factor industrial; 5 – România, stat agricol european; 6 – România, factor de ordin european financiar; 7 – Finanţele României; 8 – Problema Dunării; 9 – Problema Mării Negre; 10 – Problema comunicaţiilor europene şi misiunea României; 11 – Propaganda politică; 12 – Problema românilor de peste hotare; 13 – Propagandă şi influenţă negativă; 14 – Echivocul ungar; 15 – Misiunea de popor de margine a românilor; 16 – Structura socială ungară; 17 – Probleme politice speciale (graniţe, schimburi de populaţii, ordinea teritorială şi etnică etc.); 18 – Probleme speciale politice ale Transilvaniei.

[42] În mod concret, deja la 19 august 1942, Mihai Antonescu formulase serioase rezerve şi critici acerbe pe marginea activităţii din iunie – august 1942 a comisiilor din cadrul Biroului Păcii, oferind ca variantă intensificarea eforturilor şi organizarea a patru grupe în cadrul Ministerului Afacerilor Străine (I – Grupul documentar; II – Grupul tehnic; III – Grupul pentru cercetarea materialului documentar cu caracter politic; IV – Grupul pentru cercetarea materialului despre Transilvania) (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 77-78).

[43] Vezi expozeul lui Mihai Antonescu din 13 martie 1943 (apud Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 447 şi urm.), în care constata că, din programul de lucrări stabilite în iunie 1942, „puţine au fost întocmite” (ibidem, p. 448).

[44] ANIC, fond PCM, dosar 1 075/1943, f. 94-111; Arhiva MAE, Bucureşti, fond Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, dosar 94, f. 158-161; Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, „Tribunalul Poporului”, dosar 95/I; Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 454-461.

[45] Ibidem, p. 461-468.

[46] ANIC, fond PCM, dosar 1 075, f. 26-27.

[47] Ibidem, f. 39-40.

[48] Ibidem, f. 84-111.

[49] Ibidem, f. 112-125, inclusiv intervenţiile profesorilor N. Daşcovici, Gh. Brătianu şi Ioan Lupaş (f. 115-122).

[50] Ibidem, f. 129-177. Vezi şi alocuţiunile Mareşalului Antonescu, la începutul şi sfârşitul manifestării (f. 127-128, 178-180).

[51] Ibidem, f. 137. Cu acelaşi prilej, înaltul demnitar a declarat că „nici în groapă nu voi ierta pe aceia care la Viena [30 august 1940] au semnat, trădând, dezonoarea Neamului Românesc” (ibidem, f. 141).

[52] Idem, dosar 514/1942, f. 108.

[53] Ibidem, f. 77-78.

[54] Ibidem, f. 108.

[55] Ibidem, f. 110.

[56] Ibidem, f. 111.

[57] Idem, dosar 1 075/1943, f. 27.

[58] Ibidem, f. 73.

[59] Ibidem, f. 74.

[60] Ibidem, f. 74-76.

[61] Ibidem, f. 76-77.

[62] Ibidem, f. 77-78.

[63] Ibidem, f. 78-79.

[64] Ibidem, f. 79-80.

[65] Ibidem, f. 80.

[66] Ibidem, f. 82-83.

[67] Ibidem, f. 80-81

[68] Vezi, în acest sens, Silviu Dragomir, La Transylvanie avant et après l’Arbitrage de Vienne, Sibiu, 1943 (nr. I); idem, Le Banat Roumain, Sibiu, 1944 (nr. XIII); Georges Sofronie, Frontière et Nation en Droit International, Sibiu, 1944 (nr. IX); idem, Les antécédents diplomatiques de l’Acte de Vienne (Du 30 Août 1940), Sibiu, 1945 (nr. XV); Al. Procopovici, Die Rumänenfrage, Sibiu, 1944 (nr. III); Tudor Drăganu, La doctrine juridique de la Couronne hongroise, Sibiu, 1944 (nr. IV); Al. Filipaşcu, Le Maramureş, Sibiu, 1944 (nr. X); Camil Negrea, Le problème de rétablissement de la législation roumaine en Transylvanie du Nord, Sibiu, 1945 (nr. XVIII) ş.a.

[69] Cf. Gheorghe Zbuchea, Gh. I. Brătianu: O carte vorbită, dar nu şi scrisă, în vol. Arta Istoriei – Istoria Artei. Acad. Răzvan Theodorescu la 65 de ani, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 387- 397; ANIC, fond PCM, dosar 1 075, f. 74-76.

[70] Ibidem, f. 80.

[71] Vezi Siebenbürgen, I-II, Vorwort von Constantin C. Giurescu, Bukarest, 1943, VIII – 794 p. (Institut für Geschichte in Bukarest).

[72] Lucrare revăzută şi reeditată în româneşte, engleză, germană sau franceză între 1967 şi 1972.

[73] Studiu inclus, în formă abreviată, în volumul Siebenbürgen, I, p. 425-434.

[74] Majoritatea reeditate după 1989 (vezi Florin Rotaru, ed., Românitatea transnistreană. Antologie, Bucureşti, Editura Semne, 1996).

[75] Vezi şi N. P. Smochină, I Romeni fra il Dniester et il Bug, Bucureşti, Tip. „Bucovina” I. E. Torouţiu, 1942.

[76] De asemenea, reeditate (vezi Florin Rotaru, Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti. Antologie, Bucureşti, Editura Semne, 1996).

[77] Cf. Ioan Opriş, Constantin Daicoviciu în zodia confruntărilor, în „Muzeul Naţional”, t. XVII/2005, Bucureşti, p. 449-465. Alte informaţii extrem de preţioase privind activitatea istoricilor români în anii ’40, examinate ulterior prin filtrul organelor speciale ale fostului regim comunist, în idem, Istoricii şi Securitatea, I-II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004-2006.

[78] Vezi referiri bibliografice în Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998; Valentin Ciorbea, Evoluţia Dobrogei între 1918-1944. Contribuţii la cunoaşterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale şi ale vieţii politice şi militare, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2005; I. Munteanu, Interferenţe geopolitice la Dunărea de Jos în epoca modernă, Bucureşti, 1999; Valentin Ciorbea, coordonator, Germanii dobrogeni – Istorie şi civilizaţie, Constanţa, Editura Muntenia, 2006; Vasile Mărculeţ, Consideraţii asupra începuturilor statului dobrogean, în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, t. IX/2006, Constanţa, p. 219-237.

[79] Vezi Georges Sofronie, L’Acte de Vienne (du 30 août 1940) <<Diktat>>, non pas <<Sentence arbitrale>>, în „Revue de Transylvanie”, t. X, nos. 3-4/1944, p. 3-32; Tudor Drăganu, Les decisions d’Alba Iulia et leur interprétation par les minorités nationales de Roumanie, în idem, p. 52-73. În acelaşi număr, s-a bucurat de o amplă recenzie solida contribuţie a lui Gh. Brătianu intitulată Le problème de la continuité daco-roumaine (Bucarest, 1944), în idem, p. 140-153 (Mihail P. Dan).

[80] Vezi, de exemplu, P. P. Panaitescu, Români şi bulgari, Bucureşti, 1944, 66 p.

[81] Retipărit şi recomandat cu stăruinţă elevilor imediat după 1990.

[82] ANIC, fond PCM – CM, dosar 181/1940, filele 53-72.

[83] Toate reeditate, prin grija lui Florin Rotaru, Bucureşti, Editura Semne, 1995, 121 p.

[84] După lovitura de stat de la 23 august 1944, în care Gh. Brătianu fusese implicat, Mihai Antonescu s-a dezis complet de marele istoric. Interogat de Avram Bunaciu, la 13 aprilie 1946 fostul lider al diplomaţiei române a precizat: „Dacă mă consideraţi ca om, lăsaţi-mă să vă spun că Gh. Brătianu este a doua amărăciune pe care am avut-o după 23 august. Pentru că în ziua de 23 august a avut un rol atât de odios, dacă vreodată voi fi liber şi voi mai putea să întind mâna oamenilor, nu voi mai întinde mâna lui Gh. Brătianu. Oricine putea să facă ce a făcut [el] la 23 august, dar Gh. Brătianu nu putea să facă. L-am ţinut la curent pe Gh. Brătianu de absolut tot ce am întreprins, de greutăţile mele cu Mareşalul în politica externă L-am informat de tot, Nu avea dreptul să facă să-mi sfârşesc viaţa arestat (subl. ns.)” (Marin Radu Mocanu, Avram Bunaciu. Documente, Bucureşti, Fundaţia Culturală Libra, 2006, p. 175-176).

[85] Apărută nu demult, graţie Editurii Enciclopedice din Bucureşti, în ediţie definitivă. Apărută nu demult, graţie Editurii Enciclopedice din Bucureşti, în ediţie definitivă (vezi Georges I. Brătianu, L’Organisation de la Paix dans l’histoire universelle. Des origines à 1945, cu o prefaţă de John Rogister, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, 344 p.). Marele istoric publicase pentru început, în „Revue Historique du Sud-Est Européen” (t. XXII/1945; t. XXIII/1946) sau în „Revue du Moyen Age Latin” (t. V), un rezumat al sintezei.

[86] Cf. Paul Caravia, coordonator, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000.

[87] Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri. 1939-1947, p. 423 şi urm.

[88] La 17 iunie 1942, de exemplu, Ernst von Weizsäker, din cadrul MAE al Reichului, a transmis lui Raoul Bossy, ministrul român la Berlin, invitaţia „amicală” pentru guvernele României şi Bulgariei de-a finaliza chestiunile rămase în suspensie după Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 (Petre Otu, ed., Pacea de mâine, p. 26).

[89] Vezi Petre Otu, ed., Pacea de mâine, pp. 215-220, 239-264, 268-292.

[90] ANIC, fond PCM – CM, dosar 512/1942, f. 270-284.

[91] Pentru detalii, vezi Aurel Preda-Mătăsaru, Tratatul între România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Trecut şi prezent, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2004, p. 99 şi urm.

[92] Pacea de mâine, p. 215.

[93] Ibidem, p. 216-217.

[94] Ibidem, p. 244-245.

[95] Ibidem, pp. 239-243, 247, 259, 263.

[96] Ibidem, p. 281 şi urm.

[97] Ibidem, pp. 276, 280.

[98] Arh. MAE, fond Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, vol. 94, f. 36.

[99] ANIC, fond PCM – SSI, dosar 116/1945). Prezentăm lista dosarelor speciale studiate şi soluţionate de comisii: 1 – dosare politice (teritoriile istorice româneşti şi românii din jurul graniţelor – 4); 2 – dosare politice internaţionale (7); 3 – raporturile României cu Marile Puteri (6); 4 – raporturile României cu Ţările Latine (4); 5 – raporturile României cu alte ţări (4); 6 – dosare economice (25); 7 – chestiuni speciale (11); 8 – dosare politice şi administrative (ibidem, filele 461-468). Se observă, astfel, că nu numai se continua activitatea Biroului Păcii, dar se preluau dosarele pregătite de acesta (vezi Stela Acatrinei, Situaţia internaţională în 1946: Problemele păcii şi reconstrucţiei europene. Aspecte istoriografice, în Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Istorie şi societate, III, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 324).

[100] De fapt, încă la 19 august 1942, Mihai Antonescu sugerase să se acorde o „atenţie specială” materialelor privind Transilvania (ANIC, fond PCM – CM, dosar 514/1942, f. 105).

[101] Vezi Mircea Cociu, în colaborare cu Lucian Petre, eds., Spaţiul istoric şi etnic românesc, III, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Militară, 1993, p. 90 (Postfaţă).

[102] Cf. George Manu, În spatele Cortinei de Fier. România sub ocupaţie rusească, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2011, passim.

[103] „Geopolitica şi geoistoria. Revista română pentru sud-estul european”, an. I, nr. 1/septembrie – noiembrie 1941, p. 1; Emil I. Emandi, Gh. Buzatu, Vasile S. Cucu, eds., Geopolitica, I, Iaşi, Editura Glasul Bucovinei, 1994, p. 1.

[104] Ibidem, p. 8.

[105] Ibidem.

[106] Să reţinem, de asemenea, că în răstimpul 1941-1944 liderul român a avut în serioasă atenţie proiectul de-a publica ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, admirabila micro-sinteză intitulată Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor (Bucureşti, 1919). În Prefaţa, datată 1941, adăugată ediţiei definitive, realizată integral, dar la care a refuzat definitiv în 1944, Antonescu aprecia că aspectele tratate ţineau de „problema sfintelor noastre drepturi”, iar multe dintre paginile noi redactate aminteau de consideraţiile expuse în Albumul din 1942 (cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Iaşi, Demiurg, 2008, p. 79-90).

[107] Enciclopedia României, realizată sub coordonarea generală a lui D. Gusti, fusese proiectată în şase volume, dar, în funcţie de vicisitudinile războiului şi ale stalinizării ţării după 1944, s-a limitat la patru volume, toate recent valorificate, graţie tot Editurii Tipo Moldova din Iaşi (director – Aurel Ştefanachi), care ne-a oferit o ediţie anastatică, prefaţată şi îngrijită de subsemnatul (Iaşi, 2010).

[108] Vezi Mircea Cociu, în colaborare cu Lucian Petre, eds., Spaţiul istoric şi etnic românesc, I-III, Bucureşti, Editura Militară, 1992-1993.

[109] Ibidem, vol. I.

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.