Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, cei asemenea Apostolilor. La Mulţi Ani! - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, cei asemenea Apostolilor. La Mulţi Ani!

SFINTII-IMPARATI-CONSTANTIN-SI-ELENAde Elena Solunca Moise

Doamna Elena Solunca MoiseDupă tradiţie cinstim astăzi pe Sf. Împărat Constantin şi maica sa Elena, numiţi cu îndreptăţire, după faptele lor, întocmai cu apostolii. Ştim că apostolii au fost cei pe care Hristos i-a chemat şi ei au răspuns chemării apoi L-au urmat aşa cum au făcut-o Andrei şi Petru, Iacov şi Ioan Filip şi toţi ceilalţi, între ei şi Iuda, „fiul pierzării”. Apostol al neamurilor a fost şi prigonitorul Saul, devenit pe drumul Damascului  unul dintre cei care au urmat Mântuitorului, mărturisind adesea că lui  să nu-i fie decât a se „lăuda cu Crucea lui Hristos”. Împăratul Constantin, care după mulţi istorici merită pe deplin să fie numit „cel mare”, a fost chemat într-un alt fel, la fel de semnificativ,  cum anume lucrează înţelepciunea lui Dumnezeu, cât de dreaptă este porunca Lui care „luminează ochii”. Se apreciază că Împăratul Constantin este mare şi sfânt pentru două dintre hotărârile lui care au schimbat istoria Europei şi a lumii – încetarea prigoanei împotriva creştinilor şi declararea creştinismului ca religie oficială (religia licita) în imperiu Roman şi transferarea capitalei de la Roma la Constantinopol, „noua Romă” cu toate consecinţele care au urmat. El este cel care a transformat Imperiul Roman dint-un imperiu păgân în unul creştin.

Cel care avea să devină Împărat şi Sfânt s-a născut în jurul anului 274, în oraşul Naissus din Iugoslavia, ca fiul cel mare al lui Constantin Chlor şi al Eleni. Erau vremuri tulburi şi vitrege, când creştinii erau persecutaţi iar imperiul era frământat de lupte pentru putere. Poate că atunci „venise vremea” unei schimbări radicale a cursului vremii iar Constantin, conducătorul ales de Dumnezeu să o facă.  În anul 312, la Pont Milvius (Podul Vulturului), cam la 10-12 km. de Roma Constantin l-a învins pe Maxentiu. După cum relatează Eusebiu de Cezarea şi Lactantiu, victoria lui Constantin a venit în urma unei „chemări” a Mântuitorului, care a dus la convertirea Împăratului şi triumful creştinismului deşi  abia în anul 389 de Teodosie  cel Mare  îl va declara singura religie oficială. În actul istoric al lui Constantin cel Mare descifrăm deopotrivă un anumită evlavie, câtă vreme, ca şi tatăl său,se  închina la Sol Invictus (Soarelui nebiruit), o zeitate de origine orientală. Nu mai puţin important şi demn de luat aminte şi astăzi este raţiunea politică în virtutea căreia era convins  că unitatea Imperiului era imposibilă dacă nu se întemeia pe unitatea de credinţă. Prin toate, a fost un om providenţial şi istoricii amintiţi relatează cum, înaintea bătăliei de la Pons Milvius, Constantin a văzut, ziua la amiaza mare o cruce strălucitoare deasupra soarelui (căruia i se închina) cu însemnele:   „in hoc signo vicens”, prin acest semn vei învinge. Noaptea i s-a înfăţişat Însuşi Mântuitorul spunându-i să-şi însemneze steagurile cu semnul crucii, ( steagul fiind numit  labarum). Victoria a fost cu adevărat miraculoasă deoarece armata  lui era alcătuită din doar 20.000 de soldaţi şi a  biruit-o pe aceea a lui Maxentiu care avea 150.000 de soldaţi. Pe Arcul lui Constantin din Roma stă scris pentru veacuri  că biruinţa a fost posibilă prin „instinctu divinitas”, prin inspiraţie divină. În semn de recunoştinţă, în ianuarie 313, împăratul Constantin a emis binecunoscutul edict de la Milano, prin care creştinismul era recunoscut ca o religie permisă şi, mai mult, chiar recomandată tuturor. Ca protector oficial al creştinismului, Constantin cel Mare a luat o serie de măsuri în favoarea religiei până la el atât de crunt persecutată şi amintim: înlăturarea pedepselor împotriva creştinilor (între altele şi răstignirea), scutirea preoţilor de obligaţia funcţiilor municipale, acordarea unor subvenţii, protejarea săracilor, orfanilor şi văduvelor. În anul 317 a început să se bată monedă cu însemnul creştin iar  în 321 a declarat dumineca zi de odihnă, când soldaţii puteau participa la sfânta liturghie. Familia imperială a sprijinit material şi moral reperarea unor biserici şi construirea altora noi pe măsura unei importanţei dată creştinismului – la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia ş.a. Edictul de la Milan şi tot ceea ce a urmat, l-a consacrat pe Constantin ca protector al creştinilor.

Înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David

Victoria recunoaşterii creştinismului avea să fie destul de curând umbrită de apariţia a numeroase erezii, între care cea mai importantă era arianismul care susţinea că Fiul lui Dumnezeu nu este de aceiaşi natură cu Tatăl fiind doar o creaţie a Sa, e drept superioară tuturor celorlalte, dar subordonată Creatorului. Pentru a aduce unitatea şi pacea Bisericii, Constantin convoacă, în anul 325 Sinodul Ecumenic de la Niceea, unde influenţaţi de Sf. Athanasie cel Mare, cei 318 participanţi au proclamat dumnezeirea Fiului aşa cum mărturisim şi azi ca „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Atunci, Împăratul Constantin a mărturisit: „Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-aţi făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi”. La acelaşi Sinod au fost formulate primele şapte puncte din Crez, aşa cum mărturisim şi azi, s-a încercat să se stabilească  sărbătoarea Sfintei Învieri a Domnului în prima zi de duminică după echinocţiul de primăvară. Toate le  putem înţelege  mai bine  dacă amintim că printre cei care au participat la Sinod au fost  Sf. Nicolae şi Sf. Spiridon şi minunile petrecute atunci. Arie a fost excomunicat şi exilat, dar erezia a generat controverse teologice pe parcursul secolelor următoare, controverse din care dreapta credinţă a ieşit învingătoare şi bogat roditoare în întreaga literatură a Sfinţilor Părinţi. Deloc întâmplător, secolul al IV a fost numit şi secolul de aur al creştinismului.

Un an mai târziu, în 326, Împăratul Constantin a trimis o solie condusă de maica sa Elena la Ierusalim să afle Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Cu rugăciune şi multă şi neodihnă, Crucea a fost găsită şi episcopul Macarie a ridicat-o ca o reînnoită biruinţă în ziua de 14 septembrie. Câteva dintre cuiele Cruci au fost topite şi folosite la casca de fier a Împăratului şi pentru frâul calului. Împărăteasa Elena s-a stins la vârsta de 80 de ani la Roma.

Cei peste  treizeci de ani de domnie ai Împăratului Constantin, au fost anii unei reînnoiri în toate domeniile vieţii sociale şi politice, când şi-a afirmat măiestrie abilităţile politice şi înţelepciunea inspirată de religia creştină. Apoteoza acestor transformări care aveau să se arate de bun augur pentru anii care au urmat a fost zidirea unei noi capitale, Constantinopol, oraşul lui Constantin, oraş creştin, terminată la anul 330, inaugurându-se epoca Imperiului Bizantin care avea să ţină aproape un mileniu, până în 1453,  anul căderii Noii Rome.

Împăratul Constantin, el însuşi avea să primească botezul creştin pe patul de moarte, până atunci păstrându-şi titlul de „pontifex maximus”, desemnând conducătorul suprem al cultelor. Despre acest botez de ultimă clipă s-a scris mult şi diferit, dar şi aici am putea descifra subtile şi complexe relaţii  între politică şi religie, din care am descifra înţelepciunea împăratului. Mai întâi, în primele veacuri ale creştinismului, cei care doreau să se boteze (catehumenii) trebuiau să-şi însuşească învăţătura creştină, normele ei, arătându-se vrednici de a-I urma lui Hristos. Specialiştii invocă şi motive diplomatice, dat fiind că mulţi aristocrați erau închinători la zei şi ar fi încercat să-i impună şi botezul creştin al împăratului ar fi  adus o tulburare care era departe de a fi folositoare întregului imperiu. După botez, împăratul Constantin s-a stins în ziua de 22 mai 337 care atunci, iar semnificativ, a fost dumineca Rusaliilor, fiind înmormântat în biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol pe care o ctitorise spre înveşnicire.

Sf. Împărat Constantin nu a fost un apostol propriu-zis, dar prin tot ceea ce a făcut, Biserica l-a trecut, împreună cu maica sa Elena, în rândul sfinţilor, consacrându-i  întocmai apostolilor. Tradiţia i-a atribuit înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David. Înţelepciunea despre care Solomon scria că „umblă în toate părţile, cutând pe cei vrednici de ea şi se arată prietenoasă în drumurile lor şi îi întâmpină în tot ce pun la cale…Deci, o, regi ai popoarelor, dacă ţineţi la tronurile şi sceptrele voastre, cinstiţi înţelepciunea ca în veac să trăiţi”. Blândeţea lui David ca întruchipare a cuvintelor: Păzeşte nerăutatea  şi caută dreptatea, că urmaşi are omul făcător de pace”. Împăratul Constantin şi maica sa Elena trăiesc în tot ceea ce au zidit spre biruinţa şi propovăduirea creştinismului, care a inaugurat o eră nouă în istoria Europei şi a lumii. Cinstindu-i astăzi, o facem în numele Crucii sub al cărei semn Împăratul Constantin  biruit iar noi astăzi înălţăm imn de slavă: Crucii Tale ne închinăm Hristoase Dumnezeule şi Sfântă Învierea o lăudăm şi o mărim. Hristos a înviat!

Sursa: Ziaristi Online

 

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.