DUHUL ADEVĂRULUI- „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. Pogorârea Sfântului Duh - Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

DUHUL ADEVĂRULUI- „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. Pogorârea Sfântului Duh – Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Am petrecut zece zile de la Înălţarea Domnului, timp în care, ucenicii adunaţi în Ierusalim, s-au rugat având în inimă cuvintele Vieţii pe care le rostise Hristos: „Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi Duce, Mângâietorul nu ca veni la voi, iar dacă Mă voi duce , Îl voi trimite la voi. El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată”. La rându-ne, căutând a ne ridica inimile, să ne imaginăm că, prea bine, lucrarea mântuitoare s-ar fi încheiat cu Înălţarea Domnului la Părintele Ceresc întru slava pe care a vut-o de la începutul vremilor. Aşa fiind, omul ar fi rămas orfan de veşnicia învăluită în ceaţa atâtor rătăciri pe care omul este purtat de propria-i neascultare. Ar fi rămas în spaţiul înceţoşat al acelui „carpe diem”, trăieşte-ţi clipa, care pare a tutela timpul nostru, mereu mai mult unul al „derizoriului”, al lipsei de sens,  cum descrie pe larg, laureatul Premiului Nobel, Llosa. Dar  Domnul nu ne lasă la voia vrăjmaşului care ne vrea ai lui cu tot dinadinsul. Anume, ne învaţă că şi această clipă se face salvatoare dacă-L chemăm ca tâlharul cel drept: „pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta.” Merge mai departe limpezind înţelesul spre bună luare aminte pentru noi toţi aflaţi „sub vremi”.

Duhul Adevărului

Desăvârşirea Iubirii lui Hristos se dezvăluie în tot sublimul ei la coborârea Duhului Sfânt, Duhul Adevărului, Cel care este peste tot locul spre plinire a toate câte sunt. El este  „vistierul bunătăţilor” , prea bine ştiind, că „toată darea ce bună şi tot darul cel desăvârşit de sus vine” de la Părintele Luminilor, Căruia se cuvine a nu obosi aducând slavă, cinste şi închinăciune. O facem în rugăciune, împreună vorbire de taină cu Dumnezeu Tatăl, cu Dumnezeu Fiul, cu Maica Fecioară Născătoare de Dumnezeu, cu toţi sfinţii. Învăţăm că desăvârşirea rugăciunii, atât cât ne este cu  putinţă,  se plineşte în fapta făcută în numele lui Dumnezeu şi, cum spuneau bătrânii, „fără să ştie dreapta ce face stânga”. Să nu ne amăgim acum şi să nu uităm că, atunci, la Judecata de pe urmă, toate vor fi descoperite spre adeverire şi de dorit ar fi ca, între ele,  să  fie  nu doar cele de ruşine, ci şi cât mai multe spre cinstire. Asta cu atât mai mult, cu cât toate le avem de la Dumnezeu şi Lui trebuie să i le închinăm iar fapta bună e ruga cea mai puternică pentru cel ce o face. Oare cu ce merite ne-am putea împodobi când toate le avem de la Dumnezeu?! Ne spune cu înţelepciune Cuvântătorul de Dumnezeu că „binele nu e bine dacă nu-i făcut bine”. În ce fel adică? Ce este „binele făcut bine” ?Este cel făcut din binecuvântarea  libertăţii primite în dar şi în numele şi spre salva lui Dumnezeu. Nimic bun nu avem de la noi şi pe toate le-am primit ca talanţi spre înmulţire. Şi apoi,  să nu uităm o clipă cuvintele Apostolului neamurilor şi valabile pentru fiecare: „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate mă zidesc.” Însăşi Faptul că Judecata va fi „din urmă” arată, cu asupra de măsură,  nesfârşita  iubire a lui Dumnezeu egalată doar de  răbdarea Sa, căci deschide drum pentru întoarcere şi „vreme de pocăinţă”. Tâlharul s-a mântuit pe cruce, am spune,  pe ultima sută de metri. Judecata mai este „de pe urmă” şi pentru a arăta că nu toţi cei chemaţi vor fi aleşi. Chemat a fost şi Iuda dar  singur s-a exclus, făcându-se slujitor al vrăjmaşului şi  făcându-se „fiu al pierzării”.

Cel care dă pe faţă păcatul, judecata şi dreptatea

La vremea despărţirii, văzând întristarea ucenicilor, Mântuitorul le-a explicat pe îndelete de ce este necesar şi folositor ca El să meargă la Tatăl, ducând chipul nostru curăţat de păcat. Prea bine, totul se putea opri aici dar abia acum, am spune, se dezvăluie Iubirea în sublimul desăvârşirii ei. Le spune deschis că, dacă nu va merge la Tatăl, de unde a coborât, Mângâietorul nu va veni, lăsând a înţelege că rămânem în afara mântuirii, El urmând a da pe faţă păcatul lumii, dreptatea şi judecata lui Dumnezeu. Mai întâi, păcatul care este lipsa credinţei în „Cel Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii”. Necredinţa este un păcat şi cel  care suportă întâiul consecinţele imediate şi cele de pe urmă este omul. Să ne amintim că  Petru a mers pe apă spre Hristos exact până în momentul în care s-a îndoit şi când a prins a se scufunda. Atunci s-a temut şi îndată a chemat pe Hristos care, întinzându-i mâna l-a mustrat: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”. Dar, i-a întins mâna spre salvare dar şi întărire a credinţei. El, tocmai Petru, întâiul chemat a fost certat pentru „puţina credinţă”.Dar cei necredincioşi? Ei rămân în pustiul zădărniciei, rămânându-le doar a se plânge ca odinioară Eclesiastul că totul nu este decât „zădărnicie”. Nu s-a gândit la cum şi-a dat seama de asta că nu a făcut-o de la el singur.  De loc întâmplător, existenţialismul, arătându-ne „absurdul” vieţii, l-a revendicat ca precursor. Într-o logică a devenirii, a fost apoi „adoptat”  şi Sisif spre vădire că omul fără credinţă este al nimănui, e în bătaia vântului care îl poartă de colo-colo ca o frunză uscată. Aşa se face că, mai devreme sau mai târziu, cei ce-şi spun „liber-cugetători” îşi vădesc adevăratul stăpân, înşelătorul, care urmăreşte pe orice cale pierderea omului în întunericul cel dinafară. Ce este a fi liber? O asemenea libertate se sfârşeşte, cum spune un filosof, în nasul celui pe care îl loveşti. Am mai deprins că păcatul  sfârşeşte în moarte – mai întâi cea a sufletului mai întâi şi a trupului mai pe urmă. Şi aici putem găsi posibilitatea reîntoarcerii prin pocăinţă. Trăim un timp în care totul îşi pierde valoarea sub vijelia oarbă a superlativelor care ajung să-şi pustiască orice înţeles, semănând confuzie şi generând neînţelegeri. E un timp simptomatic (de   la simptom ca întâmplare rea, anormală) caracterizat de  laureatul Premiului Nobel pentru literatură, Llosa, ca al derizoriului, al lipsei de valoare. E ca şi cum totul este o imensă butaforie sub acoperirea căreia răul se extinde, se multiplică şi diversifică într-o nouă formă de „mal de siècle”.

Care de la Tatăl purcede”

Este încă un motiv a afla în sărbătoarea de astăzi prilej  de restabilire a condiţiei umane ca fiinţă alcătuită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu care ne şi poartă de grijă cu o iubire ce întrece cu mult întreaga răutate a lumii. Ca Învăţător fără seamăn, Hristos explică pe îndelete. De „dreptate” pentru că mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea. Nu avem cum să-L vedem, căci nu-i este dat omului a-L vedea pe Dumnezeu şi nici pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, care pentru a se face cunoscut s-a întrupat şi Fiu al lui Dumnezeu rămânând, s-a făcut  Fiu al Omului. „De judecată” pentru că stăpânitorul acestei lumi „ a fost judecat”. Să nu fie supărare, dar trebuie să recunoaştem că omul a ales „stăpânitorul acestei lumi”, când a dat ascultare cuvintelor spuse de şarpe în grădina raiului. El fusese pus de vrăjmaş, de acel „diabolon” care vrea cu tot dinadinsul să ne îndepărteze de Dumnezeu. El este „tată minciunii” fiindcă străine de adevăr i-au fost cuvintele viclene. Acest „stăpânitor” a fost judecat şi ne amintim că după vindecarea copilului demonizat, Hristos i-a alungat în turma de porci care s-a aruncat în apă. Dacă Hristos, ca Fiu s-a născut din Tatăl, omul fiind o creaţie, Duhul Sfânt „purcede”, începe, curge  sau, după o vorbă uitată dar cu totul semnificativă,  „râurează”.

Evanghelistul Luca îşi începe „Faptele apostolilor” cu pogorârea Sfântului Duh ca bun temei pentru tot ceea propovăduirea Evangheliei la toate neamurile, rupând zăgazul limbilor care le despart şi unindu-le în numele Duhului Adevărului, care „de la Tată purcede”. Când singuri şi în orgoliul lor nătâng, oamenii au vrut să înalţe un turn spre înalturi, Domnul le-a amestecat limbile şi, nemaiputându-se înţelege între ei, totul s-a dus „pe apa sâmbetei”, a morţilor. De la Tatăl fiind,  Duhul Sfânt este Cel care plutea pe apele primordiale. Rememorând, mai adăugăm că „din Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara Hristos s-a înomenit; că la Botez, Sfântul Duh „s-a odihnit” în chip de porumbel, amintind de cel care, pe vremea lui Noe,  a adus ramul de măslin ca semn al încetării potopului. El „s-a odihnit” deasupra capului Mântuitorului când Tatăl Creator a spus întregii zidiri: Acesta este Fiul Meu Cel Iubit întru care am binevoit”.

„Vistierul  al bunătăţilor”

Acum, când şi natura se bucură, şi ne bucură, în atâtea şi atâtea culori, forme şi miresme, cinstim coborârea Sfântului Duh care va fi cu noi. Este clipa de răscruce a libertăţii căci îi dăruit fiecăruia a decide dacă şi cum va primi şi înmulţi darurile Sale. Le vom înmulţii ca slugi „vrednice şi credincioase” sau le vom „pune în pământ”, le vom omorî, văduvindu-le de rodire. Unul este Duhul Sfânt însă darurile lui sunt diferite făcând din nevoia unuia de altul o legătură trainică mai ales când ne îndepărtăm de porunca cea nouă a Iubirii. „Că unuia i se dă, prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh cuvântul cunoştinţei…unuia credinţa iar altuia darul vindecărilor, iar altuia feluri de a vorbi în limbi şi altuia tălmăcirea limbilor. „Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebiri, după cum voieşte.”  E voia cea bună a lui Dumnezeu care ajută omul să-şi formeze şi afirme individualitatea ca personalitate, cu un rol şi loc prielnic lucrării îndumnezeitoare pe pământul pe care îl primeşte şi după timpul ce-i este dat. E ca o orchestrare cu totul minunată pentru o biruitoare Odă a bucuriei fiinţării.

Denumirea de Rusalii este o aducere aminte a unei sărbători precreştine şi trecerea s-a făcut fără prea multe probleme, ştiut că Hristos a venit să plinească Legea, nu să o strice. Nu degeaba s-a spus că învăţătura creştină, s-a aşezat ca o „plămadă” peste culturile tuturor neamurilor spre dezvoltare întru armonie, benefică „recuperare a unităţii din diversitate”. La Roma, sărbătoarea Coborârii Sfântului Duh era cinstită aidoma Învierii Domnului. Ca o cunună a desăvârşirii, a doua zi este prăznuită Sfânta Treime, ca firească încheiere a sărbătorilor pascale. Troparul învaţă: „Acela ce preaînţelepţi pe pescari i-ai arătat,/ dăruindu-le lor Duhul Sfânt/ Şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni. Mărire Ţie.” Astfel, sărbătoarea de astăzi este „ziua de naştere a Bisericii”, pentru că, a spus Hristos că acolo unde sunt mai mulţi adunaţi în numele Lui, este cu ei împreună şi asta „până la sfârşitul veacurilor”

Evanghelistul Luca   încredinţează că  apostolii au prins a vorbi în limbi necunoscute până atunci într-o amplă prefigurare a universalităţii credinţei creştine. Şi minune:  fiecare îl auzea vorbind limba sa. Adevărul (cu A mare!) transcende barierele lingvistice şi face posibilă comunicarea întru comuniune sfântă. Este „Adevărul” care face omul liber, şi nu cel propriu al unui om sau altul ca purtător al adevărului său după vorba lui Pascal: „adevăr de o parte a Pirineilor, fals de cealaltă parte”. Este Adevărul coborât din cer şi care se dăruie celor care vor să-l primească în simplitatea credinţei. „Aici” apare şi minunea  care a făcut pe cei care erau doar simpli pescari să devină apostoli „preaînţelepţi”. Nu înţelepciunea omului, întemeiată pe cunoaşterea în sine multiplu limitată, ci înţelepciunea ce vine din credinţă, care în limba latină însemna „a primi”, „a mărturisi” şi face imposibilul lucrător al posibilului. Credinţa este un dar, poate cel mai preţios al Sfântului Duh care, scrie Sf. Ap. Pavel, este făcut spre a aduce roade în iubire, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate şi făptuirea binelui.

Se regăsesc în Duhul Sfânt cei ce se caută pe sine cu răspundere

Începutul îl pune cu trăinicie Sf. Petru, primul şi cel mai vârstnic dintre apostoli, care a şi adus la credinţa în Hristos „cam trei mii de suflete”. Cuvântul rostit atunci, unul catehetic şi  dimensionează întreaga învăţătura creştină, care s-a răspândit pentru că era insuflată de Duhul Sfânt. Ziua de azi e o sărbătoare care pune laolaltă întru armonie solemnitatea comuniunii şi taina rugăciunii fiecăruia, fără de care nu s-ar deosebi de o adunare între altele. E un hotar între cele două Testamente care însă nu le separă, ci le uneşte şi Sf. Grigorie de Nazianz subliniază că prima  a însemnat o trecere de la „idoli la Lege” şi cea de a doua „de la Lege la Evanghelie”. Asta s-a făcut anume în respectul libertăţii omului, care astfel nu este „silit”, ci convins, „căci ceea ce este fără voie nu este durabil”, fapt confirmat la fiecare pas. Mai este o schimbare esenţială – în Vechiul Testament desăvârşirea se face prin desfiinţări: pentru trup,tăierea împrejur, iar întru cele ale spiritului, cele zece porunci. În Testamentul cel Nou care  aşa rămâne în veac, desăvârşirea  „se face prin adaosuri”, căci „dacă ceva trebuie socotit mare şi demn de măreţia lui Dumnezeu este sau făgăduinţă, sau învăţătura aceasta”. Sunt „adaosuri” ca nişte repere ale vremuirii spre înveşnicire. Unimea în treime este, în registrul sacralităţii, asemenea „ochiului, izvorului şi râului” care, diferite fiind, rotunjesc o singură imagine.

Întru toate şi pentru toate, călăuză este Duhul Sfânt, pentru că este al „Adevărului”, al aceluia care eliberează de rău şi alină omul în necaz şi durere. Fiind peste toate Stăpânitor, Duhul Sfânt pătrunde pe toate, el rămânând neschimbat, unitatea făcându-se dătătoare de viaţă dincolo de prisosul trecerii prin vremuri, vremuind. Se întreba pilduitor Părintele Stăniloae: „Cum ar fi desăvârşită o dumnezeire care nu este unită prin iubirea comună pentru al treilea? Ar fi dumnezeirea unui egoism al perechii închisă într-o îngustime.” Sfinţenia este desăvârşirea iubirii care nu este compatibilă cu  „pereche”, suficientă sieşi până la sufocare, capăt punând devenirii fiinţei întru fiinţă.  Mai adăuga Înţeleptul nostru Părinte că „fiecare Persoană are dumnezeirea întreagă, fără să se repete, căci fiecare este în Celelalte şi Celelalte în fiecare”. Aşa înţelegem şi întreaga umanitate, purtătoare a chipului şi asemănării cu Dumnezeu şi unitatea în unicitate a fiecărui om care poate spune cu Blaga: „Viaţa mea/ O clipă de-ar fi fost să fie/ Am întrerupt cu ea o veşnicie/ şi-am ispăşit cu suferinţi o mie.”

Coborârea Duhului Sfânt a făcut unitatea Bisericii şi diversitate fascinantă a sfinţilor care arată chipurile desăvârşirii şi puterea ei dată de rugăciunile îndreptate spre Părintele Luminilor. Se ruga un Sfânt Părinte şi-o putem face dimpreună întru sporire: „Cu înfrânare şi nepătimire îndreptează viaţa mea. Cu bunătatea blândeţii îmbunătăţeşte-mi inima. Cu tăria credinţei zideşte-mi casa sufletului. Cu liniştea bunătăţii păzeşte-mi gândurile”. Fără să se abată cu ocară spre aproape, cum lesne auzim azi la tot pasul, Părintele mai spune: „Cu suferinţa îndelungii Tale răbdări îndreptează-mi lenevirea. Pace dulce dăruieşte puterilor sufletului meu. Cu bucurie desăvârşită pierde mâhnirea mea cea din păcat şi prin dragostea cea curată către aproapele fă-mă desăvârşit spre iubirea Ta.” Aşa se rugau strămoşii de au făcut  ca „veşnicia să se nască la sat”, căutând a sfinţii locul dat  de Dumnezeu de unde sufletul urmează a pleca dând mărturie despre pământul care l-a găzduit. Aşa „a fi” lucrează prin „a avea” un loc al tău şi un timp deschis spre înveşnicire. Ei, sfinţii ne sunt împreună, modele de trăire  care se roagă pentru noi, aşteptând răbdători să le fim dimpreună. Cei de odinioară ştiau şi când fi-va sfârşitul lumii întru frumosul ce nu-i decât „splendoarea adevărului”. Ei spuneau  anume că lumea se va sfârşi când numărul sfinţilor va fi egal cu cel al îngerilor căzuţi. Nu este dat omului  a şti când anume este sfârşitul, însă i s-a dăruit ceva cu mult mai folositor: anume rugăciunea ce e spre îndreptare, ocrotire şi sporire a făptuirii bune: „Facă-Se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…Şi ne iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

Cuviincios fapt este, după rânduiala moştenită din străbuni, ca atunci când din înalturi coboară Duhul Sfânt, să fim dimpreună cu tot neamul cu care ne vom înfăţişa la Judecata de pe urmă. Să adăugăm rugăciunilor înălţate de ei pe ale noastre ca un rug aprins care să ne călăuzească spre a fi vrednici de pacea pe care Hristos ne-a dat-o. Cu gândul la cei de odinioară, să-l ascultăm pe Valeriu Gafencu, acest „sfânt al închisorilor”: Pacea oamenilor depinde de măsura în care „ei se caută sincer şi se regăsesc în Duhul Sfânt”. Este, mai înainte de toate, o problemă de conştiinţă şi la asta s-ar cuveni să gândim mai întâi, s-o descifrăm pentru că ea se manifestă în forme diferite în toate domeniile. În această deschidere ne putem aprecia, înşine înaintea altora, dacă între a ne numi şi a fi creştini este o echivalenţă care să facă din speranţă, nu un cuvânt între altele ce pot fi repede contrazise, ci un legământ respectat în credinţa cu care înălţăm rugă: „Sfinţească-se numele Tău, facă-se voia Ta. Precum în cer aşa şi pe pământ.” Cum Hristos spune că „ajunge zilei răutatea ei”, înainte ne rugăm să fim izbăviţi de cel rău pentru că singuri nu ne mai este cu putinţă, după ce ne-am supus lui. Dacă tot se mai vorbeşte de „om nou”, cu cele mai diferite conotaţii,  să dăm ascultare Sf. Grigorie de Nazianz: „De la Duhul ne este naşterea din nou, de la naşterea din nou, e recrearea şi de la recreare, cunoaşterea Celui ce ne recreează.”  Cu statornică credinţă şi răbdătoare speranţă, în Dumnezeu-Iubire, invocăm la începutul fiecărei zile pe Sfântul Duh spre a ne „curăţa de toată spurcăciunea”; o făptuim prin pocăinţa neînvăluită ca drum spre împărăţia cerurilor, care nu este „în cuvânt, ci în putere”.

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.