„Urmează-Mi Mie!”. Pilda tânărului bogat. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Urmează-Mi Mie!”. Pilda tânărului bogat. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Este în firea tinereţii să caute depăşirea de sine tânjind după un ideal în care să se regăsească întru deplinătatea personalităţii sale venită din străfundurile în care îşi presimte împărăţia cerurilor. S-a întâmplat îndată după ce Hristos a binecuvântat copii, zicând că „a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”. Atunci, s-a apropiat un tânăr zicând: „Bunule învăţător, ce bine trebuie să fac ca să am viaţă veşnică?” Tânărul nu are nume putând fi al oricăruia dintre noi, tineri sau mai trecuţi în ani. Ceva în el, ca o chemare tainică făcea să vadă viaţa veşnică în făptuirea binelui. Era o căutare sinceră şi presimţea că doar Hristos îi poate arăta calea spre înveşnicirea vieţii pentru care bogăţia pe care o avea nu era suficientă şi, cum vom vedea, nici necesară. În sine, bogăţia nu împiedică omul să ajungă în împărăţia cerurilor, aşa cum o arată numeroase exemple între care a unora dintre Sfinţii Părinţi. La fel, nici sărăcia nu asigură mântuirea, pândită fiind, nu mai puţin de multe încercări.

Tânărul se adresează lui Hristos ca Învăţător ca atâţia alţii, dar adaugă îndată „bun”. De unde ştia că este „bun”? De ce dorea viaţă veşnică şi credea că doar la Hristos va afla răspunsul aşteptat? Bogat fiind, îşi dorea perpetuarea vieţii la nesfârşit? Simţea oare că bogăţia este vulnerabilă în ea însăşi prin materialitatea ei, incapabilă să reziste în timp, gata oricând să fie pierdută? Există o precaritate funciară a bogăţiei anume îngăduită de Dumnezeu ca să arate că nu aici este „împărăţia cerurilor”, ci mult mai aproape – în noi înşine, căci acolo aflăm chipul lui Dumnezeu după care am fost întocmiţi: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit. Înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale” spunea psalmistul. Aflăm aici şi temei pentru o cultură a respectului foarte necesară astăzi, mai ales de când se face atâta caz de „corectitudinea politică” şi războiul tuturor împotriva tuturor este în toi. Cât despre iubirea faţă de aproapele ce să spunem? Simplu. Când, căutând-o, nu o aflăm, s-o aducem fiecare după puteri. Să avem în minte şi inimă că spunând simplu „Bună ziua”, o facem recunoscând că este astfel numai pentru că e făcută şi dăruită de Dumnezeu spre mântuire; este ca un pas spre eliberarea de moarte ca biruinţă a Luminii pe care întunericul nu op poate cuprinde nicicum şi niciodată.

Începutul ni-l arată Însuşi Hristos unind întrebarea cu răspunsul: „De ce îmi spui bun? Nimeni nu este bun decât Unul Dumnezeu.” Ne este arătat pilduitor că smerenia este începutul binelui şi asta pentru de-a pururi, câtă vreme Hristos însuşi recunoaşte că doar Dumnezeu este bun. Mai vedem că El este Fiul lui Dumnezeu anume „făcut om” ca omul să se îndumnezeiască: „Fiţi buni cum Tatăl vostru cel ceresc Bun este”. Făptuirea binelui, manifestare a iubirii necondiţionate, este calea spre îndumnezeire cum învaţă Fiul lui Dumnezeu întrupat anume să ne fie Adevărul care ne face liberi, Cale spre împărăţia cerurilor şi Viaţă dăinuitoare în „Lumina lumii”. Bună e învăţătura, dar desăvârşirea este adusă de făptuire în credinţa sinceră, nevicleşugită ca a fariseilor; adică îngemănată cu iubirea fără de care, chiar şi de ar muta munţii, o face fără folos.

Răspunsul este paideic: „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”. Căutând un tainic „dincolo” tânărul a întrebat „care?”. Urmează enumerarea poruncilor „să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În alte pilde, Hristos a explicat ce se înţelege prin acest „aproape”, semenul aflat în nevoi sau necazuri din care nu poate ieşi singur. Cu aceste porunci se intră în viaţa cea de toate zilele cum este statuat în Vechiul Testament. Pe toate, tânărul le-a respectat „din pruncie”, deci am spune că era un „drept” şi de aceea voia să se depăşească spre a fi şi „bun”, să lucreze asemănarea cu Dumnezeu. Or, desăvârşirea vieţii presupune renunţarea la sinele dobândit prin căderea primilor oameni. Mândria i-a făcut să cadă din nesfârşirea lui „a fi” mărginirea sufocantă a lui „a avea”. Căci mândrie este a nu asculta singura poruncă dată de Cel ce ne-a zidit după „chipul şi asemănarea Sa. Atunci, din voie proprie a ajuns vremelnicia chinuitoare a lui „aici”, o vale a plângerii. Nu, nu moartea are ultimul cuvânt şi nici mormântul nu este ultimul locaş, căci omul este mai mult decât trupul. A simţit-o deplin tâlharul cel drept care, răstignit pe cruce pentru păcatele lui L-a rugat pe Hristos unind mărturisirea cu pocăinţa: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta.” Drept este a împlini poruncile cum a făcut-o şi tânărul. Bun este a le depăşi prin dăruire de sine ca jertfă bine plăcută lui Dumnezeu, care S-a răstignit pentru noi ca acela care crede să aibă viaţă, şi din belşug să aibă spre Cel ce a venit ca Lumină a lumii să fie. El este Lumina pe care întunericul nu o poate cuprinde şi în care putem vedea lumina din noi ca împlinire. Se povesteşte că, odată, un tânăr a întrebat pe Părintele său când trebuie să înceapă pregătirea pentru viaţa de dincolo. Răspunsul a venit simplu – cu puţin înainte de moarte, asemenea tâlharului de pe cruce. S-a bucurat tânărul doar pentru o clipă, căci întrebarea a născut o alta care i-a alungat-o. Cum ştiu când o să mor? Cum nimeni nu ştie, bătrânul i-a spus: Începe acum.

Acum Hristos, „privindu-l în faţă”, a spus tânărului: „Dacă voieşti să fi desăvârşit: Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vin-o şi îmi urmează Mie.” „După aceea.” Grele cuvinte, aproape chiar de nesuportat mai ales pentru cei care asimilează pe „a avea” cu „a fi”. Să ne amintim de bogatul căruia i-a rodit ţarina şi care vedea viaţa viitoare ca petrecere în huzur, Atunci, Dumnezeu i-a spus: „Nebune, la noapte ţi se va lua sufletul şi toate câte le ai ale cui vor fi?” Tânărului însă i s-a deschis un orizont al luminii de necuprins. Asta l-a cam speriat, tânărul nu a mai rostit nimic, a „plecat întristat” îngropându-şi în tăcere amarul. Hristos îi respectă hotărârea, nu-l mângâie şi nici nu-l cheamă înapoi, nu rosteşte un cuvânt. Ce s-ar putea spune celui care întoarce spatele lui Dumnezeu? De spus. A spus ucenicilor: Adevărat zic vouă, că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia cerurilor. Nu este vorba, nici pe departe de imposibilitate, ci de dificultate în faţa căreia omul se poate poticni după care îşi poate însă reveni cu ajutorul lui Dumnezeu. Expresia „urechile acului” a fost interpretată în mai multe feluri. Unii spun că la intrarea în Ierusalim era o poartă numită astfel prin care cămila trebuia să îngenuncheze ca să treacă; alţii că este vorba de o frânghie numită astfel de corăbieri. Indiferent de interpretare, tâlcul rămâne acelaşi – ceva atât de greu de făptuit, încât se află la limita imposibilului fără a fi totuşi astfel. Sf. Ioan Gură de Aur atrage atenţia că Hristos a spus-o ucenicilor care I-au urmat ca astfel să nu le fie ruşine în faţa celorlalţi de sărăcia lor şi că pentru aceasta mai este nevoie şi de o mare putere a harului.

Atunci, „cine poate să se mântuiască?” Răspunsul este o recapitulare a Mântuirii întru încurajarea omului care nu este singur niciodată. „Ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă”. Căzut din rai, omul nu se poate mântui singur şi a venit Fiul lui Dumnezeu să o facă din preaplinul iubirii Sale. Tradiţia spune că, după ce i-a trecut întristarea şi a dobândit înţelesul cuvintelor eliberatoare, tânărul L-a urmat pe Hristos împărtăşindu-se din veşnicia vieţii.
„Urmează-Mi Mie” este, pentru cei care au urechi să audă, o chemare de a împlini cuvintele Mântuitorului din care înţelegem că nu este suficient să nu faci rău, cum nu făcea nici tânărul bogat şi mulţi dintre noi. Nu odată auzim pe cineva spunând că nu făcut şi nu face rău nimănui. Esenţial nu este să nu faci răul, ci să faci binele. Într-o rugăciune de demult se face o trecere în revistă a păcatelor şi între ele aflăm şi pe cel care spune că „bunele pe care l-am putut face, nu l-am făcut”. E ca o adevărată provocare la o cunoaştere de sine mai cuprinzătoare, căci, sinceri fiind cu noi, repede realizăm de fiecare dată că am putea face mai mult. Asta numai cu ajutorul lui Dumnezeu, Cel „Îndelung răbdător şi Mult Milostiv” pe care îl capătă cel care se roagă „într-adevăr”. A urma lui Hristos înseamnă a-i fi ucenic, a deprinde iubirea şi milostivirea Lui ca o singura cale regală cunoaştere a lui Dumnezeu, „cel singur adevărat” şi pe Hristos pe care L-a trimis. Pentru asta, e obligatoriu ca, mai întâi, să te lepezi de rău ca manifestare a iubirii de sine, şi a face binele ca dăruire de sine. Adică, a te face, în felul tău propriu, un trimis al lui Dumnezeu. O constatăm lesne şi în viaţa de toate zilele când, fiind în vreo nevoie sau necaz, şi vine cineva să ajute pe neaşteptate, îl întâmpinăm spunându-i „Dumnezeu te-a trimis”. Şi aşa este cu purtarea Sa de grijă pentru că Dumnezeu nu-l lasă pe cel care îl cheamă „întru adevăr”. O spune rugăciunea “Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” (psalmul 33, la versetul 10).

Ca un corolar al renunţării la bogăţiile lumeşti este chemarea la a urma lui Hristos. Sunt, chiar dacă mai puţini, oameni generoşi cu asupra de măsură, sunt gânditori care acordă generozităţii o valoare supremă fără a o asocia cu Hristos. Sunt şi asociaţii de binefacere demne de tot respectul nostru. Doar că, mai devreme sau mai târziu, ajung la un capăt de drum care se înfundă, pot fi buni, foarte buni, dar nu ajung desăvârşirea la care ne cheamă Hristos şi numai împreună cu El o putem împlini.

Hristos a vorbit ucenicilor „privindu-i în ochi” dând aripi credinţei lor care singură nu are cum ajunge prea departe. Este şi ca un posibil răspuns la acel „Cred doamne, ajută necredinţei mele” deschidere spre începutul fără de sfârşit al desăvârşirii la care nu doar ne îndeamnă, dar ne este neîncetat alături „până la sfârşitul veacurilor”. Este ca şi cum ni se spune: „Crede numai şi speranţa se va împlini” din iubirea lui Dumnezeu care se revarsă peste fiecare şi peste toţi. E „credinţa lucrătoare prin iubire” prin care ajungem la demnitatea de a fi dimpreună lucrători cu Dumnezeu pentru propria mântuire, punând aici începutul cel bun ale vieţii veşnice. Pe deasupra, să nu obosim a fi recunoscători şi a aduce slavă lui Dumnezeu pentru toate, convinşi că o facem spre îndreptarea noastră: „Lăuda-Te-voi spre îndreptarea inimii”. Cu adevărat nemăsurată este minunea lui Dumnezeu dacă şi recunoştinţa, lauda şi slava pe care o aducem este tot spre binele nostru. Ne rămâne un singur lucru – a face voia Lui şi a o face cum spunem în Rugăciunea Împărătească: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.