Sfânta Cuvioasă Maică Parascheva - Cuviinţa sau sfinţenia ca vocaţie a omului - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sfânta Cuvioasă Maică Parascheva – Cuviinţa sau sfinţenia ca vocaţie a omului

Elena Solunca Moise

Doamne, e vremea să spunem cu Vasile Voiculescu: „Bat lung peste ţară/ Reci ramuri de vânt/ Şi codrul de ceară/ Miroase a sfânt”. În dulcele roadelor bogate s-au strâns ca mâinile împreunate a rugă, dărnicia lui Dumnezeu şi vrednicia recunoscătoare a omului într-un senin „Aliluia”. Lumina are gustul mierii şi se dăruie ca o binecuvântare şi ca o candelă aprinsă la icoana Maicii Domnului cu pruncul Iisus în braţe îndemnându-ne ca odinioară la nunta din Cana Galileei: „Faceţi tot ce spune El.” Şi de două milenii, Mântuitorul îndeamnă: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze mie.  Nu obligă nicicum, nici nu face promisiuni amăgitoare, nu dă speranţe deşarte ci vorbeşte pe faţă, subliniind  că „întru Mine pace să aveţi”. Nu orice pace, ci anume pacea biruinţei Lui: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Cu inimă curată şi deschisă, copila Paraschiva a primit aceste cuvinte spre lucrare sârguincioasă găsind că aşa trebuie să facă omul spre a sfinţi locul pe care Domnul i l-a hărăzit. Cuvioşia este astfel o mărturie de zi cu zi a felului în care un creştin trebuie să-şi împlinească rostul, slavă aducând şi mulţumind  lui Dumnezeu pentru toate, căci pe toate  „cu înţelepciune le-a făcut”. Un mod de a fi „în lume” fără a fi „din lume”. Spre acest înţeles trimite cuvântul în sine, derivat din latinescul „conventia”, a fi cum trebuie să fii. Altfel spus, omul ar trebui să se asemene sfinţilor – să vieţuiască aşa cum Domnul, Dumnezeu o spune şi s-asta cu pioşenie spre slava lui Dumnezeu şi eliberarea de tot răul până la cel din urmă – moartea.

Încheiem Crezul rostind: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.” Asta presupune că omul  poate fi „contemporan cu veşnicia”,  dacă o cultivă în sufletul său de-a lungul atât de trecătorilor ani. Viaţa îşi dobândeşte splendoarea nu din moarte, ci din înviere pentru care e mult folositoare este petrecerea ei după voia lui Dumnezeu, care, ştim, că atât a iubit omul încât „pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică”. Vremuind, vremea se converteşte în veşnicie prin descoperirea adevăratei frumuseţi a acestei lumi care-i poate fi şi salvare. Cultivarea cuviinţei se face  o cale regală a împreună lucrării omului cu Dumnezeu, a creaţiei cu Ziditorul, a fiului cu Tatăl ceresc, făcând voia sa precum îngerii o fac în ceruri. Îmbrăcată în smerenie, cuvioşenia trece neobservată prin lumea cea care geme  supraîncărcată de stridenţe multicolore şi zgomotele asurzitore ce încearcă în van să scundă pustiul disoluţiei. Nimic mai străin cuvioşeniei decât tot ce nu este acea „aurea mediocritas”, acel mijloc care este în acelaşi timp vârf, moderaţia; nimic mai străin liniştii cu care se îngemănează decât „bâlciul deşertăciunilor” omniprezent azi.  E ca şi cum ne-ar spune cum cuviinţa este chemarea lui Dumnezeu, că, toate celelalte sunt urzeli ale prădalnicului vrăjmaş cărui se cade a-i întoarce spatele spre a urma lui Hristos care spune: „Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui singur să-I slujeşti.”. Pilda de mărturisitor al lui Hristos se îngemănează smerenia, cu răbdarea despre care s-a spus că, deşi amară, roadele ei sunt dulci. Smerenia deschide drumul spre lumina cea adevărată care este Hristos.  Astăzi, vedem cum smerenia este uitată sub vălurile fariseismului iar răbdarea sub acea „nesimţire împietrită”, până acolo încât spunem întunericului lumină. Aşa s-a ajuns la o criză a încrederii, adică a credinţei, căci nu poate exista prima fără a doua – a credinţei mărturisită în faptele cotidiene şi nu clamată în talciocul  derizoriului. Privind dincolo de ea, aflăm vremelnicia care ne-a fost hărăzită ca cel mai prielnic răgaz pregătirii veacului ce va să vină şi care este unul fără sfârşit.

Cuviinţa ca mod de a trece prin viaţă este a  lua  crucea proprie şi a urma lui Hristos, înfruntând „necazurile” venite din lume, de la vrăjmaş sau din adâncurile neştiute ale sufletului. Minunat ne-a arată Sf. Cuvioasă Parascheva a cărei cinstită pomenire o facem astăzi, când parcă îi simţim mai puternic rugăciunile prin care ne arată cum căutând mai întâi „împărăţia cerurilor”,celelalte se vor adăuga după rânduiala lui Dumnezeu. Căutarea împărăţiei cerurilor este o „pregătire”, cum o destăinuieşte însuşi  numele Paraschiva, numită şi Sfânta Vineri. Este ca o convertire a frumuseţii trupeşti mult prea trecătoare  în frumuseţe sufletească luminând dăinuirea ca o candelă nestinsă. După cinstirea ce i se acordă, am putea spune că Sf. Cuvioasă Paraschiva este aproape o sărbătoare naţională şi ne asociem cu inima miilor  de pelerini din toată ţara îndreptându-se către  Iaşi unde se află preţioasele ei moaşte. De altfel, Iaşiul s-a dovedit primitoare gazdă a Cuvioasei care aşteaptă cu drag pe fiecare dăruindu-i pilda sa, una a păcii lui Hristos. E numită şi „ocrotitoare” sau „luminătoarea Moldovei” iar cei care îşi fac acolo studenţia îi simt prezenţa discretă ca o rugăciune tăinuită a inimii înălţând Slavă lui Dumnezeu pentru toate şi în tot timpul. La rându-i, Iaşul, România întreagă s-a arătat gazdă primitoare  a Cuvioasei în care  parcă regăseşte ceva din sufletul său, cumpănă la răscrucea trecerii vremurilor pe care le poartă  cuminte pentru că-l are pe Dumnezeu în inimă.

Crucea ne învaţă să fim milostivi

Cuvioasa Paraschiva s-a născut în secolul al XI, în localitatea  Epivata din Tracia într-o familie creştină îndeajuns de înstărită ca să dea fiicei lor toate cele necesare unei copilării fericite. Ca buni creştini, i-au asigurat o educaţie corespunzătoare care a făcut ca să-i întreacă în cuvioşenie, reliefând valoarea creştinismului ca modelator al personalităţii din cea mai fragedă vârstă. Şi asta pentru că puritatea sufletului de copil trăieşte dorul dumnezeirii în care îşi presimte  obârşia. Mergea cu părinţii la Biserică, asculta Sfânta Liturghie  pe care o primea cu suflet deschis ca pe hrană de neînlocuit. O tradiţie spune că, adesea, se dezbrăca de hainele sale cele scumpe, le dădea uni sărman iar ea se îmbrăca în straiele lui ponosite. Mai mult, s-a întâmplat ca odată să-şi dea crucea de aur unui năpăstuit al vieţii şi când părinţii s-au înfuriat şi au mustrat-o, găsind că a întrecut măsura, a spus plină de candoarea inimii de copil: Crucea ne-a învăţat să fim milostivi. Aşa este şi una dintre fericiri chiar aşa este: „Fericiţi cei milostivi, căci aceea se vor milui.” Nu este o simplă „plată” pentru că izvorăşte dintr-o profundă iubire de Dumnezeu şi de fratele său aflat în suferinţă, fapt ilustrat deplin de felurile în care manifesta această virtute. Cum secularizarea a despuiat şi acest concept de sens, amintim că Ioan Gură de Aur subliniază că se manifestă „prin ajutorarea materială şi morală a semenilor noştri”. Cele trupeşti sunt în număr de şapte, punând în evidenţă şi condiţiile pentru a o deosebi de ceea ce se numeşte „milostenie învăluită” în cine ştie ce aşteptări sau pretenţii. Se hrănirea celui flămând, care din pricina sărăciei şi neputinţei nu o poate face singur şi continuă cu alinarea celui însetat care  din lipsă sau neputinţă nu o poate face; îmbrăcarea celui gol, care, din cauza lipsei nu are cu ce să-şi acopere sărăcia; cercetarea celor în necaz şi nevoi spre a-i ajuta; grija faţă de cei bolnavi (în care Sfântul cu cuvinte de aur cuprindea mângâierea şi sfatul de a se spovedi şi  merge la Maslu); găzduirea călătorilor, mai ales a celor bolnavi; îngroparea săracilor. Tot atâtea sunt şi faptele milosteniei sufleteşti: Mai întâi, întoarcerea la dreapta credinţă a celor rătăciţi cu duhul blândeţii şi al înţelegerii despre care Sf. Ap. Pavel scria: Fraţii mei, dacă vreunul dintre voi va întoarce la adevăr un rătăcit, să ştie că acela care l-a întors pe păcătos îşi va mântui sufletul după moarte şi i se vor acoperi mulţime de păcate. ; învăţarea celor neştiutori;  sfatul înţelept celui care are nevoie; rugăciunea pentru el; mângâierea celor întristaţi; nerăzbunarea şi răsplătirea răului cu binele; iertarea celor care ne-au greşit după cuvântul Mântuitorului: „de şaptezeci de ori câte şapte”. Toate îşi găsesc plată la Dumnezeu dacă sunt făcute din dragoste pentru Părintele Ceresc „de la care vine toată darea şi tot darul cel desăvârşit” şi pentru cel împreună vieţuitor cu noi în această Vale a plângerii.  S-o facem având mereu în minte cuvintele apostolului neamurilor: „dacă dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte”. Urmează ca actul de milostenie să fie făcut discret, fără  cine ştie ce promisiuni lumeşti făcute chiar de slujitori ai bisericii. O  cerinţă este să dăm cuiva care are o reală nevoie şi s-o facem fără osebire. Nu se dă de mâncare unui leneş, ştiut fiind că „lenea e cucoană mare care n-are de mâncare” şi că sf. Ap. Pavel scrie că „dacă cineva nu vrea să muncească nici să mănânce”. Toate să le facem, cu credinţa nestrămutată că judecata este a lui Dumnezeu şi, cum spunea Sf. Ap. Iacob, „judecata va fi fără milă celui ce n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii”. E aşa pentru că, încredinţează Sf. Ap. Petru, „dragostea acoperă mulţime de păcate”. Mai presus de toate, după Sf. Ev. Matei răsplata Domnului va fi pe măsura milosteniei pe care am avut-o.

„Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor”

Am găsit de cuviinţă a aminti toate acestea pentru a înţelege mai bine şi a cinsti cum se cuvine pe Sf. Parascheva, numită şi „mult folositoare”, pentru că astfel a fost în scurta-i viaţă şi este acum din lumina veşniciei. Petrecerea Cuvioasei pe pământ a fost puţină dar plină de învăţăminte şi între darurile ei trebuie să amintim şi pilda vieţii sale atât de folositoare tuturor celor care o cheamă. Mai mult, ea poate fi  timp folositoare fără a şti, făcându-se cunoscută când Dumnezeu o voieşte şi  totdeauna spre binele celui credincios. Este peste fire această discreţie, caldă şi binefăcătoare apropiere, simţită ca o mângâiere şi   cu bucurie în care parcă vezi cu ochii inimii „lumina cea adevărată”. Domnul-Dumnezeu a vrut ca, pe când avea vreo zece ani, mergând cu mama sa la Biserica Maicii Domnului, Paraschiva să audă cuvintele ce i-au însemnat întreaga viaţă: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze mie!” Deîndată a luat hotărârea de a urma lui Hristos şi, fără ştirea părinţilor, a plecat de acasă mergând spre Constantinopol, unde şi-a făcut din biserică o adevărată casă, petrecând în post şi rugăciune, ascultând sfaturile unor mari duhovnici şi urmându-le aidoma. Hristos învaţă că postul şi rugăciunea, înţelese cum se cuvine, sunt arme de nebiruit împotriva diavolului şi de neînlocuit celui care vrea să urmeze lui Hristos. De aici a mers apostoleşte spre Calcedon şi de acolo spre Ieracleia din Pont unde a stat într-un locaş închinat Maicii Domnului unde a petrecut îngemănând statornic postul cu rugăciunea – postul, o rugăciune a trupului, rugăciunea împreună vorbire cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său întru Duhul Sfânt, cu Maica Preacurată de-a pururi fecioară, cu îngerii şi sfinţii. Şi-a continuat peregrinarea cu dor de a ajunge la Ierusalim

Să fi avut cam douăzeci şi cinci de ani i s-a adus i s-a spus: „să laşi pustia şi să te întorci în patria ta, că acolo se cuvine să-ţi dai trupul pământului”. A făcut ascultare, cum se cuvine, s-a întors mai întâi la Constantinopol, a mers la Biserica Sfânta Sofia, apoi la Vlaherne după care s-a îndreptat spre Ierusalim  unde Domnul a pătimit pentru noi. În sfârşit, a luat drumul spre Epivata natală, unde cu linişte şi pace şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. În neştire trecu-au ani şi doar Domnul are ştiinţă de mulţimea minunilor care i-au îmbogăţit comoara sfinţeniei adunată prin jertfă fără sânge. Astăzi, când vieţuim după principiul „dacă nu te vezi, nu exişti”, când imagologia oferă un arsenal de tehnologii spre a deveni vizibil cum vrei să pari pentru a-ţi îndeplini scopuri diverse şi nu cum eşti, e greu de înţeles o asemenea viaţă. Se uită însă un lucru esenţial după care ceea ce omul descoperă, Dumnezeu acoperă şi ceea ce omul acoperă Dumnezeu descoperă. Primind ştire că în Epivata, satul ei trebuie să-şi de sufletul, Cuvioasa Paraschiva a luat drumul înapoi şi acolo, neştiută de nimeni dintre oameni, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Unde nu este răbdare, nu este nici iubire”

Anii au trecut înscriindu-se tainic pe răbojul veşniciei şi nimeni nu avea ştire de Cuvioasa Paraschiva care şi-a sfinţit pământul din care era făcută care acum îi mângâia somnul. Doar Domnul ştie cât de multe au fost minunile şi cum au fost făcute cunoscute când doar El ştie că e mai bine pentru om. Descoperirea moaştelor Sf. Paraschiva a fost tot o minune, ce pune în valoare virtutea răbdării,  care înlesneşte pacea prin îndurarea tăcută a necazurilor şi suferinţelor. O face din iubire pentru Dumnezeu şi întreaga lui creaţie aşa cum o întâlnim în mirifica diversitate a cotidianului şi învaţă Sf. Grigorie Dialogul că acolo „unde nu este răbdare, nu este nici iubire”. La vremea de Domnul hotărâtă, s-a făcut că alături  să fie înmormântat un marinar care se înecase. Aici răbdarea îşi defineşte hotărât limitele, nesuportând nicio apropiere cu păcatul. În vis s-a arătat ca o împărăteasă în vis unui bărbat, pe nume Gheorghe,  spunând-i  să fie luată din acel loc unde nu mai putea sta şi să fie înmormântată creştineşte. Asta trei nopţi la rând ca să-l convingă că nu este o înşelăciune diavolească.   Dumirindu-se că este semn împărătesc, oamenii au făcut ceea ce se poruncise şi au găsit trupul Cuvioasei Parascheva neputrezit şi împrăştiind în jur mireasma de lumină a veşniciei. Minunile au continuat arătând cât de mare este puterea rugăciunilor Cuvioasei.

Închinându-ne cu osebire astăzi Cuvioasei Parascheva, să o rugăm ca, mai presus de toate, să ne ajute să ne facem vrednici de darul vieţii ei, prin tăria credinţei, puterea iubirii încununată cu forţa de nebiruit a răbdării. Să-l ascultăm lucrător pe Ioan Gură de Aur: „Să facem fapte bune, care şi pe noi ne mântuiesc, şi celorlalţi le sunt de folos.” Iar una din cele mai importante fapte bune este milostenia, care ajută, întăreşte şi dă viaţă rugăciunii, postului şi oricărei altei virtuţi. La ce îţi foloseşte postul dacă eşti un om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti? La ce îţi foloseşte să ai trupul curat, dacă inima ta este de piatră? De aceea, nevoinţele noastre sunt primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie.” Cuvioasa Maică Parascheva ne este alături, bucurându-se când îi cerem ajutorul la orice faptă bună. Puteam simţi astfel  deplin gustul rugăciunii: mila păcii, jertfa dragostei: pacea dată de Hristos care  ne-a iertat păcatele jertfindu-Se pentru noi, adesea atât de nemulţumitori. Mai este milostenia şi o expresie a smereniei, câtă vreme cunoscând locul unde este inima „prund de păcate” să silim a ne-o face „curată şi smerită” prea bine  ştiind că, încredinţează Psalmistul, „Dumnezeu nu o va  urgisi”.

Şi a fost voia Domnului ca Sf. Cuvioasă Paraschiva să fie luminătoarea şi ocrotitoarea Moldovei şi a întregii Românii. Episcopul Meletie al Atenei şi Dositei, patriarhul Constantinopolului povestesc cum sfintele moaşte au fost duse de la Târnovo la Belgrad, de aici la şi apoi la Iaşi. Povestea întreagă este relatată în imagini pe peretele de miază-zi a Bisericii „Sf. Trei Ierarhi”. La rându-i, Dimitrie Cantemir scrie că Sultanul Murad al IV a dăruit Domnului Moldovei Vasile Lupu sfintele moaşte în semn de mulţumire pentru multele binefaceri făcute Patriarhiei din Constantinopol, cheltuind 300 de pungi de aur.  Se spune că aceste moaşte sunt protejate de un blestem care era înfăşurat  în giulgiu în care au fost înfăşurate. Blestemul a fost făcut de Vasile Lupu şi Mitropolitul Varlaam: Blestemat să fie cel ce va împrăştia vreodată Moaştele Cuvioasei Paraschiva.  S-a convenit că pot fi dăruite veştmintele care se schimbă de trei ori pe an, ceremonie care se face într-o discreţie absolută. Racla este din lemn de chiparos, învelită în argint. Şi aici întâlnim o minune dintre atâtea şi atâtea altele. Astfel, în 1888, când un incendiu puternic a mistuit Biserica, moaştele au rămas neatinse. Şi fost-au şi alte minuni prin care Cuvioasa îşi arată milostenia cel mult folositoare în timp şi peste timp. Multe dintre Bisericile noastre şi-au ales pe Cuvioasa Maică Paraschiv ca ocrotitoare.

Se ştie, poate, mai puţin că între  aprilie şi octombrie 1944, sfintele moaşte s-au odihnit în unul din cele trei altare ale mănăstirii Samurcășești, Ciorogârla din apropiere de Bucureşti, care îi şi este acum închinat. La fel de semnificativ pentru smerenia ei este faptul că nu se ştie când a fost canonizată şi asta pentru că timpul este pentru om iar sfinţii trăiesc în  zarea veşniciei. O presimt atâţia şi atâţia dintre noi care mergem la sfintele-i moaşte recunoscători pentru binele tainic pe care îl lucrează pentru fiecare; rugându-ne să ne fie mereu aproape să deprindem ca lacrimile de pocăinţă să ne fie spre lucrarea iscusită a poruncilor divine. Mereu cu noi, astăzi Sfânta Paraschiva ne e mai aproape şi s-o rugăm cu stăruinţă prisositoare să ne ajute să înţelegem că sensul vieţii este a căuta mai întâi şi împărăţia lui Dumnezeu, de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul cel dumnezeiesc”. Să-i cerem neîncetat să ne ajute a fi vrednici de sfinţenia ei, păstrând în inimă ca un legământ de nebiruit şi de neînlocuit folos: „Crucea ne-a învăţat să fim milostivi”. La acestea, am adăuga cele spuse de Sf. Luca al Crimeii pentru că au acoperirea faptelor : „Să facem din toată inima faptele milostivirii, socotind pierdută ziua în care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba bună, fie împărtăşindu-i din inimă necazurile şi suferinţele, fie mijlocind pentru el în faţa lui Dumnezeu”. De la Cuvioasa Parascheva, e drept, nu avem o operă scrisă, teologia ei este a bunei făpturi prin care fiecare dintre noi poate aduce slavă lui Dumnezeu, făcându-se făcător de pace  şi făptuitor de bine. Atunci, cu inimă curată am putea spune: „Bucură-te Sfântă Cuvioasă Parascheva mult folositoare.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Foto: Tudorel Rusu / Doxologia

Sfânta Parascheva și-a primit închinătorii de ziua ei

(Video) 20.000 de credincioși la Sfânta Liturghie de pe 14 octombrie, de la Iași

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.