Hristos se naşte, Domnul coboară pe pământ - Slăviţi-L! CRACIUN FERICIT! - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Hristos se naşte, Domnul coboară pe pământ – Slăviţi-L! CRACIUN FERICIT!

de Elena Solunca Moise

Cântau îngerii: „Slavă întru cei de sus/ pe pământ pace/ întru oameni  bunăvoire”.

Slavă prisositoare se cuvine „întru cei de sus” căci de acolo primim  „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Sf. Grigorie de Palama dumireşte mai mult când scrie: „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om ca să dezlege legătura  păcatului; să curăţească întinăciunea cea după trup; să vădească dragostea lui Dumnezeu pentru noi; să arate până la ce adâncime ne-am înfundat în prăpastia  relelor, încât să fie nevoie de întruparea lui Dumnezeu; să se facă începător şi chezaş al învierii şi al vieţii celei veşnice, risipind deznădejdea noastră, făcându-Se  Fiu al Omului şi luând moartea spre a-i face pe oameni fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la nemurirea cea dumnezeiască”.

Proorocii vestiseră Naşterea cea peste fire
cu mult înainte, patriarhii o aşteptau, cei drepţi doreau să-I fie martori şi totul era
pregătit pentru că plinirea vremii se apropia. Păstorii pe câmp presimţeau freamătul
cerului pe care s-a arătat steaua purtătoare a tainei Naşterii Domnului. Toate s-au
făcut în chip desăvârşit ca să ne cheme şi pe noi la desăvârşire, după cuvântul
mântuitorului: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”.
Domnul ne arată cum anume desăvârşirea se împlineşte ca rod al iubirii Ziditoare
ajunsă a fi Iubire jertfelnică lucrând prin iubirea ascultătoare ca să redea libertatea
omului faţă de moarte prin înviere. De atunci omul nu mai este o fiinţă spre
moarte, ci spre înviere; el nu merge în nefiinţă, cum unii o mai spun, ci cum ne-au
învăţat străbuni „adoarme întru Domnul” sau pleacă la Domnul. Când ştii că
sufletul îl dai în mâinile Domnului, cum spunem într-o rugăciune pentru bunul
sfârşit al vieţii, nefiinţa se anulează pe sine.

„Domnul coboară”, Fiul lui Dumnezeu vine din cer, s-a întrupat şi s-a făcut om,
supus legilor omeneşti, a intrat în istorie schimbând-o, marcând începutul unui nou
ev. Când omul rătăcea pe căile pierzării, Dumnezeu prin Fiul Său s-a făcut Cale;
când adevărul era alungat şi batjocorit, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Adevăr, Cel
după care viaţa e o pregătire pentru înviere. Urmează blând refrenul ca un cântec
de leagăn „Leru-i ler”, sau purtând spre sublim: „Leru-i Doamne, Ler”. Cei mai
mulţi specialişti îl asociază cu „Aliluia Doamne”, însă taina rămâne în trecut ca un

descântec abia şoptit pentru alungarea răului. În Evanghelii citim cum „în zilele
acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea”, mărturie
scrisă a coborârii Mântuitorului într-un anumit timp şi spaţiu investită cu putere de
simbol. Erau vremuri de criză când oamenii aşteptau un Mântuitor fără să ştie însă
prea bine cum anume fi-va aceasta. Supunându-se rânduielii, Sf. Fecioară Maria
împreună cu logodnicul ei, dreptul Iosif, au pornit spre cetatea lor să fie
înregistraţi. Pentru deplinul înţeles al desăvârşirii Domnului era nevoie să se ţină
seama de mentalitatea timpului, ca numai astfel să poată fi depăşită. Nevoie era ca
Prea Sfânta Fecioară să fie logodită ca să nu se creadă că Pruncul ar fi fost
conceput în afara legii, condamnat ca păcat şi pedepsit cu lapidarea. Logodna mai
era menită şi pentru a o proteja pe Sfânta Preacurată de lumea răuvoitoare care nu
înţelegea atunci, cum nici acum nu o face, lucrarea Domnului, căci multe şi
nepătrunse îi sunt căile Sale. Nepătrunse de raţiunea singură dar luminate de
„inima curată şi smerită” pe care „Dumnezeu nu o va urgisi”. Nu în ultimul rând,
Fecioara Sfântă trebuia apărată şi de diavol care ştia ce avea să urmeze şi căuta
aprig să stăvilească în orice chip desfăşurarea faptelor. Nu a putut-o face dar s-a
adeverit zădărnicia faptelor sale în faţa voii lui Dumnezeu – Biruinţa definitivă
asupra stăpânitorului lumii acesteia.
S-a făcut ca atunci să se împlinească zilele naşterii Fiului lui Dumnezeu şi,
pe drum fiind au rămas în Bethleem, „cetatea pâinii”, sau Efrata, oraşul lui David.
Aşezat între Ierusalim şi Hebron, Bethlehemul era cetatea unde urma a se naşte
„Propovăduitorul” cum proorocise Mihea încă înainte cu 400-500 de ani de
Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Mai înainte, Efrata, Bethlehemul era locul unde
Avraam a vorbit sub stejarul de la Mamvri cu cei trei îngeri, în fapt, Sfânta Treime.
Aici a fost născut şi uns împărat David. Dată fiind mulţimea oamenilor ce au venit,
oraşul a devenit neîncăpător, aşa încât Iosif şi Maria nu au găsit loc de găzduire şi
au fost nevoiţi să meargă în afara cetăţii. În logica proniei divine, aşa se cuvenea a
se petrece pentru că Hristos nu a venit să mântuiască doar pe unii, ci „ca tot omul
să se mântuiască şi nimeni să nu piară”. „Tot omul” nu în senul cantitativ de „toţi”
ci de „fiecare” cu felul său de a gândi, vorbi şi făptui, căci, în diversitatea firilor
omeneşti, se află neşters chipul lui Dumnezeu ca să lucrăm asemănarea cu El.

Taina cea din veac ascunsă

Neîndoielnic, Fiul lui Dumnezeu, făcându-se Fiu al Omului, ar fi putut veni
oriunde pe pământ – în palate strălucitoare, înconjurat de o armată de slujitori gata
să-i îndeplinească ordinele. A ales cetatea Bethleem despre care proorocul Mihea
scria: „Iar tu, Bethleeme, deşi eşti mai mic între cetăţile lui Iuda, din tine va ieşi
stăpânitor peste Israel”. Mai târziu, Sf. Ap Pavel avea să constate că „Dumnezeu
şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să ruşineze pe cele tari; Dumnezeu şi-a ales pe

cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt ca să
nimicească pe cele ce sunt”. În Evanghelia Sf. Ap. Ioan citim dialogul lui
Nathanael când a zis Sf. Ap. Filip: „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”. Aici s-a
născut „Împăratul al tuturor” care a venit să slujească, nu să i se slujească, şi fără
de păcat fiind, a venit să ridice păcatul lumii. A venit să ne arate cum, la rându-ne,
să slujim semenilor în nevoi şi necazuri şi s-o facem pentru Dumnezeu nu pentru
„imaginea” proprie repede ştearsă de altele la fel. S-o facem în numele lui
Dumnezeu – Treime – Unime: Părinte, Fiu şi Duh Sfânt. Hristos ne dezvăluie un
adevăr esenţial: singura adevărata putere este aceea care ridică păcatul lumii
aducător de moarte. E uşor să pricinuiești moartea celui de lângă tine şi multe sunt
felurile a o face; mai greu e să te faci slujitor al vieţii, dar doar aşa lucrezi
asemănarea cu Dumnezeu.

Iosif şi Maria, din neamul lui David fiind, au mers în Nazaret şi de acolo s-
au îndreptat spre Bethleem. Sfinţii Părinţi ne spun cum, în lucrarea voii Sale,
Domnul se foloseşte deopotrivă de cei credincioşi ca şi de cei necredincioşi,
fiecare după cum crede a toate Ştiutorul ca astfel „tot omul să se mântuiască şi
nimeni să nu piară. Cu adevărat numeroase sunt căile Domnului, necunoscute
ochilor omului dar minunate întru totul şi depăşind slabele-i posibilităţi,
îndemnând la smerenie. Uneltirile vrăjmaşului nu trebuie desconsiderate, cum nu
trebuie desconsiderată valoarea lor deşi vremelnică. Vrăjmaşului îi este proprie
cunoaşterea pe care Blaga o numea Luciferică, o cunoaştere problematică şi
problematizantă ,condamnată la un etern deficit de relaţionare cu adevărul. În cele
din urmă, ea poate duce la condiţia lui Pilat care, în faţa Adevărului, întreabă „Ce
este Adevărul?” Oare nu diavolul, doritor a despărţi pe om de Dumnezeu, este
mereu cel care deschide uşa întrebărilor al căror răspuns duce la noi întrebări?
Acel „oare?” care a făcut ca Descartes să spună „dubito ergo cogito, cogito ergo
sum”. Adevărata cunoaştere e ziditoare şi-l înfăţişează pe om aşa cum a fost făcut
de Dumnezeu – cunună a întregii creaţii. La rându-ne, recunoscând că
„nepricepându-ne la nici un răspuns” ne rugăm: Miluieşte-ne pe noi.” Să nu uităm
că, neobosit în vrăjmăşia lui, diavolul avea să-L ispitească de trei ori pe Hristos
pentru ca, ultima oară auzind: „Mergi în urma Mea Satano, căci scris
este:Domnului Dumnezeului tău să i Te închini şi numai Lui unuia să-I slujeşti” .
De aceea „taina cea din veac ascunsă” şi de oameni nepătrunsă trebuia să rămână

necunoscută prădalnicului vrăjmaş. Aşa că toate se derulează după voia lui
Dumnezeu care este bună fiindcă spune Hristos, Fiul Său, „doar Dumnezeu este
bun”.

Biblia – cuvântul lui Dumnezeu despre om

Despre Naşterea Sfântă aveau cunoştinţă magii care au şi pornit după steaua
călăuzitoare spre peştera din al cărei întuneric avea să răsară Lumina lumii. Au
venit în tăcere respectuoasă şi, înclinându-se, au aşezat darurile lor mai grăitoare
decât toate cuvintele laolaltă: aur, tămâie şi smirnă. Aur ca unui Împărat al tuturor,
tămâie ca unui Dumnezeu şi smirna ce consacra condiţia de muritor al Fiului
Omului. Se spune că de fapt au fost patru magi, dar al patrulea a fost împiedicat să
ajungă la Naştere, reuşind s-o facă abia la Răstignire. Despre el a scris Blaga, că
ajuns aici, L-a mărturisit pe Hristos: „ Mai departe nu m-aş duce/ Dă-te, dă-te doar
puţin mai într-o parte/ Fă-mi şi mie loc pe cruce”.Acum, Irod, unealtă perfidă a
diavolului, aflând de la magi ceea ce urma a se petrece, le-a spus să se întoarcă şi
să-i spună unde anume este Hristos ca să I se închine. Evident era minciună,
bastard al urii, ce-şi provoacă singur neputinţa. Suverană e voia Domnului şi El,
Domnul, le-a dat sfat magilor să nu dea curs minciunii atât de abil ţesute şi să se
întoarcă pe alt drum. Nu se ştie nimic mai mult despre ei şi în economia mântuirii
nici nu este nevoie câtă vreme şi-au împlinit misiunea şi pentru care au fost şi
răsplătiţi cu „bucurie mare”. Mai nou diverşi reprezentanţi ai New-age- ului ar dori
ca pentru asta, magii să fie declaraţi sfinţi şi poate vor reuşi, dând derizoriului pe
care îl propagă noi dimensiuni ale zădărniciei. La vreme lui, Fr. Bacon avea să
consacre cu onestitate că „puţină ştiinţă te desparte de Dumnezeu, multă ştiinţă te
apropie de Dumnezeu”. Sublinia apoi că „Biblia nu este cuvântul omului despre
Dumnezeu, ci cuvântul lui Dumnezeu despre om”. Esenţa o aflăm într-un colind
care ne uneşte peste timp, în veşnicie. Spune colindul cum Maica Sfântă plângea
pentru că nu avea scutecele în care să-L înfăşeze pe Pruncul Iisus. Din străfundul
celui mai uitat al sufletului vine mângâierea: „Nu mai plânge Maica mea/
Scutecele noi ţi-om da” Spune „Maica Mea” fiindcă pe Cruce Hristos ne-a
încredinţat ei spre grijă iubitoare şi ascultare supusă.
Lor, magilor, li s-a dat să afle Pruncul divin şi pe Maica Sa şi apoi să plece
în lume spre a mărturisi „vestea minunată care la Bethleem se arată”.
Deşertăciunea, zădărnicia de care se tânguia Eclesiastul îşi dezvăluise veşnicia
pusă în ea de Domnul la care, omul neputând ajunge, Ziditorul a toate câte sunt,
văzute şi nevăzute, a dezvăluit-o în chipul Fiului Său. Sf. Grigorie de Nazianz scrie
că astfel Domnul „ne-a dus de la cele văzute la Dumnezeu, raţiunea care porneşte
din Dumnezeu şi care este înnăscută în toţi şi care este prima lege în noi şi care
este legată în toţi”. Hristos a adus în dar oamenilor Adevărul, Rugăciunea şi

Veşnicia pe care omul o pierduse urmând cuvintelor înşelătoare ale diavolului.
Creaţia, în întregimea sa, poartă spre Creator, steaua (lumină creată) arată şi duce
spre aceea Lumina Lumii, adică „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat”, Lumina creată de Dumnezeu dintru început prin cuvânt – Să
fie lumină! – a apus când răsărit Lumina lumii cea necreată, care a făcut posibilă
creaţia toată. O doineşte versul: „Din cer Cuvântul, din cer Cuvântul/ trup ni se
arată/ Noaptea din lume, noaptea din lume/ Zi se face-n dată”. Îngerii şi oamenii îşi
unesc glasurile într-un cânt ca o mărturisire, păstorii îi fac sălaş în suflet din iubirea
lor spre recunoştinţă, , întreg cosmosul e în sărbătoare – o sărbătoare a Naşterii din
nou întru veşnicia vieţii. Ei, craii arată, mai ales, cât de vulnerabilă este condiţia
oamenilor despre care scria Eminescu scria că „au stele cu noroc şi prigoniri de
soarte”. Stelele cu mersul lor, creaţii fiind, mai devreme sau mai târziu se sting şi
lasă întunericului locul lor. Şi atunci: Cum să te închini întunericului? Cum să crezi
în cele spuse de specialiştii „cititului” în stele? Şi nu pentru că ar fi false, ci, mai
rău, sunt probabile şi asta întunecă gândurile împingându-le spre cele mai bizare
forme de amăgire şi rătăciri de spaimă. De profitat, profită „vânzătorii” de iluzii ce
se îşi asumă misiunea de „sfătuitori”, alergând după glorie într-o ruşinoasă fugă de
responsabilitate. O deşertăciune a deşertăciunilor! Lucrul cel mai important dăruit
de „craii de la răsărit”este că ne-au arătat să lepădăm nălucirile şi să ne închinăm
„soarelui dreptăţii”. Mărturisim cu smerită recunoştinţă: „Naşterea Ta, Hristoase
Dumnezeul nostru, răsărita lumii Lumina cunoştinţei, că întru dânsa cei ce slujeau
stelelor de la stea au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii şi să Te cunoască
pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne slavă Ţie!”. Fie şi în treacăt, ne simţim
datori a observa că atunci când omul nu a mai ascultat natura şi a vrut să-şi
impună agresiv voinţa proprie nu a reuşit decât să distrugă echilibrul şi armonia
creaţiei lui Dumnezeu care „toate cu înţelepciune le-a făcut”. Astăzi tot mai mulţi
oameni de ştiinţă se întorc la natură să cunoască marea sa lecţie pe care acum o
„recunosc” astfel şi vor să o însuşească. Se vorbeşte de marea lecţie a Naturii dar
se trece cam sub tăcere Cel care a făcut-o şi căruia, alăturându-ne lui David, s-ar
cuveni să ne rugăm: „Învaţă-mă bunătatea, rânduiala şi cunoştinţa.”
„Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”
Într-un comentariul său la Evanghelia lui Matei, un Sfânt Părinte că steaua a
strălucit la răsărit anume ca iudeii să afle de la păgâni despre Naşterea Lui Hristos.
Spaima ce-i cuprinsese pe Irod ca şi pe toţi de un gând cu el, e o spaimă care a
zămislit mânia criminală, hotărârea să ucidă, şi voia să facă din magi iscoade ale
nemăsuratului său orgoliu. Şi poate magii, din bună credinţă, ar fi căzut în cursă
dacă tot Domnul nu le-ar fi trimis gândul cel bun. Aşa s-a făcut că steaua a reapărut
când au ieşit din Ierusalim. Sf. Grigorie Dialogul mai spune că de la Crai învăţăm
ca, după ce L-am cunoscut pe Naşterea lui Hristos, să ne întoarcem „acasă” care

pentru noi este raiul. Se tânguia David: „Străin sunt eu pe acest pământ”, cum au
fost şi străbunii şi rugăciunea plină de patos: „Să nu ascunzi de la mine îndreptările
Tale”. E folositor să ne amintim aceste cuvinte cu osebire noi, cei care neluând
aminte la ele, ne plângem zadarnic de criza contemporană ca de un hazard
natural şi credem că „secularizarea” este un fel de virus venit cine ştie de pe cine
ştie ce planetă. La o cercetare mai atentă vom vedea că ea îşi nu-şi are originea în
celebrele cuvinte: „Dumnezeu a murit”, Dumnezeu, creatorul Vieţii nu are cum
muri. E aici o amăgire, pentru că atenţia este abătută spre acel „totul e permis” pe
care, urmându-l am ajuns într-o lume care îşi revendică drepturile dar nu spune
nimic despre datorii sau răspunderi.
E timpul cel mai bun să ne întoarcem în peştera întunecată a sufletului
nostru, să ne îmbrăcăm în lumina credinţei celei drepte ca să auzim: Credinţa ta te-
a mântuit. Mergi în pace. Nu pacea păcătoşilor care ne ademeneşte în fel şi chip, o
pace spre o altă luptă. Să ne învrednicim a primi Pacea dăruită de Hristos pentru
ca, înclinându-ne capul şi ridicându-ne inima, să cântăm într-un glas: Hristos se
naşte/ veniţi la-nchinare/ Cu vesel suflet/ cu veselă cântarea”. Să urmăm învăţătura
Sf. Ap. Pavel: „Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre
mântuire.” Într-un colind de demult aflăm cum Maica Domului plângea pentru că
nu avea scutece pentru Pruncul divin. O mângâia truditorul acestui pământ: „Nu
mai plânge, Maica mea”, căci Hristos ne-a lăsat-o ca Maică a noastră nespus
iubitoare, „Scutecele noi ţi-om da”. Cuvântul este împlinit simbolic într-o datină ce
se mai respectă: o prăjitură de post care se împarte în ziua de Ajun. E simplă cum
nu se mai poate – foi subţiri făcute din făină, apă şi puţină sare, coapte pe plită
încinsă, puse în ştergar alb să se usuce. Apoi, înainte de ajun, se înmoaie în sirop
de miere şi se aşează pe rând presărând între ele nucă şi puţin zahăr. Se împarte
apoi, în semn de părtăşie la Praznicul Naşterii vestit de colindători. Astfel se
cuvine a face şi noi astăzi, la ceas sfinţitor: să aducem cu pioşenie darurile noastre:
credinţă nefăţarnică, iubire deplină, nădejde îngăduită, smerenie cuviincioasă,
milostenie neînvăluită. Vom deprinde astfel cum să ne facem vrednici de „bucuria
mare” – că „de acum până-n vecie, Domnul cu noi o să fie”. E Domnul puterilor
care rosteşte pentru istorie: „În lume, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am
biruit lumea!”. Desăvârşirea se-mplineşte în cuvintele pline de speranţă
eliberatoare: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”. Ne întoarcem la „
colindul sfânt şi bun” ca să vestim cu cei din veacurile ce-au fost şi cele ce fi-vor:
„Sculaţi creştini degrabă/ Şi aduceţi-I prinos/ Şi faceţi loc la masă/ Pruncuţului
Hristos”.
Să ne ajute Dumnezeu „Bunuţul”, cum spuneau străbunii noştri, ca „la anul
să venim, sănătoşi să vă găsim”. La anul şi la tot mai mulţi înainte!

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Ilustratie: Basilica – Explicarea icoanei Naşterii Domnului

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.