Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni. Sfântul întâi arhidiacon şi mucenic Ştefan - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni. Sfântul întâi arhidiacon şi mucenic Ştefan – de Elena Solunca Moise

de Elena Solunca Moise

Încă mai trăim bucuria praznicului Naşterii Domnului, când împreună  ne-am împărtăşit din “bucuria mare” a veştii că Domnul rămâne de-a pururi cu noi iar cei care vor crede şi Îl vor urma vor avea viaţă veşnică. Cu Hristos, nașterea omului nu mai este spre moarte ci trimite la Înviere  întru plenitudinea înveşnicirii.  Atunci, la începuturi, după ce Domnul Mântuirii noastre s-a înălţat la Tatăl Ceresc au prins a se ivi discuţii de tot felul, inevitabile dacă ne gândim noutatea absolută a Învăţăturii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut Fiul Omului. Ca să le potolească, cei doisprezece apostoli au hotărât: „Nu este de cuviinţă a lăsa cuvântul lui Dumnezeu şi a sluji la mese. Căutaţi dar, fraţilor, dintre voi şapte bărbaţi mărturisişi, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune pe care să-i punem la slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni şi predicarea cuvântului.” Propunerea a fost bine primită, au fost aleşi şapte tineri pe care apostolii, rugându-se şi punând mâinile pe capetele lor, i-au făcut diaconi (care în  limba greacă însemnând slujitor). Între ei, primul a fost Ştefan, fiind şi numit arhidiacon, care, tânăr fiind, s-a remarcat pentru credinţa şi sârguinţa ce-l apropia de apostoli. Venit din limba freacă „stepannos”, numele înseamnă „cunună, ghirlandă, coroană” dintre cele cu care erau răsplătiţi învingătorii în lupte, dar şi „ o fire nobilă, bunătate şi dragoste.” Tânărul şi-a onorat numele cu asupra de măsură întărind în credinţă pe creştini, mustrând pe cei potrivnici şi arătându-le cu argumente din Lege şi prooroci cum din necredinţă şi ură au ucis pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. S-a întâmplat ca, odată, fiind întrebat  ce reprezintă Hristos – proroc sau Fiu al lui Dumnezeu, Mesia cel aşteptat –  tânărul arhidiacon a spus cu hotărâre: „Bărbaţi, fraţi, aflaţi pentru ce s-au înmulţit răutăţile între voi şi s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta şi Preacurată Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta  neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre a purtat.”

„Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a drepta lui Dumnezeu”

Cu înţeleptu-i cuvânt, Ştefan  biruia pe toţi cei care  se arătau potrivnici Adevărului propovăduit de tânărul care îşi susținea credinţa cu argumente de netăgăduit. Cum nu aveau argumente să-l contrazică, s-au mâniat  şi au recurs la metoda “clasică”, a delaţiunii. Au adus mincinoşi de profesie care să spună cum că l-ar fi auzit pe Ştefan hulind numele Domului, păcat de moarte pedepsit  prin condamnare la moarte. Mai mult, au spus cum ei înşişi au auzit că Ştefan a afirmat  că Iisus Nazarineanul va schimba locul şi obiceiurile îndătinate încă de pe vremea lui Moise. Fără să se mişte, Ştefan stătea demn în mijlocul  urii şi mâniei strălucind ca un înger cuvântând   despre Hristos, venit să fie “Lumină a lumii”. Privind mânia ce se înălţa împotriva-i ca o mare învolburată, Ştefan a continuat: “Voi cei tari în cerbicie şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururi vă împotriviţi Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe cine dintre prooroci n-au izgonit părinţii voştri? Şi pe cine nu au omorât dintre cei care au vestit venirea lui Mesia?” La auzul cuvintelor mărturisitoare, arhiereul şi-a ieşit din fire urmat de cărturari şi de poporul lesne supus mai marilor zilei. Ştefan, plin de Duh Sfânt, se arăta de parcă nu ar fi auzit nimic. Căutând cu ochii la cer l-a văzut deschizându-se şi pe Iisus Hristos, Domnul şi Stăpânul său, de parcă era aproape spre a-i răsplăti credinţa şi temeritatea mărturisirii. A adăugat cuvintelor mărturisitoare: „Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul lui Dumnezeu stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. A făcut-o pentru că, într-adevăr  L-a văzut cu inima curată după Fericirea care spune „fericiţi cei curaţi cu inima căci aceea vor vedea pe Dumnezeu. A mai făcut-o fiindcă era vremea mărturisirii: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigonii, zicând tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri”. Cu un curaj pe care doar credinţa în Domnul puterilor îl putea da n-a prididit să-şi mărturisească deschis că Hristos este Mântuitorul lumii. Cuvintele lui sunt pildă şi  chemare să-L mărturisim pe Hristos printr-o viaţă neprihănită şi cu tăria credinţei mântuitoare, căci această credinţă care face totul cu putinţă a făcut ca tânărul să-L vadă pe Hristos în viaţă fiind. Mai marii, „zăbavnici cu inima” fiind, nu au putut răbda ceea ce pentru ei era blasfemie şi s-au pornit cu ură împotriva tânărului Ştefan care a rămas de neclintit, răbdând toate şi arătând cum numai cel care rabdă până la sfârşit se mântuiește. Mai întâi, martorii cei mincinoşi l-au dezbrăcat hainele lui la picioarele unui tânăr pe nume Saul, apărător vehement al Legii celei vechi, devenit mai târziu Apostolul Pavel. Orbiţi de furie, au luat pietrele care le erau mai la-ndemână şi au aruncat la întâmplare spre  Ştefan în timp ce Saul râvnitor al Legii vechi îi păzea hainele. Sf. Ioan Gură de Aur scrie că „îi părea rău lui Saul că nu are mâini mai multe să ucidă cu toate pe Ştefan, dar şi aşa a făcut să-l ucidă cu mâini multe care erau ale martorilor mincinoşi, ale căror haine le păzea Saul”.

„Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”

Toate se petreceau în Valea lui Ioasaf, lângă râul Cedrilor, unde pietre erau din destul şi care s-au înroşit cu sângele nevinovat al lui Ştefan. Sub roporul lor, tânărul  nu s-a plâns, ci cu linişte şi pace s-a rugat pentru sine: „Doamne Iisuse  primeşte sufletul meu”. Apoi s-a rugat pentru ucigaşii săi: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.” Şi-a dat în pace sufletul în mâinile Domnului fiind, între oameni, întâiul nostru rugător. Se spune că ceva mai departe erau Maica Domnului şi Sf. Ap. Ioan rugându-se lui Hristos să întărească în răbdare sufletul tânărului şi să-i primească sufletul. Aşa i-a fost dat tânărului să-şi sfârşească viaţa mărturisitorare şi intrând întru Împărăţia  cerurilor. S-a împlinit cuvântul lui Hristos:  „Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în împărăţia Sa.”

Ales arhidiacon de apostoli îndată după coborârea Sfântului Duh a primit patimile mântuitoare în ziua de 27 decembrie  când abia numărase treizeici de ani de viaţă. Frumuşeţea lui trupească şi mai ales sufletească a fost aruncată fiarelor şi păsărilor de pradă, stând neîngropat o zi şi o noapte. În cea de a doua noapte, Gamaliel, membru de seamă al Sinedriului care avea să creadă mai târziu în Hristos, a trimis câţiva bărbaţi credincioşi şi curajoşi care au luat trupul în ascuns şi l-au dus în satul, Cafargamala,  situat la vreo douăzeci de stadii de Ierusalim. Localnicii l-au îngropat cu cinste şi lacrimi, căci cum scrie Sf. Ioan Gură de Aur, „cine nu ar fi plâns văzând pe  acel miel blând, ucis cu pietre şi zăcând mort”.

Trecut-au anii şi, cam prin sec. V, Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic, ajungând la Ierusalim, pe locul pe care întâiul Arhidiacon Ştefan l-a înroşit cu sângele său mucenicesc, a zidit o Biserică pe care i-a închinat-o spre neuitată cinstire. Cu adevărat, Arhidiaconul Ştefan întruchipează misiunea omului de cunună a creaţiei – plin de credinţă cucernică pentru Dumnezeu, de iubire dăruitoare pentru semeni. De la acest minunat tânăr învăţăm cum să înţelegem ca un privilegiu jertfa pe care suntem îndemnaţi a o face pentru Hristos care s-a  jertfit pentru eliberarea noastră de sub imperiul întunecat al morţii. L-a iubit pe Dumnezeu de la care a primit viaţă, dându-şi viaţa ca mărturisire; şi-a iubit semenii care l-au condamnat la moarte rugându-se ca Hristos să le fie iertat „şi acest păcat”. Sângele său nevinovat a  fost  jertfă pentru iertarea celor ce l-au trimis la moarte în cea mai nobilă formă de exprimare a iubirii. A învăţat de la Hristos blândeţea şi smereina inimii şi a aflat odihnă şi pace în viaţa viitoare şi, asemenea altor virtuţi creştine a gustat din binefacerile lor încă de aici, iertându-şi duşmanii şi rugându-se lui Dumnezeu să-i ierte. A făcut-o după îndemnul lui Hristos: „Binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.” La noi, au făcut-o mulţi din cei  aruncaţi pe nedrept în temniţele comuniste şi cărora le datorăm respect în  vorbă, dar mai cu seamă în faptă, ca să ne arătmăm demni de numele de creştin. Între ei, Părintele Stăniloae, Duhovnicul neamului nostru, învăţă că „iubirea e tare pentru că poate merge până la moarte”  pe care o şi depăşeşte întru Lumina cea neapusă  a lui Hristos, Biruitorul morţii.

 Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.