Lungul drum de la ruga pentru milă la recunoştinţă - Vindecarea celor zece leproşi de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Lungul drum de la ruga pentru milă la recunoştinţă – Vindecarea celor zece leproşi de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Gând de duminică de Elena Solunca Moise

Lungul drum de la ruga pentru milă la recunoştinţă

de Elena Solunca Moise

Întreba David: „Ce voi răsplăti Domnului pentru câte mi-a dat mie?” Grea întrebare, atât de grea încât mulţi nici nu şi-o pun. David însă continua: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”. Recunoştinţa Împăratului este manifestată în luarea „paharului mântuirii”, a eliberării de tot răul şi chemarea lui Dumnezeu, „singur care este bun”, de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Îi urma într-o logică a mântuirii împlinirea făgăduinţelor asumate ca responsabilităţi. Recunoştinţa este astfel începutul cel bun al mântuirii îndeaproape, urmată de păzirea straşnică poruncilor, nu ca un atentat la libertate, ci ca o garanţie a ei. Ea ne aduce mai aproape de Dumnezeu întru iubire mărturisitoare şi luare aminte la faptul că pentru toate vom da seamă.
Întâia între toate, datoria omului este să aducă slavă lui Dumnezeu pentru toate, pentru fiecare zi şi pentru fiecare ceas dat spre mântuire şi ne rugăm: „Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta.” Se întâmplă însă ca, destul de adesea, să fim grabnici la ruga pentru milă şi, beneficiind de ea, să uităm pe dată; preocupaţi de noi cereri, uităm a mulţumi ca şi cum toate ni s-ar fi cuvenit. Aşa ca şi cum noi suntem cei care facem binele amintind lui Dumnezeu că El este cel care le împlineşte într-un fel de normalitate, Domnul fiind bun şi a-tot-milostiv. Într-un fel, aşa este, Domnul nu are nevoie de recunoştinţa noastră pentru Sine, tot noi avem trebuinţă să mărturisim pentru că „El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Recunoştinţa este o înnoită cunoaştere a condiţiei noastre de creaţii ale lui Dumnezeu pe care o dorim perpetuată spre mărturisire: „Cu noi este Dumnezeu.” Paradoxal poate, dar mai mult ca cererea, recunoştinţa ne apropie de Lumina cea adevărată limpezindu-ne ochii minţii, îndreptând inima şi întărindu-ne în voinţa cea bună. În esenţă, ea ne face vrednici de darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu: Pacea Sa, nu pacea lumii cea prădată de egolatrie distrugătoare.

 „Iisuse fie-ţi milă de noi!”

De la mila pe care o cerem adesea până la recunoştinţă este un drum lung pe care unii, alergând cu vrednicie, se pot bucura de cununa învingătorului. Celorlalţi, care se mai poticnesc, Domnul nu le ia înapoi darul, dar ei înşişi se depărtează de Dumnezeu întru rătăciri nebănuite între hotarele strâmte ale iubirii de sine. Aşa erau şi cei nouă leproşi care, vindecaţi de Hristos, nu au găsit de cuviinţă să se întoarcă a-I mulţumi. Doar unul dintre cei zece a făcut-o şi asta ar trebui să ne îngrijoreze căci fără recunoştinţă ne „pregătim” doar pentru „întunericul cel din afară.” Mântuitorul nu rosteşte vreun cuvânt de mustrare, cum noi o mai facem, adesea cu îndreptăţire şi îndreptare. Întreabă cu blândeţe: „Dar ceilalţi unde sunt?” Întrebarea străbate veacurile şi îşi înmulţeşte semnificaţiile spre conştientizarea fiecăruia. Sfinţii părinţi atrag atenţia că întrebarea se deschide succesiv spre altele: unde sunt cei învăţaţi care se vor ascultaţi şi urmaţi sfătuitori cu lumina pe care Eu le-am dăruit-o? Unde sunt puternicii zilei care conduc cu puterea pe care o au de la Mine? Unde sunt bogaţii care au de toate de la Mine? Unde sunt bolnavii pe care i-am vindecat? Unde medicii cărora le-am dat pricepere şi învăţătorii care de la Mine au primit ştiinţa? Fiii Săi primind toate acestea nu s-au gândit o clipă să mulţumească părându-li-se firesc, deşi mai firesc este ca toţi să fim recunoscători. David învăţase: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc;/De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte.” Domnul aşteaptă recunoştinţa omului ca pe un drum de întoarcere spre El, Cel care ne aşteaptă ca pe Fiul cel risipitor, care „pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat”. Ne aşteaptă pe toţi, fără osebire cu răbdare dumnezeiască, având pregătit totul pentru cina regăsirii – viţelul cel gras, îmbrăcămintea, inelul binecuvântării.

Evanghelistul-medic Luca povesteşte cum Hristos se îndrepta de la Galileea spre Samaria şi, la hotar, a fost întâmpinat de zece leproşi care, încurajaţi de minunile despre care auziseră, veneau ca o ultimă speranţă strigând: „Iisus, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi”. „Învăţătorule”, cu sens de îndrumător dar şi tămăduitor. Iisus, „Cuvântul prin care toate s-au făcut”, nu s-a atins de ei, ci le-a a spus simplu să meargă la preot „să se arate”. În vremea aceea, lepra era, cum mai este încă, o boală cumplită, ades asociată cu păcatele săvârşite. Evoluţia ei este semnificativă pentru drumul pe care, intrând păcatul pe nesimţite prin contaminare, evoluează lent , nu provoacă îndată moartea, ci o face în timp iar semnele ei sunt diferite de la un bolnav la altul. Imaginea este asemănătoare cu acea a păcatului care pătrunde insidios în sufletul omului, îl macină şi desfigurează până la moarte. Se apreciază că cea mai gravă formă a leprei este contagioasă şi se manifestă dramatic putând ajunge la inflamaţii pe traiectul limfatic şi nervos, până la tumefieri şi ulceraţi. Boala se poate extinde progresiv la muşchi oase, tendoane şi organe, iar moartea survine ca urmare a infecţiilor secundare microbiene. Cel bolnav de lepră ajunge să se asemene cu un „cadavru viu”.

Multă vreme, lepra a fost nevindecabilă, dar astăzi există tratamente deşi costul lor este prohibitiv pentru cei săraci, mulţi în ţările subdezvoltate. O zare de speranţă a apărut pentru prepararea unui vaccin, dar se apreciază că e prematur pentru a vorbi de eficienţa lui. Ceva rezultate au fost obţinute mai ales pentru infecţii, prin tratarea lor cu sulfamide pe o perioadă de timp mai îndelungată. Organizaţia Mondială a Sănătăţii distribuie gratuit medicamente, în parte asociate cu antibiotice pentru prevenirea unor infecţii bacteriene. Din 1971 se fac cercetări pentru realizarea unui vaccin antilepros. Despre această boală cumplită avem ştire încă din Vechiul Testament, se cunoştea simptomatologia şi era descris pe larg comportamentul celui bolnav şi a celor din jur. Între alte posibilităţi de precauţie, cel bolnav trebuia să-şi facă ştiută prezenţa ca un potenţial pericol strigând: „necurat!” Respectând interdicţia, cei zece leproşi, stăteau mai departe şi au strigat:„Iisuse Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!”. Au spuse-o „de departe, căci, necuraţi fiind, nu le era îngăduit să se apropie de oameni. Hristos nu a pomenit nimic despre posibile păcate, ci a rostit simplu, cu blândeţea Sa smerită: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor.”

„Pe când se duceau ei, s-au vindecat”

Evanghelistul Luca consemnează că „pe când se duceau ei, s-au vindecat”. Cel care a făcut Legea i-a trimis la preoţi în respectul faţă de Lege care doar împlinită poate fi depăşită cu adevărat. Apoi mai era şi furia iremediabilă a fariseilor, care căutau orice prilej să-L „prindă în cuvânt”, reuşind doar ca ei să se prindă în propriile spuse. Cuvintele Mântuitorului aveau darul de a mai domoli şi mânia aprigă a preoţilor faţă de „Cel trimis să ridice păcatul lumii” , pe care îl urau de moarte şi pe care nu voiai să-L recunoască în nici un chip. Avem o imagine a acestei urii, cel puţin egală cu a vrăjmaşului care, totuşi, L-a recunoscut zicând: „Ce ai cu noi Fiul lui Dumnezeu”. Iisus a preîntâmpinat manifestarea proverbialului lor fariseism, trimiţându-i la preoţi, asigurându-se astfel şi că vor fi primiţi în comunitate. Ei, învăţătorii în vinovata lor suficienţă, au uitat cuvintele lui David: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă, pentru mila Ta și pentru adevărul Tău.” Bolnavii s-au vindecat însă mai înainte de a ajunge la ei, aşa încât nu mai era nevoie de aprobarea celor care îşi pierduseră, de facto, dreptul de a o face. Eliberaţi de blestemul bolii venită prin păcat, nouă dintre ei s-au dus spre cine ştie ce treburi ale lor, nu s-au gândit o clipă să aducă slavă lui Dumnezeu sau să mulţumească. Cine ştie, poate le-o fi părut firească însănătoşirea ei fiind fii ai poporului ales de Dumnezeu „Cel care face minuni”. Nu s-au întrebat o clipă dacă sunt vrednici de un asemenea dar de nepreţuit, dacă nu cumva mila lui Dumnezeu pe care au invocat-o a fost vindecătoare şi se cuvine a-i aduce slavă.
Dintre toţi cei zece, unul singur a găsit de cuviinţă să se întoarcă şi acela era un străin, un samarinean, privit cu un dispreţ de iudei şi nu fără suspiciune de ai săi şi nu fără o anume justificare. Când este însă vorba de boală, Hristos nu face diferenţiere între neamuri, ci ia seama de nevoile reale, ale celor care caută ajutor. Firesc era ca toţi cei zece să se întoarcă şi aducă slavă lui Dumnezeu pentru toate darurile primite după cuvintele lui Isaia: „să preaslăvească pe Domnul” şi cum mai apoi a recomandat Pavel: „ca toţi să slăvească pe Domnul în trupul lor”. Ei bine, nouă dintre ei nu au făcut-o, cum şi azi unii dintre noi uită să mulţumească lui Dumnezeu. Şi ce frumos spuneau străbunii când erau întrebaţi ce fac, răspundeau: „aduc slavă lui Dumnezeu pentru toate” sau . „slăvim pe Dumnezeu cum ne găsim”.

Recunoştinţa dăruieşte pace sufletului

E tristă această poveste pentru că recunoştinţa este o putere prin pacea care îi urmează spre a putea lucra mai departe voia lui Dumnezeu şi a-i respecta poruncile. Lipsa păcii nu este nici măcar un viciu între altele, ci un fel de „altă cădere” într-un abis care te absoarbe într-un fel de autentică „nefiinţă”. Istoricul grec Polybius scria că este suficient să spui despre cineva că este nerecunoscător şi ai spus despre el „destule rele”, atâtea încât să fie inferior şi faţă de animale. O poveste aproape uitată spune cum, odată, Dumnezeu a chemat toate virtuţile care au şi venit, punându-le a vorbi cu bucurie una cu alta. Doar două stăteau mai retrase privindu-se cu necaz iar când Domnul le-a întrebat au răspuns: „Pentru că nu ne cunoaştem una pe alta”. Erau binefacerea şi recunoştinţa, care, cum ştim se întâlnesc parcă din ce în ce mai rar în vremurile noastre bântuite de individualism şi pragmatism. Recunoştinţă se cuvine, mai întâi şi toată vremea lui Dumnezeu pentru toate căci scria Sf. Ap. Pavel corintenilor şi nouă tuturor: „Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai primit de ce te făleşti ca şi cum nu ai fi primit?” Nerecunoştinţa este semnul unei mândrii fără măsură ca şi cum omul respectiv crede că toată lumea este făcută spre a-i îndeplini dorinţele, uitând că nu este decât o creaţie a lui Dumnezeu şi fără El nu poate face nimic. Scria S. Isac Sirul: „Să nu fii nerecunoscător faţă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu că nu tu eşti cel ce biruieşte…Dar mulţi, uitând de harul acesta, în loc de a-i mulţumi lui Dumnezeu cu gura lor, au căzut în mândrie şi în trufie”.
Recunoştinţă şi binefacere întâlnim până şi la animale, care, de altfel, ne-ar putea da lecţii folositoare. Se povesteşte că, odată, un vapor a acostat pe pământul Africii unde a întâlnit cu o leoaică şi, spre surprinderea lui, i s-a aşezat la picioare lui privind în sus ca şi cum îi cerea ajutor. I-a îngrijit rana, le-a pansat şi de atunci, în semn de mulţumire, leoaica îl însoţea pretutindeni. Inspirat probabil de această poveste Bernard Shaw a scris comedia „Androcle şi leul” în care replica de final este demnă de toată luarea aminte: „Cât timp vom fi împreună, nu va exista cuşcă pentru tine, nici sclavie pentru mine”. Tot despre recunoştinţă în lumea necuvântătoarelor vorbeşte şi Esop într-una din fabulele sale: o furnică însetată a dat grabă la izvor să bea apă, dar a fost luată de curent şi gata să se înece. O porumbiţă a văzut, a rupt o crenguţă şi a aruncat-o în apă ca, urcând pe ea, furnica să scape cu viaţă. Trecând pe acolo, un pădurar îşi pregătea puşca să omoare porumbiţa, dar furnica, văzându-l a intrat în pantof şi l-a muşcat atât de tare că a aruncat toate şi porumbiţa a putut zbura. Dar noi? Oare, n-ar trebui şi noi să fim recunoscători lui Hristos de dimineaţă până seara şi din seară până dimineaţă că ne-a curăţat de „lepra” nenumăratelor păcate?

 „În toate să aducem mulţumire”

Să-l ascultăm dar pe Psalmist care, îndemnându-şi sufletul la binecuvântare spune mai departe şi pentru ce: „Pe cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale; pe Cel ce vindecă toate bolile tale/ Pe cel ce scoate din stricăciune viaţa ta; pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări…Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv.” Recunoştinţa noastră este răspunsul nu doar cel mai potrivit, ci singurul, pentru binefaceri primite spre unire cu iubirea Lui fără de hotar. Ea înseamnă, mai întâi cunoaştere: „Cunoaşteţi că Domnul, El este Dumnezeul nostru: El ne-a făcut pe noi şi nu noi…Cântaţi numele Lui! Că bun este Domnul; în veac este mila Lui şi din neam în neam adevărul Lui.”.Mai presupune o evaluare, conştientizare concretă că lui Dumnezeu îi datoră, tot binele. Cunoaşterea trimite la datorie, prima care arată pe om ca zidire dumnezeiască destinată a fi desăvârşirea întregii creaţii, în care şi este cuprinsă ca într-un tot armonios ca o binecuvântare: „Păzeşte-i în numele Tău în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum una suntem şi noi”. Se ruga Hristos Tatălui Ceresc pentru ucenicii rămaşi în lume, fără a fi „din lume”, ca şi pentru cei care vor urma, să fie păziţi de cel viclean, care ştie că nu poate nicicum birui dar perseverează convertindu-şi ura în minciună. Binecuvântarea este şi recunoaştere, o reluare analitică a faptelor care atestă că milostivirea vine de la Domnul, căruia, mărturisea Manase, „îi pare rău de răutăţile oamenilor”. Împreună le regăsim într-un fel de a fi care ne apropie de Dumnezeu prin părtăşia la lucrările Sale. Cei nouă, odată vindecaţi, au plecat nu se ştie unde şi nici nu este important, dar, ştiut este că bine nu au cum le fi câtă vreme s-au depărtat de Dumnezeu,L-au părăsit pe Binefăcătorul lor fără un cuvânt de mulţumire. Poate s-au făcut „fii ai pierzării”, nerecunoştinţa atrăgând şi alte încălcări ale Legii.

Ne întoarcem la David, care dă un răspuns pe care ar fii cuviincios să-l punem la inimă: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului înainte tot poporului Său”. Recunoştinţa este ca „paharul mântuirii” imposibilă dacă nu „împlinim făgăduinţele” făcute şi nu oricum, ci în faţa poporului Său care să urmeze pe împăratul-psalmist. Recunoştinţa aduce mântuirea odată cu împlinirea făgăduinţelor având temei de nezdruncinat în credinţă. Să ne amintim doar pe Avraam, „prietenul lui Dumnezeu”, gata să-l jertfească singurul fiu, pe Isac, pentru a-şi împlini cuvântul, dar, văzându-i credinţa Domnul l-a cruţat. Vlăstar al recunoştinţei este smerenia, recunoaştere a dreptăţii lui Dumnezeu ca Tatăl creator, Fiu mântuitor şi Duh sfinţitor. Pentru toate, recunoştinţa îşi are răsplată multă în ea însăşi pentru că înnobilează pe cel ce o arată, îi dă pace şi mulţumire sufletească şi aduce nume bun celui care o mărturiseşte. În „Rugăciunea unui dac”, Eminescu, recunoscător pentru „norocul să trăiesc”, subliniind ce dar de nepreţuit este viaţa, scria că dacă fi-va să moară în fărădelege „nevrednicu-mi cadavru în uliţă s-arunce”/ … „ Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc/ Că tu Mia-i dat în lume/ Norocul să trăiesc.”

Slavă aducându-i Domnului pentru tot binele primit, pentru răul de care ne-a ocrotit, pentru că ne îndură, cuvine-se a pleca genunchii inimii şi ai trupului urmând Sf. Ap. Pavel care îndeamnă: „În toate aduceţi mulţumire.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.