„Aceasta este viaţa veşnică – să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Gând de duminică - a Sinodului I ecumenic - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Aceasta este viaţa veşnică – să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”. Gând de duminică – a Sinodului I ecumenic – de Elena Solunca Moise

de Elena Solunca Moise

Hristos vorbise ucenicilor despre toate câte aveau să se petreacă şi a făcut-o, paradoxal, nu spre a-i întrista sau speria, ci pentru ca în El să aibă pace. Anume, pacea care urmează luptei cu necazurile lumii: „În lume, necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Şi-a ridicat ochii spre cer s-a rugat Tatălui: „Părinte, a venit ceasul!” Care ceas anume când Dumnezeu Tatăl este veşnic cum este şi Fiul Său Unul Născut? Suferinţa este a timpului nu a veşniciei, dar Fiul lui Dumnezeu cel veşnic a primit să se nască din Sfânta Fecioară, coborând în istorie pe care a împărţit-o în două ere. A schimbat veşnicia cu timpul, definit de Platon ca „imaginea mobilă a eternităţii imobile”. În acest timp, ritmat de ceasuri, venise cel al Răstignirii şi morţii pe cruce pe care Fiul lui Dumnezeu l-ea preschimbat în bucurie şi viaţă. Era „marea trecere” iar suferinţa era un fel de plată pentru bucuria ce urma şi pentru care se cuvenea a preaslăvi pe Tatăl care „toate cu înţelepciune le-a făcut”. Fericitul Augustin subliniază că era necesar să spună pentru că înainte nu era cunoscut – „Israel nu mă cunoaşte” . Continuă spunând cum va , fi preaslăvit: „Preaslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te proslăvească.” S-o facă anume ca Dumnezeu întrupat în om într-un act de supremă smerenie care aduce preaslăvirea. E o lecţie îndeosebi pentru cei care orbiţi de sine se vor slăviţi, într-o slavă deşartă, vidă. Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiu se proslăvesc Unul pe Celălalt şi Unul prin Celălalt. Fericitul Augustin vede aici o continuă împreună lucrare a Tatălui cu Fiul: „Înviază – mă din morţi, ca prin Mine să fii cunoscut de toată lumea”. Didim cel orb merge mai departe când spune: „Când Fiul este văzut ca împlinind cu bucurie fiecare mare faptă, bunăvoinţa numelui Său trece la Cel care L-a născut”. Ne amintim glasul femeii care I-a spus lui Iisus: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii care Te-au alăptat”. Atunci, Hristos, fără s-o contrazică, i-a răspuns: „Da, aşa este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc”, adică întocmai ce a făcut Hristos ca Fiu al Omului, făcând din suferinţă o condiţie a fericirii ca apropiere a creaţiei de Creator. Ce a făcut şi Sfânta Fecioară când Îngerul i-a vestit binecuvântarea întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Fie mie după cuvântul tău”. În sufletul ei de puritatea seninului a primit şi cuvintele dreptului Simeon care i-a spus cum prin inima ei avea să treacă sabia.

Dumnezeu Tatăl a dat Fiului Său şi putere „peste tot trupul ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.” Stăpânul atotputernic a coborât să slujească omului şi nu oricum că dăruindu-i ce poate fi mai preţios şi care numai Dumnezeu o poate face – viaţa veşnică. Dintr-o iubire fără seamăn,Cel ce stăpâneşte toate a venit să slujească omului, zidirii sale redându-l veşniciei. Aici avem o definiţie a vieţii veşnice care poate surprinde – „Să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis.” Întâi este cunoaşterea lui Dumnezeu pe care omul nu-L poate vedea şi să rămână viu, urmată de credinţă, ştiind că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Clement Alexandrinul face un pas înainte pe spinosul drum al înţelegerii afirmând că „Să nu-L cunoşti pe Tatăl este moarte, aşa cum a-L cunoaşte pe El înseamnă viaţă veşnică , prin participarea la puterea Celui fără stricăciune. Pentru a fi astfel trebuie să luăm parte la îndumnezeire” prin lucrarea voii Lui care se face cunoscută ca o condiţie necesară nu şi suficientă. E nevoie ca şi omul s-o cunoască însă nu ca fariseii numai formal, ci împlinind cunoaşterea în credinţa pentru că niciodată cunoaşterea nu este deplină. Pascal ne aminteşte mereu de acele tainice „raţiuni ale inimii” despre care raţiunea nu le cuprinde. Mai înainte, Sf. Sp. Pavel recunoştea că nu face binele pe care îl doreşte ci răul pe care nu-l vrea.

Credinţa implică omul în integralitatea şi integritatea fiinţei sale şi se „întrupează” în fapte. Isaia ştia prea bine când spunea că „dacă nu credeţi, nici nu veţi înţelege”. Cunoaşterea poate fi redusă la un număr de idei, concepţii şi fapte şi Fr. Bacon o considera putere, concept ce rămâne înconjurat de un halo de ambiguitate. Resorturile intime ale credinţei rămân învăluite în taina ce ţine trează mintea orientată spre Dumnezeu. Deplin lămuritoare este însăşi întruparea Fiului lui Dumnezeu care s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, expresie a celui mai înalte conştiinţe care uneşte sufletul şi mintea, curăţenia sufletului care caută spre Dumnezeu şi reuşeşte să-L înomenească. Când credinţa se preschimbă în trăire întru Adevăr, atunci omul nu mai este stăpânit de moarte şi ea nu mai are nicio putere asupra lui. Sf. Vasile cel Mare scria că „în persoana purtătoare de Adevăr străluceşte puterea Duhului.” Hristos spune: „Pentru că Eu nu am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a poruncit ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţă veşnică. Deci, cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus mie Tatăl aşa vorbesc.” Şi dacă mai este cineva care se îndoieşte, să amintim că singura poruncă dată de Dumnezeu primilor oameni a fost să nu mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului, căci „vor muri”. Neascultarea primilor oameni era consecinţa lipsei de credinţă şi s-a făcut poartă de intrare a morţii în lumea omului. Ei însă nu cunoşteau consecinţele nesupunerii faţă de Cel ce i-a făcut cu mâinile Sale şi le-a suflat duh de viaţă. Căderea în moarte a fost atât de adâncă încât fost nevoie să vină Fiul lui Dumnezeu s-o biruiască. A mai vorbit despre cei care cunoscând Adevărul vor fi liberi, trimiţându-ne iar la întâii părinţi care s-au negat pe ei adevărului şi, alegând minciuna s-au dat morţii. Şi iată că Hristos dă „poruncă nouă”, de această dată nu o interdicţie ci un imperativ al cărui ascultare El cel dintâi a făcut-o: „Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi.”

Când omul se face purtător de Dumnezeu

Adevărul al cărui cunoaştere face omul liber începe dincolo de tot ceea ce poate fi adevărat – din adevăratul Tată pe adevăratul Unul născut al Său într-o reală de-o-fiinţare. De aceea credinţa în Hristos e credinţă în Dumnezeu iar cine şi-o asumă cu întreaga-i făptură ajunge la viaţa fără de moarte, cu Acela care „a călcat moartea cu moarte”. Rugăciunea lui Hristos pentru Sine şi pentru apostoli şi pentru cei care Îl vor urma este o cale de cunoaştere a omului pentru care Hristos s-a făcut asemenea ca să-i poată dărui strălucirea chipului ce-l poartă în sine ca o efigie. Mereu înainte învăluindu-ne cu iubire de mamă ne este Sf. Fecioară, „om purtător de Dumnezeu”,maică a lui Hristos, „Dumnezeu purtător de om”.

În Rugăciunea arhierească îl vedem pe Hristos care se jertfeşte pentru noi şi ruga Lui o spune cu limpezime şi ne arată că începutul vieţii veşnice se pune aici, pe pământ, unde Fiul Domnului a coborât Hristos îi cere Tatălui să-L preaslăvească în chip de om, ca Fiu al lui Dumnezeu era preaslăvit. Jertfa Fiului lui Dumnezeu pune început vieţii veşnice aici, pe pământ căci jertfa este spre împăcarea omului cu Dumnezeu pe care nu L-a ascultat şi care acum se împlineşte prin Fiul Său întrupat din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria. În Epistola către evrei Sf. Ap. Pavel îl numeşte pe Hristos „Strălucirea slavei şi chipul Fiinţei lui Dumnezeu” şi aici Iisus cere ca strălucirea slavei să-i copleşească trupul arătând că numai prin El ca om slava lui Dumnezeu poate trece la el. Din firea proprie omul nu are slavă şi o primim doar numai prin Hristos care cuprinde cele două firi – omenească şi divină – fără să le amestece. Aşa a putut face cunoscut numele lui Dumnezeu ca părinte al Fiului şi purcezător al Duhului celor care i-au fost daţi.

În cea de a doua parte a rugăciunii, Hristos se roagă pentru cei care i-au fost daţi, subliniind că nu pentru lume, care fuseseră ucenici ai Înaintemergătorului care le-a arătat că drumul spre împărăţia cerurilor începe cu pocăinţa. Acum, ucenicii, fiind în lume dar nemaifiind din lume pot fi aleşi slujirii lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o Fiul Său. Se creează o altă comuniune cum Însuşi spune: „Şi toate ale mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit în ei”. Sfinţii Părinţi spun că acestea „toate” sunt Fiinţa, Firea, Voirea, Sfatul, Stăpânire, Puterea Înţelepciunea având corolar Bunătatea.

Cunoscând prea bine fragilitatea comuniunii dintre oameni, Hristos se roagă să o întărească în numele Său, chipul Său dăltuit în sunet şi purtat pretutindeni spre a fi auzit întru încredinţare. La rându-i, rostirea Numelui lui Hristos este izvor de putere lăuntrică şi de aceea Hristos nu se roagă să-i ia din lume, ci să-i lase ca propovăduitori ai Cuvântului Său. „Precum M-ai trimis pe mine în lume şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei eu mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr”. Se închide un cerc al virtuţii care se lărgeşte pe măsură ce se înmulţesc dreptcredincioşii adunaţi în Biserică, spaţiu sfânt unde omul deprinde drumul desăvârşirii: „Eu întru ei şi ei întru Mine şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum pe Mine” Mai scrie Evanghelistul Iubirii că acei care „L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu. Mai mult, rostirea numelui lui Dumnezeu Cel Unul în treime, icoană în sunet umanizează timpul şi sfinţeşte omul umple cu mireasma veşniciei acel „aici”, locul unde odinioară a căzut Adam. În cele din urmă, credinţa, învaţă Părintele Justin Pârvu, este puterea de a iubi care îngenunchează veşnicia dăruind clipei putere asupra morţii. Pe cruce, tâlharul cel drept îl roagă pe Hristos: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta” şi dătătorul vieţii veşnice spune: „Adevărat zic ţie. Astăzi vei fi cu mine în rai”.

Veşnicia începe „aici”, locul căderii

Veşnicia începe „aici”, locul căderii şi dat omului spre sfinţire prin pacea lui Hristos sălăşluită în cei care i se închină cu vrednicie, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Desăvârşirea omului spre care îndeamnă Mântuitorul îşi are temei în unitate şi spunea David că acolo unde este unitate se sălăşluieşte desăvârşirea. Domnul pe toate le-a făcut, scrie Sf. Grigorie de Nazianz ca „tu dărâmând caracterul trupesc şi pe pământ târâtor al învăţăturilor tale , să înveţi să fii mai înalt şi să te urci împreună cu Dumnezeirea, să nu te mai opreşti la cele văzute, ci să te urci împreună cu cele înţelegătoare şi să cunoşti, pe de o parte, raţiunea naturii Sale, iar pe de alta, raţiunea iconomiei Sale”. Astfel putem fi „în lume fără a fi din lume”, nu izolându-ne, ci „sfinţind locul” prin ascultarea lucrătoare a lui Dumnezeu. Şi vom trăi plenar în iubirea Tatălui care, prin Fiu se revarsă asupra fiecăruia în îmbrăţişarea de copleşitoare cuprindere a braţelor întinse pe cruce şi rugăciunea: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac.” Apoi, pecetluind pacea care ne-a dăruit-o a rostit: „Părinte în mâinile Tale îmi dau sufletul.” Dumnezeu-Iubire primeşte suferinţa ca înaintemergătoare a păcii biruitoare a răului devastator, pacea fiind bucuria de a „contemporan cu Dumnezeu” prin lucrarea ascultătoare a voii lui cum Însuşi Mântuitorul a spus-o ucenicilor: „Mâncarea Mea este a face voia Celui ce M-a trimis pe Mine”, adică să ierte păcatele spre ne ruga lui Dumnezeu spunând „Tatăl nostru” şi cerând să se facă Voia lui „precum în cer, aşa şi pe pământ”. Hristos s-a înălţat!

Întâiul Sinod ecumenic

După cunoscutul edict dat de Împăratul Constantin cel Mare, în anul 313, s-a pus capăt persecuţiilor creştinilor, dar s-au pus în evidenţă mai multe orientări, nu puţine eretice. Între ele, arianismul, după numele întemeietorului, Arie care propovăduia doar natura umană a lui Hristos, negând că este Fiul lui Dumnezeu, „născut iar nu făcut”, de o fiinţă cu Ziditorul a toate cele văzute şi nevăzute. Arie ajunsese la această concepţie eretică în încercarea de a răspunde sabelianismului care confunda cele trei persoane ale Sfintei treimi. Intenţia sa a fost bună ca şi râvna cu care o făcea doar că nu a putut evita lunecarea spre altă erezie. Cum mulţi episcopi l-au urmat, Biserica a intrat în prima şi, se apreciază, cea mai mare divizare a credinţei. S-a ajuns la o dezbinare în imperiu care nu putea fi pe placul Împăratului Constantin cel Mare, confruntat şi cu alte mişcări erodau puterii sa şi a imperiului. Atunci Sf. Împărat Constantin a convocat primul Sinod la Niceea, aproape de reşedinţa sa imperială de la Nicomidia şi, ca să-i sublinieze autoritatea l-a deschis oficial. Sinodul a fost numit şi al celor 318 după numărul episcopilor care au participat şi care e considerat ca model al întâlnirii eclesiastice. Între cei prezenți s-au numărat Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon al Trimitundei, Sfântul Atanasie şi alte mari personalităţi ale istoriei Bisericii Ortodoxe. Din relatările făcut, aflăm că au participat şi ierarhi de pe teritoriul ţării noastre şi Eusebiu din Cezarea şi Marcu Tomensis îi numesc pe Scitanul și Teofil Episcopul Goților cu reședința în zona Buzăului.

Un rol important, decisiv s-ar putea spune, l-a avut Sf. Spiridon, episcopul Trimitundei, care a reuşit să convingă pe cei prezenţi de unitatea treimică a lui Dumnezeu, punând capăt unor dezbateri ce riscau să fie interminabile. A făcut-o printr-o minune ce uimeşte şi astăzi. A luat în mâna stângă enumerând cele trei elemente din care este alcătuită: pământ, apă şi foc. Cu mâna stângă a strâns cărămida iar cu cea dreaptă a făcut semnul Crucii. Atunci s-a produs minunea: în partea de sus a cărămizii s-a făcut foc, apa a prins a curge pe jos iar lutul i-a rămas în mâini. Se povesteşte că minunea l-a convins pe dată pe un filosof să părăsească arianismul şi să treacă la dreapta credinţă. Controversele au continuat şi, bunăoară, pe vremea împăratului Valens, creştinii ortodocşi au mai fost persecutaţi. Învăţăturile Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazianz au contribuit hotărâtor la biruirea arianismului revalidând Crezul formulat la Niceea. Condamnarea oficială a arianismului avea să fie abia la cel de al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol. După unii autori, arianismul a continuat şi este prezent şi astăzi în anumite orientări confesionale de mai restrânsă răspândire. Tuturor acestora a răspuns Sf. Grigorie de Nazianz şi cuvintele în cuvinte de o nedezminţită actualitate: „ Fără tată aici pe pământ şi fără mamă în ceruri…A fost purtat în pântece, dar a fost cunoscut de profet, care şi el era purtat în pântece şi a tresăltat în faţa Cuvântului din pricina căruia S-a născut. A fost înfăşat în scutece, dar desface giulgiul înmormântării când înviază; a fost culcat în iesle, dar a fost slăvit de îngeri, vestit de stea şi adorat de magi…A fugit în Egipt, dar a pus pe fugă erorile egiptenilor; nu a avut frumuseţe la iudei, dar pentru David era la frumuseţe ca nimeni altul între ai oamenilor, dar pe Munte străluceşte mai mult decât lumina fulgerului şi se face mai strălucitor decât soarele, făcându-se al strălucirii din lumea viitoare…” Continuă Grăitorul de Dumnezeu că, dacă primele pot prilejui rătăcirile, următoarele le risipeşte, cum a fost cu moartea lui Lazăr, unde a plâns ca un om îndurerat, dar l-a înviat prin cuvânt ca Dumnezeu, Fiu al „singurului Dumnezeu adevărat.” Cât despre cei care şi azi, ca odinioară, dau întâietate puterii raţiunii, „şi vom dărâma vrednicia de credinţă a duhului prin cercetări raţionale, apoi când raţiunea va fi învinsă de mărimea lucrurilor – şi va fi învinsă cu necesitate, de vreme ce porneşte de la slabul organ al cugetării noastre, ce se întâmplă? Se întâmplă că slăbiciunea raţiunii apare ca o slăbiciune a credinţei şi astfel subtilitatea cuvântării apare ca o golire a Crucii cum crede Pavel; căci credinţa este plinirea învăţăturii noastre.” Credinţa, „alt nume dat puterii iubirii” eliberează şi omul poate merge fără poticnire „până la arătarea mai desăvârşită a lucrurilor fierbinte dorite de noi în însuşi Hristos Domnul”. El va veni a doua oară să „judece vii şi morţii” instituind împărăţia Lui cea fără de sfârşit. Să rugăm pe Domnul cel Întreit în Unime să ne ajute să facem lucrare vrednică de partea Sa cea dreaptă şi să-L auzim: „Veniţi, binecuvântaţi Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.