de Prof Univ Dr Ilie Badescu

Poporului i se „ia, i se tot ia şi lui nu i se dă nimic în schimb” – Mihai Eminescu

M-am întors, de o vreme, la studiul aplicat al cărţilor şi cercetărilor care ne pot situa în orizontul misterului ţărănesc al existenţei şi am înţeles, încă mai cu adâncime, cât de gravă este chestiunea ţărănească în orice timp şi, mai ales, în timpul de acum. Reflexiile mele au cel puţin trei întemeieri: originea mea ţărănească, Cartea Genezei şi literatura creată de valul de genialitate stârnit în toate culturile, deci şi în cea românească, de „intrarea ruralilor în literaturile” lumii, cum s-a exprimat G. Călinescu referindu-se la literatura română. Dintre toate cărţile literaturii rodite de ruralii geniali ai planetei, siberiacii ruşi, ruralii polonezi sau englezi ori americani (în frunte cu genialul Faulkner, un fermier, altfel), m-a tulburat, în chip special, trilogia miraculoasă a maestrului Dinu Săraru, Nişte ţărani. Omagiind cea de-a treia treaptă a vârstei creatoare a marelui scriitor, am venit cu un gând de antropologie literară asupra personajului memorabil, Pătru cel Scurt. O parte din cele pe care le-am spus cu acel minunat prilej, a rămas în afara materialelor publicate ori a celor postate online, iar chestiunea mi se pare cu totul importantă, căci este puntea spre marea întrebare: de ce este aşa de valoroasă o literatură despre o lume care s-a dus? Şi dacă lumea aceea s-a dus, înseamnă că n-avea perenitate, deci e în firescul lucrurilor că s-a dus. În fond, nimic nu e veşnic pe pământ, chiar dacă e veşnic în cer. Revin asupra acelui gând spre a alarma conştiinţele curate cu privire la perenitatea chestiunii ţărăneşti, chiar dacă putem spune cu sociologii ruralişti: „ţăranii au pierit, nu mai există ţărani”. Şi, dacă vrem să punem sigiliu peste o atare concluzie, putem invoca sfârşitul lui Pătru cel Scurt ca supremă mărturie. Şi totuşi. Reiau dezbaterea acestei grave probleme din partea nepublicată a reflexiilor mele asupra trilogiei maestrului Dinu Săraru. Am citat, la startul acelui text, un gând al lui Motru, referitor la distincţia dintre oamenii însemnaţi ai unui popor şi oamenii populari ai unei perioade. Un om popular este o creaţie plebiscitară, e ales de mulţimi cu alegeri care nu se deosebesc între ele prin vreo gradaţie, cum nu se deosebesc între ele voturile din urnele electorale. Popularitatea este opera indivizilor aritmetici, a celor care se adună fără de vreo distincţie, egali între ei. Omul însemnat este cu totul altceva, este cel ce se iveşte din ceea ce lipseşte în lume ori în marea de trăiri ale unui popor la un moment dat, spre a găsi cu fapta sa creatoare răspunsul compensator. Opera sa vindecă lumea. Opera Maestrului Dinu Săraru s-a ivit din fluxul unei teribile dureri, dintr-un gol resimţit ca o maladie a veacului, la care încă nu se izvodise vreo medicaţie. Într-un alt orizont temporal, un asemenea tip de angoasă metafizică copleşise sufletul poporului spaniol în veacul care l-a dăruit pe Cervantes. Din zarea lumii europene se rupsese, fără de întoarcere, ca toate cele de pe pământ, cavalerul, exponentul unei spiritualităţi necomparabile, livrând neamurile Europei unei nelinişti teribile. Golul acela şi angoasa lui, provocate de dispariţia unui tipar omenesc, au fost compensate şi vindecate de creaţia lui Cervantes. Veacul al XX-lea a venit asupra neamurilor Europei cu o altă veste cumplită: din zarea lumii şi a neamurilor europene plecase, ca o rupere astrală, un alt mare exponent al singurei aristocraţii cu investitură divină, Ţăranul. Căci aşa ni-l prezintă Cartea Facerii pe omul pământului: ca fiind stăpânul pământului şi al apelor dimpreună cu rodul acestora. Crugul vremii a fost bulversat de această plecare, şi o tristeţe teribilă a copleşit veacul, atestată de valurile unor reluate tentative de a umple golul sufletesc al acelei copleşitoare tristeţi. Sămănătorismele, poporanismele, de la narodnicii ruşi la poporaniştii români, secession-ul central european, trăirismul în toate variantele lui, mărturisesc despre frământarea prevestitoare ori confirmatoare a teribilei plecări din zarea fără hotar a istoriei acestui unic exponent al unicei aristocraţii cu investitură divină din toată istoria lumii.

Literatura spaniolă a prefigurat portretul acestui tipar sufletesc în figura scutierului Sancho. Dar acolo nu se întrevede tragicul deznodământ şi nici adâncul abisalităţii ţărăneşti ca să putem măcar intui ce dezechilibru sufletesc s-ar produce dacă Sancho n-ar mai fi pe lume, în miezul lumii. Plecarea lui se amânase. Când veacul a strigat cu strigăt mut vestea acestei teribile plecări, popoarele Europei s-au cutremurat şi, din această cutremurare, au ieşit literaturile mari ale Răsăritului, de la cea poloneză, la cea siberiacă rusă şi, culminativ, la cea românească. Niciuna dintre acestea n-au reuşit să prindă, din zarea de peruzea, chipul celui ce se îndepărta de pământ cu viteza plecărilor metafizice. Maestrul Dinu Săraru a fost omul însemnat să răspundă acelei teribile chemări, căci opera sa l-a restaurat în chip eliberator, compensator şi învăţătoresc pe cel ce părea definitiv şi ireversibil plecat, aşezând prototipul ţărănesc între tehnicile vindecării sufleteşti de spaima golurilor din care şi vremea-ncearcă în zadar a se naşte. „Şi unde-ajunge nu-i hotar// nici loc spre a cunoaşte// şi vremea-ncearcă în zadar// din goluri a se naşte”, ne spune poetul care a zărit cu ochii geniului grozăvia acelor abisuri metafizice. Scris parcă dintr-o respirare, Nişte ţărani, după cum observa la apariţia romanului un basarabean care poartă şi el în suflet tristeţea metafizică a veacului, pur şi simplu te zguduie. O asemenea carte despre Ţărani face cinste Ţării. Poate că sunt subiectiv, fiind şi eu dintre ţărani, dar nu dau subiectivitatea mea pe tot aurul lumii. Câtă înţelegere, câtă durere, câtă demnitate! Aveţi o inimă mare, domnule Dinu Săraru! Năiţă Lucean şi scutierul său Pătru cel Scurt intră pe drept în marea literatură. Numai că, la Cervantes, moare Don Quijote, aici se stinge din viaţă scutierul – mi-a sângerat inima şi am plâns la moartea lui…”. Am citat cuvintele acestui minunat basarabean, Ion Ungureanu, fiindcă el a reuşit să formuleze aşa de sintetic maladia acelui gol sufletesc de care ne vindecă romanul maestrului Dinu Săraru. „Sângerare şi plânset”: iată cele două dimensiuni la vedere ale acestei maladii ontologice, ale golului sufletesc lăsat în lume la ruperea din crugul cerului şi al pământului a acestui prototip aristocratic, ţăranul ipostatic, un gol pe care numai opera aceasta îl umple, deopotrivă azi şi mâine şi-n tot veacul cel lung al omenirii până la Eshaton. Atâta plânset nu s-a mai auzit peste lume de la plânsul din Rama. Şi iarăşi întreb, în ce constă actualitatea şi perenitatea chestiunii ţărăneşti? În vindecarea lumii noastre, a elitelor ei de ispita trufiei adamiste, adică de închipuirea năroadă că se poate realiza ceva durabil în reformele zilnicilor politicii româneşti în afara unei tradiţii, a unei culturi şi a 47% dintre români. Cât de adâncă este insensibilitatea elitelor intelectuale şi politice faţă de chestiunea rurală ne-o arată dezastrul înmormântării a 60.000 de rurali sub munţii zăpezilor, care abia ele compun metafora masivului de nesimţire împietrită faţă de lumea satelor româneşti. Nu voi adăuga nimic la emisiunile strălucite ale jurnaliştilor de teren care-au dezvăluit tragica neputinţă a administraţiei în faţa unor contingenţe grozave pe care le denumim catastrofe. S-a spus mult, s-a vorbit lucid şi îndurerat, s-a înfierat cu dreptate. Ceea ce vreau să spun eu se referă la o altă idee: sursa vindecării de răul acesta deopotrivă la nivelul clasei de direcţie şi al administraţiei este tocmai cultura ţărănească şi cel ce-a înţeles lucrul acesta şi a încercat să construiască în mic un model de reformă rurală clădită pe temelie ţărănească a fost tocmai maestrul Dinu Săraru. Despre această operă socială a Fundaţiei „Nişte Ţărani” şi despre validitatea şi exemplarismul ei pragmatic şi imperativ nu s-a spus mai nimic. Şi totuşi, eu cred că experimentul numit „Fundaţia pentru civilizaţie rurală”, creată din inspiraţia marelui scriitor, este nucleul dens al unui altfel de reformă, o reformă de jos în sus, de la Ţara reală, cu nevoile ei, spre Ţara legală cu dreptul ei de legiferare, nu invers, cum au procedat toţi reformatorii ruralului în toţi cei 20 de ani de până acum. Nucleul dens al concepţiei despre reforma rurală de jos în sus, adică de la adevărul tragic al satului românesc spre orizontul său de lumină ţărănească, este compus din triada: pământul, uneltele, cultura, cu cele patru sfere ale ei, cum ne învaţă marele sociolog, D. Gusti: cultura muncii, cultura sănătăţii, cultura minţii şi cultura sufletului. Drama rurală de astăzi este o întreită dramă: este o dramă a proprietăţii, o dramă a culturii, cu împătritele ei sfere, şi este o dramă a folosinţelor rurale, adică a uneltelor, a lucrului pe care să pui mâna. Reformele incontinente, începând cu dezastruoasa lege 18 a fondului funciar, adoptată la startul reformelor rurale, au lăsat ţăranul cu mâna goală. L-au amăgit cu o lotizare anarhică şi l-au deposedat de unelte. Despre pierderea de către ţăran a pământului s-a vorbit puţin. Despre feluritele chipuri în care s-a petrecut această desproprietărire în ultima perioadă nu s-a vorbit mai deloc. Şi totuşi, sub minciuna reîmproprietăririi ţărăneşti a pământului s-a petrecut în toţi aceşti ani o tragică desproprietărire. „Am pierdut pământul, am pierdut şi credinţa, asta să scrii dumneata.” Asta îi spunea ţăranul real, cel prin care maestrul Dinu Săraru l-a prezărit pe Năiţă Lucean, celebrul personaj al trilogiei ţărăneşti, Nişte ţărani. Gândul acesta are adâncime psaltică şi a fost cântat lângă sicriul lui Pătru cel Scurt de către un alt personaj al romanului, Simion Popescu: „M-ofilesc ca frunza-n vânt/ când se-aşterne pe pământ/ o plouă şi-o bate vântul/ s-amestecă cu pământul/ o suflă vântul pe toată/ parcă n-a fost niciodată”. Oare nu aşa sună şi cuvântul Psalmistului când ne spune: „Omul?… Zilele lui sunt  ca iarba; el înfloreşte ca floarea câmpului:/ Când suflă vântul ea se trece şi nu se mai cunoaşte locul unde a fost.” (Ps. 102). Despre acest gen de desproprietărire am scris noi înşine la Institutul de sociologie al Academiei Române printr-o serie de monografii cu titlul generic: „Viaţa şi moartea în satul românesc”. Vom examina chestiunea în detaliile ei într-un număr viitor al revistei Clipa. Despre acest gen de desproprietărire a vorbit îndurerat Domnul de la Timpul conservatorilor de acum un veac şi jumătate, Mihai Eminescu: Poporului i se „ia, i se tot ia şi lui nu i se dă nimic în schimb. Pripa cu care s-au introdus reformele, ne­temeinicia lor, libertatea dată câtorva mii … de-a trăi fără muncă din exploatarea claselor producătoare…”, iată cauza. „…Oriunde, manufactura dispare, precum dispar la noi, pe zi ce merge, industriile şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de-a exporta productele, într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea ţări averea scade an cu an, scăzând necontenit şi valoarea omului.” Despre deposedarea de unelte (legea 18 a fondului funciar nu face nicio referire la echipamentele rurale ale CAP-urilor care, de fapt şi de drept, erau proprietatea muncii ţărăneşti şi trebuiau restituite, sub formă asociativă, ţăranilor) nu s-a scris decât puţin. În loc să treacă echipamentele în proprietatea ţăranului, reforma i-a luat acestuia uneltele şi astfel a africanizat gospodăria rurală. Rezultatul: dezastrul cultivării. În pragul intrării noastre în Uniunea Europeană, România rurală se prezenta cu o neputinţă agrară acumulată tragic în toţi cei circa 17 ani de reforme, căci pământul arabil necultivat în cele opt regiuni de „dezvoltare” (care în rural se dovedesc a fi, mai degrabă, regiuni de subdezvoltare) varia între 18% în regiunea a patra şi 46,1% în regiunea a 6-a. Acesta a fost rezultatul dezechipării de unelte a ţăranului, fapt împlinit prin legea pseudo-reformatoare a pseudo-împroprietăririi ţăranului român (celebra lege 18 a fondului funciar). Tot astfel se poate vorbi despre sănătatea ţăranului român, despre şcoala rurală etc. Toate cer o altă examinare, iar adevărata reformă rurală trebuie să înceapă abia de azi înainte, cu condiţia ca ea să fie cu adevărat rurală, adică o reformă în slujba satului, a ţării reale nu în serviciul modelelor oligarhice care se tot experimentează în România.

Despre modelul unei astfel de reforme şi despre aplicabilitatea lui se cuvine să vorbim şi vom vorbi într-un serial găzduit de revista Clipa. Despre urgenţa unei dezbateri în lumina experienţei de aproape 15 ani a singurei Fundaţii pentru ţărani din România şi despre întreita sa validare, în faţa lui Dumnezeu, în faţa neamului românesc şi în faţa timpului de mâine, vom vorbi în cuprinsul acestui serial. Universitatea Ţărănească, una dintre creaţiile Fundaţiei, împreună cu grupul de studii rurale de la Institutul de sociologie al Academiei Române, invită specialiştii ruralişti şi deopotrivă jurnalişti cu simpatie lucidă pentru drama satelor româneşti să se asocieze iniţiativei unei altfel de examinări a chestiunii rurale în seria de conferinţe cu dezbateri care se vor desfăşura începând cu luna martie după un program pe care îl vom face cunoscut prin mijlocirea revistei Clipa la sediul Institutului de Sociologie al Academiei Române şi în sala de conferinţe a AOŞR.

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Revista Clipa

Mihai Ghimpu: Îmi pare rău că nici Bucureştiul astăzi n-a aprins în Ţara în care s-au unit toţi românii o lumânare în memoria moldovenilor care au stat la baza fondării Statului Român

Bună seara şi Hristos a înviat, stimaţi prieteni!

„Rusia, recunoaşte ocupaţia” a fost şi rămâne insistenţa, cerinţa noastră. Ei spun “Nu, noi v-am eliberat!”, noi le spunem “1812 – 200 de ani de ocupaţie rusească”. Aceste lumânări sunt aprinse în memoria tuturor celor care au murit ca patrioţi ai acestui pământ şi ai anilor când acest pământ era Moldova lui Ştefan cel Mare.

Ei spun “eliberare”, noi din nou spunem ocupaţie, dovadă sunt tancurile ruseşti timp de 178 de ani pe pământul Basarabiei, în Cetatea lui Ştefan cel Mare, la Tighina şi 200 de ani astăzi, pe teritoriul de dincolo de Nistru, dovadă este moartea lui Vadim Pisari de anul acesta, în zile paşnice, în zile democratice, produsă de un soldat străin, care a împuşcat ca pe timpuri, fiindcă niciodată nu ne-au considerat oameni, un popor care au aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii Federaţiei Ruse.

“Ocupă şi dezbină!”, iată politica principală a Imperiului Rus, începând încă în perioada semnării Tratatului de la Luţk, semnat de Petru I şi Dmitrie Cantemir, care credea săracul că Rusia va ajuta ca poporul să devină liber şi n-a prevăzut că asta a fost intenţia lor să lărgească Imperiul Ţarist şi să nu le încurce Imperiul Otoman. “Ocupă şi dezbină!” este şi sloganul unor politicieni, unor partide politice, care folosesc tragedia naţională, care se folosesc de faptul că cetăţenii acestui mult pătimit pământ nu cunosc istoria şi vin pe seama sărăciei lor ca să obţină puterea, iar puterea să le aducă banul. Nu-i doare, nu i-a durut şi n-o să-i doară pe aceşti “patrioţi”, ei sunt neghina poporului nostru şi datoria noastră este să ajutăm ca lumea să nu-i asculte, să nu-i voteze, ci să-i blameze şi să-i trimită în imperiul care îi conduce şi le spune “Dezbinaţi, ocupaţi, conduceţi!”.

Aţi auzit în seara asta şi cunoaşteţi că Imperiul sovietic pretindea înainte de a ocupa la 28 iunie 1940 acest teritoriu că acest teritoriu aparţinea Rusiei. Vreau să vă spun Dvs., iar lor, celor de la Moscova, să le amintesc că Petru I, împăratul Rusiei moderne, a recunoscut acest pământ al Ţării Moldovei în Tratatul de la Luţk. Şi atunci ne întrebăm de unde apar pretenţiile dacă avem document semnat de ei. Cu atât mai mult că pe acest teritoriu n-a existat şi nici nu s-a vorbit în limba Imperiului Otoman.

Noi, aştia mai în vârstă, toţi am învăţat scriitorii clasici, dar ei, ocupanţii nu spun că timp de 106 ani, pe pământul Basarabiei, cât a fost Rusia Ţaristă, n-am avut niciun vers, nicio poezie scrisă de scriitorii noştri. Şi dacă n-ar fi fost plecaţi basarabenii  peste Prut n-am fi avut clasicii noştri, născuţi pe acest pământ. Iată adevărul! N-am avut o şcoală cu predare în limba română, aministraţia era în limba rusă, totul. Aceasta înseamnă eliberare?!

Ruşine unora de la noi care ştiu că limba e română, că în aceste trei principate care au format România locuiau români, şi ei acum umblă ca nişte slugi. Aţi văzut cum umbla din urma mea unul şi spunea “N-ai să ajungi speaker, n-ai să ajungi speaker!” şi i-am spus “Eu nu mă tem, domnule!”. Aţi înţeles de ce nu am ajuns Preşedintele Parlamentului? E una când eram Preşedinte de Parlament şi alta când doar Preşedinte de partid. Iată politica Rusiei făcută cu mâinile politicienilor noştri.

Încă un răspuns pentru politicienii noştri. Istoricul rus Leon Casso, ministrul rus al învăţământului, care în cartea sa a recunoscut că în Basarabia locuiesc români şi limba-i română, scria: “În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte şi că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la sfârşit, să ne mulţumim cu un câştig mult mai modest. Din ceea ce am dobândit, am alcătuit provinciile (oblasti – în slavă) Rusiei”. Această extindere a însemnat pentru Rusia o apropiere de Peninsula Balcanică, cu putinţa de a sta cu un picior solid la Dunăre, pentru a se “putea întinde în viitor mai departe în paguba imperiului turcesc, potrivit dorinţei politicii Ecaterinei a II-a”. Despre noi – nicio vorbă, pe noi nu ne considerau oameni. Suferinţele noastre pe ei nu-i interesau.

Un ofiţer rus Zaşciuk, în 1863 spunea: „Moldovenii sunt un popor paşnic şi liniştit care până astăzi nu poate uita anii îndelungaţi de robie; trecutul lui trist deopotrivă se reflectează în legendele populare, în credinţele lui şi vibrează în cântecele pline de durere şi fără de sfârşit, ca şi veacurile lungi de suferinţă”. Erau şi ruşi care înţelegeau cât de mult suferă acest popor.

Mitropolitul Veniamin Costachi, exprimându-şi durerea ocupaţiei Basarabiei a spus: “Vulturul Uralului îşi înfrânsese adânc ghearele blestemate în trupul sângerând al Moldovei şi nu mai putea fi înduplecat de a slobozi prada de la Prut”.

Iată, stimaţi prieteni, că noi am reuşit ceea ce credea Mitropolitul şi mulţi moldoveni de atunci că nu vor reuşi. În 1918, pentru prima dată, a fost scoasă Basarabia din ghearele Imperiului Rusesc. Că-i sovietic, că-i ţarist, el este Imperiul Rusesc. Şi astăzi, o dovadă în plus că noi am continuat această luptă, începută în anii 88-89, şi ne-am rupt încă o dată din aceste gheare care ne-au înhăţat în 1940 şi după război. Însă, pe acest pământ, dincolo de Nistru, sunt moldovenii noştri, care au suportat mai mult decât noi şi cred că este de datoria noastră să ajutăm ca şi aceşti cetăţeni să devină liberi şi să construiască viaţa împreună cu noi, ajungând în marea familie europeană.

Eu am găsit un argument care confirmă politica rusească de azi, începând cu intenţiile lui Petru I şi ale Ecaterinei. Mareşalul rus Rumianţev, adresându-se populaţiei  Moldovei privind alipirea acestui Principat la preaînaltul stat al împărătesei a toată Rusia i-a asigurat pe moldoveni de integritatea ţării lor, dar numai “ca aparţinând imperiului şi maiestăţii împărăteşti”. Cât de bine sună şi astăzi aceste cuvinte. Iată asta e politica Federaţiei Ruse. Dacă sunteţi stat neutru, dacă sunteţi sub conducerea noastră ca stat independent, atunci aveţi un stat integru. Dacă nu ascultaţi de noi şi luptaţi pentru limbă, alfabet, tricolor, dreptate, adevăr, atunci nu-i integritate. Iată care este adevărul şi care coincide suta de procente cu vorbele lui Rumianţev. Nu i-a reuşit nimănui să înăbuşe libertatea şi libertatea pe care am cucerit-o noi, chiar dacă nu este deplină, noi vom cuceri-o. Şi nu prin laşitate, nu prin cedări, dar prin dorinţa şi lupta noastră de a trăi împreună într-un stat aşa cum ni l-a dat Dumnezeu.

Eu vă mulţumesc foarte mult tuturor celor care aţi venit în seara aceasta să comemorăm această dată. Este pentru prima dată în istoria de la 1812 când noi avem posibilitatea să spunem adevărul că am fost ocupaţi şi punctum şi nimeni n-o să reuşească să înlocuiască acest adevăr tragic, dureros pentru noi. În afară de această zi, 16 mai, dureroasă pentru noi, pentru alţii e şi zi de naştere, a dat Dumnezeu şi bucurie în această zi mamelor, îi felicit pe toţi născuţi astăzi, e un semn bun şi înseamnă moartea Imperiului. Totodată, avem şi o ştire nu prea plăcută. S-a stins din viaţă, a plecat dintre noi Maria Bieşu, primadona Operei Naţionale şi rog un minut de reculegere. Mulţumesc.

De ce ne-am adunat la această oră? Poate vor vedea şi vor simţi cei care consideră că ne-au eliberat, şi străini, şi de-ai noştri, aceste lumânări aprinse în memoria celor care au murit în urma regimului de ocupaţie, fiindcă ziua nu văd, n-aud, nu citesc cărţi şi eu cred că acest an este ultimul în care numai noi, cei care am pornit lupta pentru renaştere naţională, ţinem la acest pământ, la aceşti oameni care au suferit.

E puţin a spune ruşine şi laşitate celor care sunt departe de suferinţele poporului, chiar e o crimă şi sper ca aceasta se va întâmpla ultima dată în acest an, iar începând cu anul viitor, cei cărora le-a încredinţat puterea poporul vor lumina, aşa cum luminează astăzi aceste lumânări în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Fiindcă poporul nostru merită şi nu mai există un popor pe acest pământ care să fi suferit cât a suferit poporul nostru, să treacă prin atâtea războaie. Ba Imperiul Habsburgic, ba Imperiul Austro-ungar, ba Imperiul Otoman, ba Imperiul rus, ba Imperiul sovietic, ba Imperiul transnistrean. Cine n-a vrut a trecut pe pământul acesta.

E păcat să nu aprinzi o lumânare fiindcă popor înseamnă şi tatăl tău, şi mama ta, şi bunicul tău, şi bunica ta, şi străbuneii tăi, şi fraţii tăi şi cei care au acelaşi sânge şi durere în inimă. Chiar dacă unii fac păcate că nu cunosc această istorie, dar o fac din cauză că toată conducerea a fugit de adevăr, s-a temut.

Un popor poate fi stimat doar atunci când are conducători deştepţi şi care conduc cu demnitate poporul său spre bine, spre libertate.

Vă mulţumesc foarte mult şi vă rog să aprindeţi lumânările pe care le aveţi în memoria celor care au suferit după anii 1812, 1940, chiar şi în memoria celor care au murit în războiul de pe Nistru, în memoria lui Vadim Pisari şi ai tuturor celor care au opus rezistenţă ocupanţilor. Să ridicaţi lumânările în sus să se vadă şi de la Guvern, şi de Preşedinţie, şi de la Parlament, şi de la Moscova, şi de la Bucureşti. Îmi pare rău că nici Bucureştiul astăzi n-a aprins în Ţara în care s-au unit toţi românii o lumânare în memoria moldovenilor care au stat la baza fondării Statului Român.

Vă mulţumesc!

16 mai 2012, Piaţa Marii Adunări Naţionale

Mihai Ghimpu Blog

Dorin Chirtoaca: Astăzi, din păcate, doar pe clădirea municipiului Chisinau a fost coborât în bernă drapelul de stat, tricolorul şi doar la drapelele dumneavoastră din piept sunt prinse panglici negre în semn de doliu

Domnule preşedinte,

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor,

Stimaţi colegi,

La 16 mai 1812 a avut loc un negoţ, un act de vânzare – cumpărare între două imperii – Imperiul  Otoman şi Imperiul Ţarist. Din acel moment, de când a fost semnat actul de vânzare – cumpărare, această palmă de pământ dintre Prut şi Nistru, cu teritoriile din sud şi cele din Nord, sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei, se află într-o situaţie complicată  şi nedreaptă. Timp de 200 de ani, cu foarte puţine ocazii s-a spus adevărul, până şi astăzi o parte din societate consideră că nimic ieşit din comun nu s-a întâmplat la 16 mai 1812. Nu cunosc, nu ştiu, nu îşi pun problema şi respectiv consideră că pentru a trăi mai bine trebuie să facem altceva.

Dar lucrurile nu stau aşa. Un popor care nu îşi cunoaşte trecutul nu are viitor, iar cine nu ştie istoria riscă să o repete. Din păcate, de-a lungul istoriei am fost contropiţi de foarte multe ori şi nu am avut posibilitatea să ne alegem singuri soarta. Popoarele păgâne, apoi tătarii, apoi otomanii, apoi Imperiul Ţarist, apoi Imperiul sovietic, toate acestea au venit tăvăluc peste noi, ne-au distrus lanul, obârşia, conştiinţa naţională, obiceiurile şi toate care ne sunt lăsate de la Dumnezeu. Cu mare greutate, totuşi sunt oameni, sunt famiilii, sunt comunităţi care promovează adevărul istoric pentru a ne respecta demnitatea.

Demnitatea nu se vinde şi nu se cumpără. Cu ce drept Imperiul Otoman a transmis Imperiului Ţarist un teritoriu care nu îi aparţinea, pentru că teritoriul dintre Prut şi Nistru făcea parte din principatul Moldovei. Care este baza juridică pentru ca un alt stat, în cazul dat Imperiul Otoman, să se joace cu soarta a sute de mii, a milioane de oameni şi a unui teritoriu, şi cu ce drept Rusia Ţaristă a preluat acest teritoriu, că în toate documentele istorice este scris foarte clar că Ţarul Alexandru I a dat ordin ca să fie ocupat aceste teritoriu şi atunci cum putem vorbi despre eliberare?

200 de ani se încearcă a  se vorbi despre eliberarea acestui pământ de sub jugul otoman, după care de sub jugul român. Această nedreptate din păcate şi până în ziua de astăzi ne macină. Ea este speculată de unii care mănâncă şi ei o pâine cum se spune pe româneşte, încearcă şi ei să se manifeste. Societatea noastră nu este dezbinată din cauza adevărului pe care îl promovăm, societatea noastră este dezbinată din cauza necunoaşterii unor lucruri şi din cauza unor politicieni care speculează această necunoaştere, iar pe seama necunoaşterii vor să facă în continuare capital politic, nu mai au mult, nu au cum, că informaţia circulă altfel în ziua de astăzi. De aceea sunt mai mulţi din acei care percep corect lucrurile, nu toţi au curajul să îl spună astăzi, dar veni-va ziua când cu siguranţă fiecare, indiferent de originea etnică, pe teritoriul Republicii Moldova va spune acelaţi lucru pe care îl spunem ţi noi acum, că la 1812 Rusia Ţaristă a ocupat Basarabia şi a creat o situaţie nefavorabilă pentru dezvoltarea acestui ţinut.

Asta nu înseamnă că vrem să trăim în tensiune sau conflict cu ruşii din Moldova, cu ucrainenii sau cu reprezentanţii altor popoare slave, dimpotrivă, cu toţii trebuie să fim uniţi în promovarea acestui adevăr şi în construcţia unor relaţii reciproc avantajoase, bazate pe dezvoltare în Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Astăzi, din păcate, doar pe clădirea municipiului a fost coborât în bernă drapelul de stat, tricolorul şi doar la drapelele dumneavoastră din piept sunt prinse panglici negre în semn de doliu. Nu am avut alte asemenea acţiuni nici în municipiul Chişinău, din câte cunosc, nici în afara municipiului şi din păcate nici dincolo de Prut, la Iaşi, la Cluj, la Bucureşti sau în alte oraşe.

Conştiinţa națională a fiecăruia din noi şi a noastră ca şi comunitate este cheia succesului, afirmării noastre ca naţiune, ca neam, ca popor, care vrem să facem parte din Uniunea Europeană. În uniunea europeană nu sunt pur şi simplu oameni care trăiesc, muncesc şi îşi desfăşoară activitatea de zi cu zi. În Uniunea Europeană sunt naţiuni care îşi apără cu preţul vieţii fiecare cetăţean, libertatea, demnitatea, adevărul istoric şi pământul pe care s-a născut el şi cu strămoşii săi. Acelaşi lucru trebuie să îl facem şi noi. Sunt convins că va veni ziua când toate instituţiile statului din Republica Moldova vor arbora în bernă pe 16 mai, pe 28 iunie, tricolorul în semn de recunoştinţă pentru toţi aceea care au luptat pentru libertate, în semn de doliu pentru toţi aceea care şi-au pierdut viaţa de-a lungul ocupaţiei şi a destinului nostru zbuciumat.

Timp de 2000 de ani şi în special ultimii 200 de ani, noi nu am avut posibilitatea să ne alegem viitorul, să ne croim noi înşine soarta, alţii au făcut-o pentru noi, dar iată că acum, în 2012, suntem la o răscruce de drumuri şi ne putem noi înşine alege soarta şi viitorul – fie că vom merge către Uniunea Euroasiatică Rusia-Belarus-Kazahstan, fie că vom merge spre Uniunea Europeană şi aici vom avea asigurat viitorul nostru şi a copiilor noştri. Sunt două opţiuni şi două direcţii spre care putem merge, alegerea ne aparţine. Nimeni astăzi nu poate hotărî în locul nostru. Însă de această alegere depinde dacă vom rămâne în continuare în întuneric, în umilinţă, în desconsiderare, aşa cum a fost timp de 2000 de ani şi în ultimii 200 de ani în special, fie că vom fi în Europa, vom fi liberi şi vom avea posibilitatea să ne dezvoltăm, să creăm un viitor mai bun copiilor noştri, să avem o siguranţă a zilei de mâine, să avem o dezvoltare şi ce ne dorim să avem cel mai mult – prosperitate.

Vă îndemn ca această manifestare de conştiinţă naţională, de demnitate, să ne îndrepte pe o cale dreaptă, o cale a drumului nostru spre Europa, astfel încât într-o bună zi noi cu dumneavoastră, şi dacă nu noi, cei care vin din urma noastră, să fie cetăţeni cu drepturi depline a marii familii europene. Cred că este în puterea noastră, a celor care suntem astăzi la vârsta maturităţii să o facem şi să nu ne lăsăm duşi în minciună, în ispită, de către aceea care fie nu au curajul să spună lucrurilor pe nume, fie speculează în continuare minciuna. Minciuna are picioare scurte, iar adevărul, oricât s-a încercat de-a lungul istoriei să fie ascuns nimănui nu i-a reuşit şi în acest caz nu o să îi reuşească, va ieşi la suprafaţă.

Dreptatea va triumfa, iar noi vom câştiga libertatea.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Vă mulţumesc!

16 mai 2012

Piaţa Marii Adunări Naţionale

Direcţia Relaţii Publice,

Primăria mun. Chişinău

bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 83

MD 2012, Chişinău, Republica Moldova

Tel.: + 373 22 201 707; Fax: + 373 22 201 708

e-mail: drp@pmc.md; web: www.chisinau.md

]]> http://www.ziaristionline.ro/2012/05/18/mihai-ghimpu-si-dorin-chirtoaca-bucurestiul-n-a-coborat-tricolorul-in-berna-si-n-a-aprins-nici-o-lumanare-pentru-basarabia-la-200-de-ani-de-la-ocupatia-ruseasca/feed/ 0 http://www.ziaristionline.ro/2012/05/17/premierul-victor-ponta-lupta-pentru-rosia-montana-alaturi-de-simpaticul-mircea-toma-de-foarte-mult-timp-curtea-de-apel-alba-iulia-da-dreptate-companiei-video/ http://www.ziaristionline.ro/2012/05/17/premierul-victor-ponta-lupta-pentru-rosia-montana-alaturi-de-simpaticul-mircea-toma-de-foarte-mult-timp-curtea-de-apel-alba-iulia-da-dreptate-companiei-video/#comments Thu, 17 May 2012 15:00:16 +0000 eXpress http://www.ziaristionline.ro/?p=17534

“Nu las, însă, fără răspuns iniţiativa domnului Toma şi din simpatia pe care i-o nutresc de foarte mult timp, de când luptam împreună cu Roşia Montană, o să îi şi răspund.” – Declaratia premierului Romaniei, Victor Ponta, de azi, de la dezbaterea organizata de Coalitia 2012 pentru Alegeri Corecte a Alinei Tatiana Mungiu Pipidi

Cu toate aceste declaratii de dragoste, Mircea Toma afirma transant ca 78% din cetatenii Romaniei sustin Proiectul Rosia Montana (vezi video)

Bursa: Documentaţia de urbanism din 2002 pentru proiectul Roşia Montană (PUG şi PUZ) este în vigoare

Curtea de Apel Alba Iulia a făcut publică astăzi, motivarea deciziei nr. 1960/4 aprilie 2012. În motivarea deciziei, Curtea de Apel Alba Iulia confirmă că documentaţia de urbanism din 2002 pentru proiectul Roşia Montană (PUG şi PUZ) este în vigoare şi îşi produce efectele, se arată într-un comunicat de presă.
Toate documentele care au fost sau vor fi emise pe baza PUG şi PUZ 2002 sunt valabile.
Deciziile nr. 45 şi 46 din 2002 ale Consiliului Local Roşia Montană privind aprobarea documentaţiei PUG şi PUZ “nu au ieşit niciun moment din vigoare întrucât instanţa nu a dispus anularea lor”, acestea continuând să îşi producă efectele, se afirmă în motivarea deciziei Curţii de Apel Alba Iulia, subliniindu-se că aceste acte administrative continuă să producă efecte faţă de terţi, iar efectele deja produse până în prezent nu sunt afectate.
Hotărârea Curţii de Apel Alba Iulia din 4 aprilie 2012 se referă numai la procedura de vot din 2009 şi nu afectează deciziile nr. 45 şi 46/ 2002, prin care s-a aprobat documentaţia PUG şi PUZ.
Dragoş Tănase, Director General al Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) declară: “RMGC se aşteaptă ca procedura de evaluare a impactului asupra mediului, care se află într-un stadiu avansat, să continue şi să se încheie. Mai mult ca oricând, România are nevoie de locuri de muncă, de investiţii solide şi stabilitate economică, cruciale în contextul economic european şi internaţional tot mai dificil. În ziua de astăzi, un proiect minier responsabil se poate face numai cu deplina respectare a legislaţiei româneşti şi europene şi prin folosirea celor mai bune practici disponibile. Suntem gata să construim prima mină modernă, care va crea mii de locuri de muncă în România, pentru români. Motivarea deciziei Curţii de Apel Alba Iulia, comunicată astăzi, confirmă că nu există niciun impediment legal în calea finalizării procedurii de evaluare a impactului asupra mediului”. (Bursa.ro)

Foto si video: http://vorbeste-si-tu.blogspot.com/

Inainte de conferinta lui Larry Watts de la Institutul de Sociologie al Academiei Romane istoricul american a fost invitat de Radu Moraru la Nasul TV. Ziaristi Online a patruns in culisele noii televiziuni, la emisiunea lui Radu Moraru, din care va redam fragmentul in care dr Larry Watts se refera, pornind de la o intrebarea despre agentul sovietic Ion Mihai Pacepa, la atacul concertat asupra identitatii nationale a romanilor din jurul granitelor actuale ale Romaniei, ca unul dintre obiectivele tarilor “vecine si prietene” vasale Moscovei. “Dar romanii din Moldova si Ucraina au vrut sa ramana romani”, afirma Larry Watts. “Si istoriografia romaneasca a acelor ani, aliniata la cea occidentala, i-a ajutat”. Vedeti video mai jos:

Larry Watts despre identitatea romaneasca la… de ZiaristiOnlineTV

Cititi si Dr Larry Watts despre Cazul Tismaneanu vs Prof Giurescu si istoriografia romaneasca, cu o incursiune in Arhivele KGB »

LA 200 DE ANI DE LA RAPTUL BASARABIEI –
NICOLAE IORGA:
UN STUDIU DE CAZ[1]
 

de Gh. Buzatu

Studiu prezentat azi la CONFERINȚA ȘTIINȚIFICĂ INTERNAȚIONALĂ Basarabia – 1812. Problemă naţională, implicaţii internaţionale / Bessarabia – 1812. National Problem, International Implications. AGENDA Chisinau – Iasi, 14 – 16 Mai 2012 »

Nenumărate au fost împrejurările şi considerentele care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N. Iorga şi I. Antonescu. După cum au existat tot atâtea condiţii şi temeiuri care, din nefericire, i-au despărţit.

Ceea ce însă a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul reciproc faţă de proporţiile, în afară de orice dubii, ale personalităţilor implicate în „joc”, cum şi faţă de cele mai multe dintre laturile activităţii lor. Dacă este adevărat că, la un moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reţinut înverşunat pe răbojul nemulţumirilor sale, el, totuşi, ajuns Conducător al Statului Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, a avizat în 1941 creditele necesare pentru continuarea activităţii de traducere şi terminarea tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor în zece volume din 1936-1939. Trecând peste extrem de numeroase elemente ce pot fi luate în consideraţie, vom reţine că, la 7 septembrie 1940, savantul a publicat în cotidianul „Universul” articolul intitulat simplu Un Minister Antonescu, în care-l evoca pe militarul de excepţie din cursul Războiului Unităţii Naţionale din 1916-1919 şi-şi exprima convingerea în privinţa a ceea ce trebuia să fie – şi a fost! – regimul Generalului. Tocmai, având în vedere acest material, cel mai adesea neglijat, îl reproducem integral:

Un Minister Antonescu

     Regele a numit Preşedinte de Consiliu pe Generalul Antonescu. Acest nume aminteşte rezistenţa mândriei româneşti din timpul Marelui Război, sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoşatului General Presan, apoi severul director al Şcoalei de Război, formând ofiţeri pentru luptă, nu pentru paradă şi onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organisări greşite, opunea o concepţie diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ţinta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârşit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai uşor.

Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranţele pe care le trezeşte marea sa valoare militară.

A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, şeful unei revoluţii în favoarea unei singure grupări politice [Mişcarea Legionară], în momentul când se cere solidaritatea românească, e mai mult decât o greşeală.

Generalul Antonescu nu poate primi acest rol.

Şi, după cum se ştie, Generalul Antonescu n-a primit „rolul” despre care a făcut vorbire N. Iorga. Desigur, în prima etapă a guvernării sale (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii. Dar nu şi la crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie 1940, le-au căzut victime zeci de personalităţi, în primul rând N. Iorga însuşi. Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia României după prăbuşirea graniţelor în iunie – septembrie 1940, se poate stabili indiscutabil responsabilitatea guvernului I. Antonescu – Horia Sima, dar nu şi una personală, a Generalului. Este adevărat că Generalul, în ce-l priveşte, a făgăduit că avea să se preocupe de aflarea şi pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile, în condiţiile războiului mondial; ca şi ulterior. Dar, în acelaşi timp, nu se poate neglija că, în şedinţa din 28 noiembrie 1940 a Cabinetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu putea tolera „crimele ordinare”, fiind decis să se „retragă”. Iar când la Preşedinţia Consiliului de Miniştri a sosit, în dimineaţa de 28 noiembrie 1940, ştirea uciderii lui N. Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuţi” de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se întâmple ceva – a fost „foarte impresionat şi numai răspunderea ce avea de viitorul ţării l-a împiedicat – relatează fostul ministru N. Mareş – de a părăsi conducerea Statului (subl. ns.)”. Din câte ştim, a fost primul avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorţul de legionari, survenit în practică abia urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, avea cu obligativitate să se producă.

Pe de altă parte, prea puţin se cunoaşte că, în anul 1941, Ion Antonescu a pregătit pentru tipar ediţia a II-a a micro-sintezei Românii. Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor. Pentru cea dintâi ediţie, apărută în 1919, autorul beneficiase de concursul lui N. Iorga, fapt pe care l-a menţionat în Postfaţa lucrării. Ediţia din 1941 beneficia, în raport cu evenimentele petrecute în răstimp, de o nouă Prefaţă, în care autorul îşi motiva decizia şi explica transformările (în fapt, adaosurile) operate. Din motive lesne de înţeles, preferăm să apelăm nemijlocit la textul inedit:

 Prefaţă la a 2-a ediţie

În vremuri atât de grele pentru Ţara şi Poporul Românesc, am hotărât retipărirea acestei lucrări care, în 1919, a constituit o sinteză a revendicărilor noastre naţionale.

Cu toate angajamentele formale ale aliaţilor de atunci, numai parte din aceste revendicări au fost realizate prin Tratatele de Pace care au urmat Războiului din 1914-19.

Arbitrajul de la Wiena (sic!) 1940 a reactualizat problema, deschizând o rană ce nu se încheiase definitiv, cu toată bogăţia şi mărimea de jertfe care au sângerat naţiunea în Războiul pentru Întregire.

Lucrarea apare revăzută şi completată pentru a fi într-adevăr utilă cercetătorului actual.

Un capitol special asupra Românilor de peste hotare întregeşte lucrarea.

Pentru toţi acei care se interesează de problema sfintelor noastre drepturi, cumpărând această carte, ţin să se ştie că toate veniturile rezultate din vânzarea ei vor servi pentru hrănirea copiilor săraci şi refacerea bisericilor dărâmate de cutremur.

COPIII şi CREDINŢA asigură viitorul şi eternitatea neamul. Lor să le dăm totul.

MAREŞAL ANTONESCU

Să mai reţinem că Mareşalul a stabilit drept motto la Prefaţa din 1941 câteva din excepţionalele sale îndemnuri desprinse din Apelul „Către Români”, datat 26 februarie 1941, mai precis:

Eu m-am înclinat în faţa unei situaţii găsite.

Împreună cu poporul, nu am acceptat-o ca definitivă şi nu o vom accepta niciodată.

Nu va fi linişte în acest colţ al Europei şi nu va fi dreptate adevărată în lume cât nu se va face sau nu-şi va face dreptate poporul românesc. Şi se va face.

Acest lucru îl afirmă prin mine şi odată cu mine toţi acei care au vieţi de jertfit.

………………………………………………………………………………….

     Popor român, porţile veacurilor şi drumurile drepturilor îţi stau deschise, dacă ştii să dovedeşte întâi prietenilor şi apoi duşmanilor că eşti în stare să-ţi stăpâneşti destinul.

Din motive şi în împrejurări asupra cărora vom reveni, reeditarea Românilor s-a amânat pentru anul 1944, iar, atunci, Mareşalul va renunţa definitiv.

***

Înainte încă de-a fi implicat ţara în conflagraţia mondială din 1939-1945, Ion Antonescu n-a manifestat vreun dubiu, după ce legase România de Pactul Tripartit, cum că războiul în perspectivă ar fi lipsit de şanse. Dimpotrivă. Iată-l, aşadar, pe proaspătul premier şi Conducător al Statului român revenind la Bucureşti după prima vizită ce i-a făcut lui Adolf Hitler la Berlin, unde parafase aderarea României la Axa Berlin-Roma-Tokyo, declarând la 25 noiembrie 1940 pe peronul Gării de Nord: „România va merge la biruinţă. România va avea drepturile ei (subl. ns.)”. După declanşarea Războiului Sfânt la 22 iunie 1941, în tabăra Germaniei, şi în urma succeselor înregistrate mai ales în primul an al ostilităţilor pe Frontul de Est, credinţa lui Antonescu în victorie a sporit, chiar s-a transformat în convingere. Este adevărat că evoluţia în continuare a evenimentelor, cu reversul lor după 19-20 noiembrie 1942 la Stalingrad, avea să-l determine pe Mareşal, uneori, să facă consideraţii ambigui în privinţa şanselor. Dar, ca element determinant, optimismul nu l-a părăsit nici un moment. Poate că de aici a rezultat şi decizia lui de-a rămâne aliat al lui Hitler până la sfârşit. Chiar în seara de 22 august 1944, primindu-l pe liderul naţional-ţărănist Ion Mihalache, Mareşalul a admis că nu mai credea „de mult” în victoria Germaniei, dar, pentru a înfăptui volte-face-ul, considera ca fiind absolut necesare din partea anglo-americanilor „garanţii” pentru viitorul României. Nefiind cazul, aşa se explică de ce, în ceasurile imediat următoare, Antonescu n-a acceptat vreo „mişcare în front”, lucru pe care i l-a comunicat Regelui Mihai I în cursul ultimei întrevederi, decisive, din după-amiaza de 23 august 1944. În context, cum se ştie, însă aşa cum avertizase Antonescu, cotitura Bucureştilor n-a salvat România. Din contra, cu şi, mai ales, fără Mareşal, catastrofa României s-a precipitat chiar atunci, prin lovitura de stat, care s-a limitat în esenţă la demiterea şi încarcerarea principalilor reprezentanţi ai regimului antonescian. Pentru România, însă, n-a rezultat vreun avantaj, în afară de ocupaţie, răşluiri teritoriale, imense datorii de război, teroare şi, mai cu seamă, comunismul asiatic de import sub şenilele tancurilor roşii.

Până atunci, Antonescu, încrezător în victorie, nu s-a dovedit nicicum un idealist, fiind mai degrabă un lider realist, chiar oportunist. Un document recent descoperit atestă o perspectivă extraordinară şi categorică pentru a-i desluşi poziţia. Ne referim la scrisoarea inedită adresată de I. Antonescu ataşatului militar german la Bucureşti, Alfred Gerstenberg, la 26 noiembrie 1942. În documentul respectiv, după ce, printr-o intervenţie personală de excepţie pe textul dactilografiat, Mareşalul a fixat în chip esenţial rolul şi locul ţării în războiul statelor Axei – considerând România „CEL MAI MARE DIN CEI MICI DIN AXĂ” – sublinia: „… Cred că nu mă înşel în credinţa ce am că vom smulge, după lupte grele, victoria (subl. ns.), oricare ar fi greutăţile prin care trecem împreună cu cei mari din Axă, cu care avem aceleaşi idealuri şi riscuri”. A fost remarcabil însă că, totodată, Mareşalul Antonescu n-a ezitat să-i comunice ataşatului Reichului la Bucureşti şi rezervele sale, sub această formă: „Sunt însă convins că, dacă sondele şi rafinăriile româneşti ar fi distruse chiar parţial, vom pierde războiul oricât de genială este conducerea germană şi oricât de mare este [sunt] bravura, tenacitatea, pregătirea, organizarea, energia şi puterea poporului şi armatei germane, în faţa cărora şi eu, ca şi toţi, mă înclin cu admiraţie”. După cum s-a stabilit, nemaifiind necesar să revenim, petrolul nu a putut fi apărat, soarta României şi a aliaţilor ei – periclitată, iar catastrofa Axei – inevitabilul în viziunea lui Antonescu – nu a mai întârziat mult timp!

Dependent, aşadar, de victoria Axei în război, Mareşalul Antonescu nu a reuşit să-şi domine cunoscutele-i patimi şi orgoliul nemăsurat. Din postura sa de lider militar şi politic, el ajunse să nu-i mai fie, pur şi simplu, indiferent modul în care avea să fie prezentat posterităţii. De altfel, Antonescu avea la îndemână propria-i experienţă. Şi anume că, în cursul anilor 1916-1919, ca şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General Român, el avusese un rol adeseori determinant în proiectarea şi executarea acţiunilor, dar, atunci şi îndeosebi după război, gloria a revenit (dacă nu cumva şi-au asumat-o!) şefii săi: Constantin Prezan, Al. Averescu ş.a. În acest context, trebuie avut în vedere că în 1941-1942 colecţia oficială a Istoricului campaniei din 1916-1919 demarase (fiind deja editate primele trei volume), iar, în paginile masivei lucrări, rosturile ofiţerului de odinioară nu au fost puse în evidenţă dincolo de zona penumbrelor. Or, de această dată, în cazul Războiului din Răsărit, în care evident Antonescu avusese rolul hotărâtor în toate privinţele (planificare, declanşare şi execuţie), lucrurile nu aveau cum, şi nu trebuiau, să se mai repete. În fond, de la un capăt la altul, noul război pentru România Mare, purtat – este adevărat, precum şi la 1916-1918 – de o Românie Mică, era într-o măsură şi al său … Se înţelege ce proporţii căpăta acest aspect în imaginaţia şi în comportamentul Mareşalului, pentru el, care – oricând şi oriunde – obişnuia să vorbească despre sine exclusiv la persoana a III-a!

Am socotit necesare aceste consideraţii, cel puţin pentru a afla sensul deciziei Mareşalului Antonescu de-a se trece, după modelul existent pentru primul război mondial, la elaborarea unui istoric al campaniei declanşate la 22 iunie 1941. Sub acest aspect, preparativele s-au desfăşurat rapid şi, într-o privinţă, eficient. Avem în vedere faptul că, deja în luna octombrie 1942, la solicitarea expresă a Mareşalului, s-a trecut la întocmirea Istoricului campaniei din Est. S-a prevăzut ca „prima redactare” să se termine la 31 decembrie acelaşi an, urmând ca textul definitiv să fie predat în ianuarie 1943. După numai un an de zile, în ianuarie 1944, s-a raportat că „redactarea definitivă” se încheiase, rezultând volumul România şi expansiunea rusească. Armata Română în războiul contra bolşevismului. În raport cu obiectivele istoriografice asumate, colaboratorii Cabinetului Militar şi ai Serviciului Istoric al MStM-ului au organizat, bineînţeles, materialul arhivistic disponibil şi, concomitent, au pregătit conferinţe şi diverse broşuri, ca forme ale unei valorificări … anticipate a operei finisate.

Pe parcurs, Mareşalul Antonescu a avut meritul de-a repune pe tapet – atenţionat fiind de membrii Cabinetului Militar, în speţă de maiorul Eugen Niculescu – problema Istoricului campaniei din 1916-1919. Pe bună dreptate, era inacceptabil ca Istoricul campaniei în plină desfăşurare (în Est) să devanseze în vreun fel proiectul aflat pe rol. Concluzia nu putea fi decât una singură: Intensificarea eforturilor pentru definitivarea volumelor restante (IV-VI) ale Istoricului consacrate Marelui Război din 1916-1919. De unde au rezultat iniţiativele şi deciziile reflectate şi, deopotrivă, concretizate în documentele, mai precis:

1) Conformându-se ordinului Mareşalului Antonescu, maiorul adjutant Eugen Niculescu, după ce s-a interesat la Serviciul Istoric al MStM, a prezentat Conducătorului Statului două referate ale fostului şef al Biroului Operaţii al Marelui Cartier General de odinioară (nimeni altul decât lt. col. Ion Antonescu!) relativ la declinarea răspunderii Armatei a II-a Române (a generalului Alexandru Averescu) de-a angaja bătălia cu inamicul în iulie-august 1917. La 20 februarie 1942, direct pe text, Antonescu a apreciat că „nu sunt acestea actele pe care le cer”, ele urmând „să se găsească în arhivele mele [ale Mareşalului] sau la [Serviciul] Istoric”.

2) Drept urmare, acelaşi Eugen Niculescu a înaintat Mareşalului Antonescu o altă Notă ce trimitea la următoarele documente: a) Raportul nr. 1 807 din 1 august 1917 al Armatei a II-a; b) Ordinul confidenţial nr. 2 854 din 6 august 1917 al Marelui Cartier General, semnat de generalul Constantin Prezan, dar întocmit de lt. col. I. Antonescu. Mareşalul, prin rezoluţia sa, a admis că „este ceva dar nu totul”.

3) În urma cercetărilor efectuate, la 26 februarie 1942 a rezultat Nota maiorului adjutant Eugen Niculescu care – tot la ordinul Mareşalului – stabilea obiectivele concrete în definitivarea Istoricului campaniei din 1916-1919 şi departajarea volumelor restante (IV-V-VI), cu recomandarea de-a se lua măsuri „în cel mai scurt timp” pentru a se depăşi stadiul şi ritmul existent de „încetineală atât de mare”.

4) În sfârşit, la 27 februarie 1942, Eugen Niculescu a transmis direct Serviciului Istoric al MStM adresa Cabinetului Militar prin care prindeau viaţă dispoziţiile Mareşalului relativ la Istoricul campaniei din 1916-1919.

Este însă iluzoriu să admitem că, în felul acesta, problema se încheiase cu adevărat. În baza dispoziţiilor Mareşalului Antonescu, lt. col. R. Dumitrescu, de la Serviciul Istoric al MStM, a întocmit în perioada următoare un amplu şi temeinic Dosar cuprinzând ordine de zi şi referate ale Marelui Cartier General către Armata a II-a (mai – noiembrie 1917, un document complet, care aşteaptă încă a fi cercetat şi valorificat de istoricii militari.

În ceea ce-l priveşte pe Mareşalul Antonescu, acesta se impusese – după cum am relevat dintru început – drept un istoric şi comentator avizat al campaniei din 1916-1919, rezervându-i un spaţiu şi o semnificaţie adecvată în menţionata micro-sinteză din 1919 Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, elaborată după consultarea (poate şi la îndemnul) neîntrecutului N. Iorga. După cum se ştie, ediţia a II-a, pregătită de Mareşal pentru condiţiile specifice din 1941, a amânat-o, din motive necunoscute. Va relua proiectul peste trei ani, dar, pe coperta acelei ediţii, Mareşalul a consemnat la 20 mai 1944: „Este actuală dar NU este politic a o republica (subl. lui I. A.)”.

***

 Fapt cu totul semnificativ, N. Iorga şi I. Antonescu s-au mai „întâlnit” într-un rând în privinţa unei probleme fundamentale a României Mari: prăbuşirea construcţiei din 1918 şi necesitatea absolută a refacerii ei grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de Germania după 22 iunie 1941 şi care, până la capăt, la 23 august 1944, a avut un caracter  drept. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940, nu avea cum să se pronunţe asupra deciziei lui Antonescu. Avem însă convingerea că N. Iorga, ţinând seama de scopul acţiunii în Est, nu avea să respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după notele ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a observat – într-un adagiu – singurul introdus atunci – al microsintezei Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, publicată pe atunci în româneşte (după versiunea franceză din 1922) – că partea de ţară ocupată de URSS reprezenta „„un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional” şi care, netăgăduit, urma a fi reluat la „cel dintâi prilej favorabil”[2]. În concluzie, am putea discuta despre un proiect eşuat? Nicidecum, mai ales că, după 1989, Românii … lui Ion Antonescu s-au bucurat de nenumărate ediţii şi de o binemeritată preţuire din partea specialiştilor. Însă, mai presus de orice, rămân paginile de istorie privind destinele celor două personalităţi de anvergură – trecute în condiţii din cele mai tragice în rândul „oamenilor cari au fost” – Nicolae Iorga şi Ion Antonescu.

***

În esenţă, oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate, dintre care-i reţin în prima ordine pe M. Eminescu şi N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu şi N. Titulescu, pe S. Mehedinţi, Pamfil Şeicaru, Emil Cioran sau pe Mareşalul Antonescu, s-au exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice:

Românii şi România s-au aflat

„prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”!

Această situaţie geopolitică a stat – cine mai pune la îndoială faptul? – la temeiul atâtor dezastre din trecutul nostru, mai cum seamă în 1812, 1940, 1944 … Astfel, conchidem, că sesiunea noastră, nefiind una aniversară, este  consacrată analizei dezastrelor menţionate în consecinţă, şi nu numai, asupra originilor, desfăşurării şi urmărilor lor, pe termen scurt ori de durată. Revin în atenţie şi aspectele fondării României Mari, menţinerea, consolidarea şi, apoi, prăbuşirea ei în 1940 şi 1944, după cum şi perspectivele actuale ori de mâine, dacă acestea, realmente, mai pot/ori merită a mai fi luate în consideraţie? Să reţinem că, indiferent de soluţiile avansate, trebuie a se avea în vedere revenirea „acasă” a provinciilor noastre istorice!

Nu spun o noutate că, în toate aceste probleme, strălucitul nostru polihistor N. Iorga s-a întâlnit – de fel întâmplător! – cu Ion Antonescu …  Între altele, cel dintâi, în lucrarea Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, retipărită în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, a observat după cum am constatat – într-un adagiu de obicei ignorat – că partea României ocupată de U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept naţional”, care, netăgăduit, urma a fi … „reluat la cel dintâi prilej favorabil”!

Acel prilej favorabil avea să intervină graţie actului de voinţă şi acţiunii  al lui Ion Antonescu ce a coincis clipei astrale a istoriei naţionale – 22 iunie 1941! Data de 22 iunie 1941 rămâne negreşit în istoria românilor legată de numele  Mareşalului Ion Antonescu. Multe din documentele sale, de regulă neglijate chiar de istorici, s-au aflat la temeiul acţiunilor sale pe Frontul de Est. Dintre acestea, fără a intra în detalii, menţionăm: Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor de pe front; ordinul din 6 februarie 1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, transmis tot unităţilor operative din Est, în sensul de a lupta „cu toată hotărârea, acolo unde ne găsim, spre a feri ţara de cotropire [...] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi prin sacrificii”; declaraţia confidenţială făcută ziaristului italian Lamberti Sorrentino pentru „Il Tempo” la 26 ianuarie 1943 (şi apărută abia după războiul mondial din 1939-1945) în sensul că: „… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…”[3]

Dar sunt atâtea probleme asupra cărora ar trebui să insistăm. Tocmai de aceea, se înţelege, în context, valoarea testamentară a ultimei declaraţii a Mareşalului, din după-amiaza de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie de la Jilava. Atunci, Antonescu, despărţindu-se de mama sa, a asigurat-o fără ezitare: „Dacă mor – este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi să reîncep, aş face la fel …”

Ce încheiere se impune, ne întrebăm, chiar şi în cadrul unei prestigioase reuniuni ştiinţifice, alta decât aceasta:

BASARABIA ŞI BUCOVINA – A NU SE UITA!

Basarabia eterna e romaneasca nu pe harta, ci in suflete

de Corneliu Vlad

In mai 1812, la Gurile Dunarii, Imperiul otoman ceda Imperiului tarist un tinut  asupra caruia nici unul dintre cei doi vremelnici puternici ai zilei nu avea vreun drept, caci era stapanit si locuit  de totdeauna de romani.

Astazi, dupa 200 de ani de la anexarea Basarabiei  de catre Rusia, cu toata uriasa, indelungata, cruda sau vicleana lucrare de deznationalizare intreprinsa aici, acest tinut ramane  prin excelenta unul al romanitatii.  Apartenenta organica a romanilor de peste Prut la spatiul spiritual si istoric romanesc  nu mai poate fi azi tagaduita de cineva in mod serios iar pericolul instrainarii si chiar pieirii lor ca neam, pericol real pana nu prea demult,  se indeparteaza.   E o victorie peste timp a romanilor de peste Prut, dar una mult prea scump platita.

Dar Basarabia istorica nu  a redevenit nici comandament al zilei, nici macar concept geopolitic de agenda. Ceea ce numim azi Republica Moldova este o constructie statala  nascuta in timpuri zbuciumate, prin dictat, razboi,  represiune si faradelege, iar cetatenii acestui stat nu trebuie sa se simta nici ofensati,  nici vinovati  de o asemenea stranie  situatie pe care numai o minte ca a lui Stalin si a celor de-un fel cu el ar fi putut-o imagina.

Republica Moldova  nu e toata Basarabia, « Basarabia e raschirata », imi spunea in anii 1990 un batran din comuna Varnita de pe Nistru. Republica Moldova de azi poate fi  luata drept stat, meleagurile ei pot fi iubite si venerate ca loc natal, asa cum o face si autorul acestor randuri, care s-a nascut in anul 1942 pe malul Nistrului, dar republica de la Chisinau nu va putea fi simtita niciodata ca patrie.  Pentru titlul de articol « R. Moldova : stat – poate, patrie – niciodata », in urma cu cativa ani a trebuit sa plec din conducerea si redactia unui ziar  din – atentie ! – Bucuresti.

Astazi, la 200 de ani de la ceea ce istoria consemneaza drept Rapirea Basarabiei, e greu de spus cand se vor regasi intr-un acelasi stat romanii de pe cele doua maluri ale Prutului. Starile de fapt  de la Bucuresti si Chisinau nu sunt prielnice, conjunctura europeana si cea internationala sunt labile si isi cauta un nou echilibru, marile puteri si constructii interstatale ale lumii democratice n-au timp pentru romani si dreptatea lor, iar Rusia nu si-a revenit inca pe deplin dupa trauma celei mai mare catastrofe geopolitice prin care a trecut si este in plin proces de recuperare a pozitiilor si influentelor pierdute prin disparitia URSS.

Castigurile, ca democratie, in aceasta parte de lume, din ultimele doua decenii, nu s-au numarat, pentru romani si in atatea lucruri ce puteau fi faptuite de ei impreuna.  Vremurile au fost si sunt, si ele, ingrate, dar  de vina suntem inainte de toate noi, romanii traitori de azi. Caci mari fapte pot face impreuna  romanii de pe malurile Prutului, adica de pe un continent ce isi dezvolta zi de zi, cu tenacitate si nu mereu cum trebuie, un construct unitar, o viata impreuna si un viitor comun.

Europa Unita poate insemna si romanii regasiti in acelasi mare proiect. Dar lucrurile nu trebuie nici grabite necugetat, nici lasate sa curga de la sine. Mai de pret ca orice este sa nu se uite ca, prin ceea ce are ea curat si adevarat, nu neaparat pe harta ci in suflete, Basarabia eterna e romaneasca.

Cronica Romana si Ziaristi Online

“Mircea Cartarescu este, de departe, cel mai important scriitor care a iesit din literatura postbelica. Exista la el amprenta geniului!” – Nicolae Manolescu

“Orbitor. Aripa dreapta” este o “tâsnire a viitorului în prezentul nostru”, una dintre marile carti ale lumii, a spus Gabriel Liiceanu. El a mai spus ca este incintat ca grupul celor care „terorizeaza“ si „manipuleaza“ cultura romana s-a marit cu un membru. Astfel, acum, in opinia directorului Editurii Humanitas, ar fi patru scriitori romani care domina piata cartii prin tirajele vindute: Mircea Cartarescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Horia-Roman Patapievici. „Pe lînga cei trei boieri ai mintii, a aparut al patrulea“. Ceilalti, Andrei Plesu („Despre îngeri“) H.R. Patapievici („Omul recent“) si Gabriel Liiceanu („Usa interzisa“).

Mircea Cartarescu, poetul preferat al troicii Plesu-Patapievici-Liiceanu basca generalissimul Manolescu, bursier Soros inca din anii ’90, dar nu numai, este si – cel putin! – sublocotenent in rezerva al Scolii de Ofiteri ai Securitatii. Cel putin acesta era gradului lui in 1981. Pana in 1989 este posibil sa fi fost avansat la locotenent sau, cine stie?, chiar mai sus. Un mister de care si-a privat fanii si fanele, cel putin pana acum, la 22 de ani de la “revolutie”.

Mircea Cartarescu este cunoscut de opinia publica drept o voce de prim rang a beletristicii “romane” de azi fiind chiar propus de Gruparea Manolescu-Plesu-Liiceanu-Patapievici drept candidat la Premiul Nobel pentru… literatura (!?). Foarte putina lume i-a si citit, insa, cartile, produse, publicate si traduse pe banda de Humanitas si Institutul Cultural Roman, chiar de pe vremea cand acesta era patronat de Ion Iliescu. Daca le-ar fi citit, ar fi descoperit doar o serie nesfarsita de expresii ale unor grave dereglari psihice de natura sexuala, bi si homosexuala, transpuse in scris si multiplicate la nesfarsit pe banii vaduvelor, pensionarilor, mamelor si copiilor ale caror venituri au fost taiate drastic in numele “crizei”. Criza nu a ajuns si la ICR, unde, cu un buget de 44 de milioane de lei (lei noi, respectiv peste 10 milioane de euro), porno si scatografiile sale sunt slobozite la nivel planetar. Cateva exemple, “orbitoare”, aici, aici si aici (aviz: nu sunt recomandate minorilor!). Tradus in 18 limbi (inclusiv basca!) si raspublicat in 60 de editii, cu sprijinul directoarei Centrului National al Cartii ICR, turnatoarea DIE Catrinel Plesu, Cartarescu ar fi “castigat” din carti o jumatate de milion de euro.

Cu toate ca scrierile sale sunt bogat presarate cu amanunte biografice din cele mai picante, de la momentul in care si-a surprins parintii performand un act sexual si a aflat ca “o armata de spermatozoizi tisnesc dintr-o pula” (din “Orbitor. Aripa dreapta”)  pana cand “si-a bagat botul în sexul blond” al actualei sotii, Ioana Nicolaie, si “un tip mustăcios, cu ochi negri şi cu nasul drept s-a iţit dintre cârlionţi şi mi-a băgat limba drept în gură” (din vol. „40238 TESCANI”) si, ajungand, mai nou, chiar si la jurnalul sau “Zen”, nicaieri pana acum nu a aparut aceasta informatie biografica, de culoare, cred eu.

Si anume: ca a facut armata la Scoala de Ofiteri ai Securitatii si ca, in 1981, pe cand avea gradul de sublocotenent de Securitate, a avut o concentrare de o luna la Comandamentul Trupelor de Securitate, unde a fost antrenat pentru caz de razboi ca politruc, insarcinat cu indoctrinarea comunista a trupelor de pe front, si unde a colaborat cu sarg la revista meteorica “Activistul” a Securitatii (ca epigramist ). Eu cred ca ar fi putut iesi un roman pe cinste din povestea asta! “O luna in transeele Securitatii”…

Cu toate acestea, nici in memoriile sale fluviu, nici in prezentarile sale publice, nici in CV-ul sau de la ICR, nici in biografia romantata de pe Wikipedia, nu apare acesta mica pata de culoare (maro). Nici macar tovarasii sai apropiati – sa spunem – si mari cunoscatori ai secretelor literare si ale Securitatii, cum este Dorin Tudoran (vezi la rubrica de comentarii), nu aveau habar, pana acum, de acest mic si insignifiant amanunt biografic.

Singura care, se pare, stia ceva mai multe, este Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatura, care l-a plesnit in doua-trei randuri de i-a taiat piuitul.

Iata doar una dintre palmele primite de Cartarescu de la doamna Herta Muller: “Dacă iei noţiunea de cenzură, îţi dai seama că te loveai de ea peste tot. Şi, ca să închei paralela, eu niciodată n-am crezut că fac parte din ceva separat de societate, niciodată nu am putut gândi în maniera aceasta. Şi aşa eram toţi la Aktionsgruppe. Din păcate, mulţi scriitori români au gândit altfel. Mircea Cărtărescu îmi spunea că el nici nu ştia atunci că există scriitori urmăriţi şi că nu a ascultat Europa liberă. Păi, pentru mine ar fi fost de neconceput, eram un om matur, cum să nu mă fi interesat?! (Interviu revista Corso – disparut de pe site, disponibil prin NapocaNews)

Dar piuitul i-a revenit imediat tele-nobelistului nostru: Intr-un editorial din Evenimentul Zilei, revoltatul Cartarescu, dupa ce l-a facut pe Havel disident polonez (!!! – fraza corectata apoi online de EvZ dupa ce am sesizat tampenia autorului) a amenintat-o pe Herta Muller ca o sa-i arate el cum a luptat cu regimul si Securitatea. “Mi-e sila sa ma laud eu insumi cu ce-am facut inainte de 1989 (?!)… Ieşit din adolescenţă, comunismul m-a găsit student la Litere, apoi, până la revoluţie, profesor de română la o şcoală generală de la marginea Bucureştiului. N-am colaborat cu Securitatea şi n-am avut niciodată (până-n ziua de azi) nicio funcţie”, scrie saracul Cartarescu ca “senator” EvZ.

Desigur, a scrie la revista “Activistul” a Securitatii, chiar si doar pentru o luna, a fi antrenat ca politruc si a purta trese de sublocotenent de Securitate nu inseamna neaparat “a colabora cu Securitate”. Mai curand, a coabita cu Securitatea. In acelasi articol de gazeta de perete, Cartarescu afirma transant ca isi va cere imediat Dosarul de la CNSAS si va face lumina in sat, pentru Herta Muller. Au trecut de atunci doar doi ani…

Noroc cu ziaristul de investigatii Ovidiu Ohanesian, care, la numirea aradeanului Teodor Melescanu in functia de sef al SIE, a publicat cateva fragmente din volumul II al cartii sale Puterea din Umbra (vezi capitolul Un spion gorjean la New York), aparut la editura Junimea 2011, preluate si de Ziaristi Online sub titlul Ovidiu Ohanesian despre noul sef al SIE, Teodor Melescanu, si un fost spion rupt in fund al DIE.

Spionul “rupt in fund” al DIE este Emilian Traian Ioan Andreescu, de 64 de ani, vorbitor de 11 limbi străine, licentiat a trei facultati, ultima la 62 de ani, si care, in 1967, la Misiunea ONU de la New York avea nume de cod “Anton Traian” si era incadrat la UM 0920/V2 – Direcția Spionaj Politico – Economic Americi și alte Regiuni.  Ofiterul in rezerva Emil Andreescu a avut placerea sa petreaca o luna in concentrare la Comandamentul Trupelor de Securitate alaturi de Mircea Cartarescu si alti activisti de seama ai Partidului si Securitatii care, pe parcursul antrenamentului de politruci au publicat si revista “Activistul” si s-au insturuit cu arma in mana alaturi de trupele”Directiei a V-a Securitate si Garda (paza lui Ceausescu). Printre colegii sai de concentrare la Securitate: cativa ofieri de Militie si Securitate dar si Ioan Popa, redactorul sef al revistei “Drum Nou”, ziarul judetean de Partid Brasov, dupa ’90 “Gazeta de Transilvania”; Doru Munteanu, activist la Sectia Cultura a Judetenei de Partid Brasov, viitor director ProTV Brasov; Parlog, asistent universitar la Academia de Partid “Stefan Gheorghiu”; sau viitorul fondator al Curtea de Arbitraj Comercial de pe lânga Camera de Comert, Industrie si Agricultura Timisoara, militianul Tiberiu Muia.

Scrie Ohanesian: “În 1981, pe când era trimis în pregătire la Regimentul I Securitate Băneasa (unde este acum Jandarmeria – foto în uniformă cu arma), l-a avut coleg de cameră pe celebrul scriitor M. Cărtărescu, sublocotenent de Securitate, adus într-o concentrare cu scoatere din producţie de o lună. Spionii externi îşi amintesc de astfel de concentrări ale celor care făcuseră armata la Securitate (absolvenţi de drept, litere, limbi străine, istorie, filozofie) ca fiind ceva normal. Era trecerea de la ofiţeri în rezervă, la activişti de partid. Un viitor activist caricaturist desena, iar Cărtărescu scria epigrame toată noaptea pentru revista Activistul. Îi mâncau ţânţarii până adormeau.” Simpatic, nimic de zis. Ziaristi Online a avut onoarea sa stea de vorba cu fostul spion al DIE Emil Andreescu si pe teme literare care, din intamplare, l-au prins si pe Cartarescu. L-au prins in funduletul gol. Video mai sus.

(Va urma)

Victor Roncea / Ziaristi Online

Cartarescu – Sublocotenent la Securitate… de ZiaristiOnlineTV

de Vlad Cubreacov

Scriam pe blogul meu, acum exact doi ani, cu ocazia împlinirii a 197 de ani de la răşluirea din trupul viu al Moldovei a părţii ei de răsărit, numită mai târziu Basarabia: „La 16 mai 2009 nici un ziar nu a scris despre această tristă aniversare, nici un post de radio sau de televiziune, fie la Chişinău, la Iaşi sau la Bucureşti, nu şi-a amintit de marea tragedie întâmplată în istoria noastră la 16 mai 1812. Pe câţi oare îi mai doare astăzi cu adevărat 16 mai 1812?”. Începând cu 16 mai 1812, denumirea de PRUT, printr-un joc de cuvinte, singurul posibil prin recombinarea literelor sale, a început să fie citită TRUP RUPT! 16 mai 1812 reprezintă ziua tragică în care Prutul a fost făcut linie de frângere a trupului şi sufletului nostru etnic pe altarul intereselor murdare ale două imperii.

Acum suntem la o distanţă de 199 de ani de la semnarea de către ruşi şi turci, în Hanul armeanului Manuc bey din Bucureşti (agent în serviciul Rusiei, cu o contribuţie directă la raptul teritorial din 1812), a acelei nenorocite hârtii prin care Rusia ţaristă şi Turcia otomană sfârtecau Principatul Moldovei. De această dată, presa de limbă română de pe ambele părţi ale Prutului a fost mai sensibilă şi a abordat subiectul, de regulă şi din păcate, doar sentimental şi patriotard.

Cel mai mare voievod român din toate timpurile, Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel mai mare poet român, Mihai Eminescu, cel mai mare istoric român, Nicolae Iorga, cel mai mare compozitor român, George Enescu, cu toţii fii ai vechii Moldove, vor fi în continuare revendicaţi de ambele maluri ale Prutului, ca dovadă că sângele apă nu se face, indiferent de meandrele istoriei noastre chinuite şi contorsionate.

Vom aniversa două secole de la crima istorică comisă de cele două imperii împotriva naţiunii noastre. Este de aşteptat că atât partida naţională, cât şi partida imperială (sau cea moldovenistă, filoimperială), se vor raporta, fiecare în felul său, diametral opus celui al părţii adverse, la eveniment. Putem presupune de pe acum că dezbaterea publică va rămâne la cotele de anul acesta, cu simpla diferenţă că accentele se vor îngroşa. Manipularea istoriei va fi la ea acasă în ograda moldovenismului filoimperial de la Chişinău. Singurul subiect nou care va fi atacat în mod inevitabil va fi cel al succesiunii juridice, al legitimării sau falsei legitimări istorice a Republicii Moldova, văzută ca auxiliară a Moscovei.

Declaraţia de independenţă din 27 august 1991, în încercarea de a aduce claritate asupra lucrurilor, parcă ar vrea dinadins să ne ducă într-o zonă a confuziilor periculoase, atunci când se referă la „statalitatea neîntreruptă” şi la raptul teritorial din 1812, sugerând o succesiune juridică între Ţara Moldovei şi actuala Republică Moldova, dar şi, ceea ce este mai mult decât interesant de observat, între România interbelică şi Republica Moldova. Să urmărim textul a trei alineate din actul de naştere al Republicii Moldova: „Având în vedere trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale; Considerând actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei; Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încâlcând chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.”. Vom reţine că doi dintre termenii dihotomici cu care operează Declaraţia de independenţă sunt: „moldoveni” şi „limba română”, parcă accentuând dilema identitară şi vrând să sugereze că o chestiune ca cea a succesiunii de drept a statului ar rămâne deschisă.

Aşadar, să vedem cine este succesorul de drept al Ţării Moldovei, pentru a anticipa orice speculaţie la care se va deda tot mai mult în continuare partida imperială şi cea moldovenistă proimperială. Părerea noastră este că între Republica Moldova, ca stat constituit la 27 august 1991, şi Ţara Moldovei nu există nici un fel de continuitate juridică. Poate cineva demonstra contrariul? Evident că nu. Faptul că exprimăm acest punct de vedere nu înseamnă că am fi adepţii revizionismului sau iredentismului, oricare ar fi sensurile pe care li le atribuie unii sau alţii. Noi acceptăm realităţile politice şi ne asumăm întreaga istorie naţională aşa cum a fost ea. Preocuparea noastră majoră este ca Lumea Românească de astăzi, prin cei doi moduli politici de bază ai săi, România şi Republica Moldova, să prospere şi să se consolideze spre binele cetăţenilor din cele două state, lăsându-i lui Dumnezeu teren de acţiune privind destinul nostru viitor.

Precum se ştie, etnia română a fost, pe întreg parcursul evului mediu şi până în secolul XIX, o naţiune tristatală, multistatalitatea fiind un fenomen obişnuit în cazul tuturor naţiunilor de talie mare sau medie din Europa timpului respectiv. Unul dintre statele noastre naţionale a fost Ţara Moldovei. Dreptul internaţional public numeşte desfiinţarea unui stat de către altul sau întreruperea suveranităţii unui stat pe o parte importantă a teritoriului său, prin ocupaţie străină şi subjugare, cu termenul latin debelatio. Ocupaţia austriacă din 1775 a părţii de nord a Ţării Moldovei şi ocupaţia ţaristă din 1812 a jumătăţii de răsărit a Ţării Moldovei reprezintă cazuri clasice de ocupaţie şi subjugare, adică de debelatio. Cu precizarea că aceste cazuri de debelatio (ocupaţie şi subjugare), invocate, în principiu, corect în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova nu au fost niciodată complete, ci doar parţiale. Din respect faţă de adevărul istoric trebuie să observăm că ele se referă însă strict la Ţara Moldovei, care, în 1859, s-a unit (prin fuziune, nu prin absorbţie, am spune astăzi în termeni juridici curenţi) cu Ţara Românească (Muntenia sau Valahia), constituind Principatele Unite. La rândul lor, Principatele Unite s-au numit, din 1 iunie 1866, România, după numele etniei fondatoare. Judeţele basarabene Bolgrad, Cahul şi Ismail au făcut parte, până în 1878 (Pacea de la Berlin), din Ţara Moldovei, Principatele Unite şi, respectiv, România. Putem vorbi despre o perfectă continuitate juridică, din 1359 până astăzi, între Ţara Moldovei, Principatele Unite şi România, indiferent de tipurile de regim care s-au succedat. Nicăieri, pe această linie neîntreruptă de continuitate juridică şi succesiune statală nu apare şi nici nu avea cum să apară Republica Moldova, născută pe ruinele defunctei URSS.

În paralel, în planul succesiunii bisericeşti însă, există loc pentru analogii interesante, întrucât Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu existenţă neîntreruptă din 1401 până astăzi, este unul dintre precursorii Patriarhiei Române, care o succede ascendent. Pe de altă parte, Mitropolia autonomă a Basarabiei de astăzi este, tot prin analogie, un fel de echivalent ecleziastic al actualei Republici Moldova, pe când Mitropolia Chişinăului şi „a întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei) este un fel de analog al puterii de ocupaţie rusească, care, prin titulatură şi aspiraţii expansioniste afişate, ridică pretenţii asupra spaţiului şi moştenirii vechii Mitropolii a Moldovei cu reşedinţa mai întâi la Suceava, iar mai apoi la Iaşi.

Aşadar, în accepţia dreptului internaţional clasic şi modern, România este singurul succesor juridic ascendent al Ţării Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar în accepţia dreptului canonic ortodox, Patriarhia Română este singurul succesor juridic ascendent al Mitropoliei Moldovei cu reşedinţa la Suceava şi Iaşi. Impostura structurii locale a Patriarhiei Moscovei ţine de evidenţe şi nu se sprijină pe dreptul canonic ortodox, invocând în favoarea sa doar “dreptul forţei”, adică dreptul ocupantului de la 1812 şi 1940, aşa cum este el menţionat şi în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova.

Chestiunea continuităţii sau succesiunii juridice şi de stat nu este reflectată expres în nici unul dintre actele normative interne ale României de astăzi. Faptul lasă loc pentru interpretări eronate şi speculaţii şi manipulare, alimentând tendinţe şi reflexe expansioniste în raport cu statul român modern, mai cu seamă din partea unor cercuri politice de la Chişinău, aliniate sau arondate intereselor centrului de putere responsabil pentru acel nenorocit debelatio din 1812.

Pentru a vedea cum procedează alte state în cazuri similare, vom observa, cu titlu de fapt divers, că, bunăoară, Federaţia Rusă se revendică oficial a fi succesor (continuator) juridic al tuturor formaţiunilor statale care au precedat-o. Astfel, Legea federală a Federaţiei Ruse cu privire la compatrioţii de peste hotare, nr. 99-F3, din 24 mai 1999, cu completările şi modificările ulterioare, prevede în Preambulul său: „Federaţia Rusă este succesoare şi continuatoare de drept a Statului Rus, a Republicii Ruse, a Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse (RSSFR) şi a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Instituţia cetăţeniei ruse este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii ruse”.

Extrapolând situaţia, am putea să ne imaginăm că un text similar de lege, adoptat la Bucureşti, ar trebui să arate cam astfel: „România este succesoare şi continuatoare de drept a Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Populare Române şi a Republicii Socialiste România. Instituţia cetăţeniei române este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii române”. Aici este însă vorba doar despre imaginaţie şi deziderat, întrucât, oricât am scruta ansamblul cadrului legislativ românesc, nu vom putea găsi nimic de genul acesta.

Rămânând pe linia extrapolărilor şi ţinând cont de realităţile istorice, nimeni nu-şi poate imagina un text de lege asemănător adoptat de Legislativul de la Chişinău: „Republica Moldova este succesoare şi continuatoare de drept a Ţării Moldovei, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM)”. Firul continuităţii statale de drept, care să lege Republica Moldova de astăzi de vechiul stat naţional (românesc) al Ţării Moldovei, este rupt. Ruperea lui s-a produs la 16 mai 1812, prin acel debelatio parţial, când suveranitatea Ţării Moldovei a fost suspendată prin răşluirea, ocuparea şi subjugarea părţii de la răsărit de Prut a ţării de către Imperiul Ţarist, cu mârşava complicitate a Imperiului Otoman.

Unde mai pui că, prin Constituţia sa, România „este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, pe când Republica Moldova refuză formula şi, prin Constituţia din 1994, declară că „este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, adăugând articolul nehotărât „un” şi omiţând termenul „naţional”, pentru a nu fi nevoită să precizeze denumirea naţiunii. Marea problemă a Republicii Moldova este dacă va reuşi sau nu să devină stat naţional. Şi dacă va deveni vreodată, trebuie să ne întrebăm de pe acum: ce fel de stat naţional anume va fi?

Sub ochii noştri se poartă astăzi un adevărat război de revendicare a continuităţii juridice şi moştenirii istorice a Ţării Moldovei, victima tratatului ruso-turc semnat la Bucureşti în neagra zi de 16 mai 1812. Suntem abia la începutul acestui război, care va dura ceva timp. Pericolele pe care le prezintă acesta ţin de riscul real al unui nou debelatio realizat prin acel soi de ocupaţie şi subjugare subtilă pe care ne-am obişnuit să-l numim cu un cuvânt ciudat: transnistrizare. Datele contextului istoric s-au schimbat, evident, de la 1812 încoace. Singura diferenţă dintre vechiul şi actualul peisaj geopolitic în care ne aflăm este că astăzi ruşii nu mai discută cu turcii, ci cu germanii, ca şi în 1939.

Întâmplător sau nu, anume în fatidica zi de 16 mai premierul Filat a anunţat că pleacă iarăşi la Berlin pentru a discuta, după cum ne-a spus chiar el, prefaţându-şi vizita, „chestiunea transnistreană”. Va deveni oare Vladimir Filat un nou Manuc bey al timpurilor noastre?

Şi dacă tot am recurs la tristul joc de cuvinte „Prut – trup rupt!”, nu am vrea să credem că celălalt râu important din „spaţiul istoric şi etnic al devenirii noastre naţionale” ne va oferi, la două secole distanţă de 16 mai 1812, prilejul să spunem, într-o dureroasă îngânare, „şi Nistrul – sinistru!”

Vlad Cubreacov Blog

În decembrie anul trecut arătam cititorilor blogului că Societatea Română de Televiziune a făcut reclamaţie împotriva mea la youtube (linc) pe motiv că i-aş fi încălcat drepturile de autor prin faptul că am pus pe internet înregistrări din perioada revoluţiei. E vorba, în principal, de filmările pe care le găsiţi la pagina TVR în decembrie 1989 (linc). 5 înregistrări video au fost şterse deja de youtube sub acest motiv – al încălcării drepturilor de autor ale TVR.

Urmare a acestei întîmplări am trimis o scrisoare către TVR în care am cerut oficial dreptul de a pune pe internet, gratuit la dispoziţia tuturor celor interesaţi şi fără nici un fel de interes financiar sau comercial propriu, fragmente din emisiunile TVR difuzate în decembrie 1989. Arătam în scrisoare că modul în care aş folosi înregistrările se încadrează în art. 33 din legea 8/1996 a drepturilor de autor, care prevede dreptul de a prezenta „scurte citate în scop de analiză, comentariu sau critică sau cu titlu de exemplificare”, dar că doresc să evit orice neînţelegere cu TVR. Răspunsul TVR l-am prezentat în articolul “TVR îmi dă drept condiţionat de a-i folosi înregistrările din revoluţie” (linc).

Practic TVR mi-a răspuns că-mi dă voie să folosesc înregistrările doar pe un sait al meu propriu. Din motivele pe care le-am explicat în articolul pomenit, prefer să folosesc youtube ca suport pentru înregistrările video din revoluţie, fiindcă astfel aceste înregistrări ajung să fie cunoscute de un număr mai mare de persoane şi fiindcă youtube asigură găzduirea înregistrărilor gratuit. Ca urmare am revenit cu următoarea adresă către TVR:

Către Televiziunea Română
Calea Dorobanţilor 191
010565 Bucureşti, sector 1
În atenţia domnului Preşedinte – Director General Alexandru Lăzescu

Referitor la scrisoarea dv. nr. C/81 din 08.01.2012

Stimate domnule Director general al TVR

Vă mulţumesc pentru scrisoarea dv. nr. C/81 din 08.01.2012 prin care îmi acordaţi dreptul de a posta pe internet, pe un sait al meu propriu, în scop necomercial, pentru analiză şi comentarii, fragmente din emisiunile TVR din decembrie 1989.

Referitor la condiţiile pentru această permisiune, doresc să vă informez:

Intenţia mea este de a posta fragmente din emisiunea TVR din decembrie 1989 pe un canal propriu gestionat de mine în cadrul saitului www.youtube.com. Saitul www.youtube.com nu este proprietatea mea însă canalul respectiv ar fi gestionat de mine, şi aş asigura condiţiile enunţate de dv., anume:

- Menţionarea vizibilă şi permanentă în scris a faptului că drepturile de autor asupra filmărilor respective aparţin Societăţii Române de Televiziune. Acest lucru l-aş face la descrierea care ar însoţi fiecare material în parte aparţinînd TVR postat de mine pe saitul www.youtube.com. Materialele ar fi însoţite totodată de comentarii şi analize.
- Existenţa iniţialelor TVR pe postările video, inclusiv pe porţiunile în care aceasta lipseşte în original, unde le voi adăuga personal.
- În cadrul saitului www.youtube.com este implicită împiedicarea descărcării de către terţi a materialelor postate: „Downloading videos from YouTube is not supported, except for one instance when it is permitted: Download your own uploaded videos to MP4” (“Descărcarea materialelor video de pe youtube nu este susţinută, cu o excepţie: Descărcarea propriilor materiale video încărcate de dv. pe MP4”) http://support.google.com/youtube/bin/answer.py?hl=en&answer=56100. Singurul care ar putea descărca acele materiale sînt eu însumi, care le-aş încărca pe youtube, dar eu deja le am.
- Inexistenţa vreunui aspect comercial al acelor postări.

Motivul pentru care intenţionez să folosesc saitul www.youtube.com ca intermediar pentru aceste postări este faptul că acesta asigură gratuit spaţiu îndestulător, practic nelimitat, pentru postarea materialelor video, ceea ce nu aş avea la dispoziţie pe un sait al meu personal. Pe un sait al meu personal - care ar avea acelaşi caracter necomercial şi non-profit – aş include doar încorporări ale materialelor de pe www.youtube.com, alături de comentarii şi analize personale. Adică, materialele video n-ar fi găzduite pe saitul meu personal ci doar pe www.youtube.com, dar ar putea fi vizionate de vizitatorii saitului meu personal unde va exista o încorporare a materialului de pe youtube, plus comentarii suplimentare (pe lîngă comentariile şi analizele deja prezentate pe www.youtube.com). Precizez că pe saitul meu personal nu se vor discuta doar materialele video ale TVR ci multe alte probleme, fără legătură cu TVR, dar ori de cîte ori va fi vorba de un material al TVR mă oblig să precizez cui aparţine acel material.

Totodată, suplimentar faţă de înregistrările din emisiunile TVR din decembrie 1989 despre care am discutat, doresc să vă solicit acceptul de a pune pe internet, în aceleaşi condiţii, fragmente din emisiuni şi documentare ale TVR legate de revoluţia din 1989 în care eu însumi (Marius Mioc) am apărut. Precizez că am apărut în mai multe emisiuni ale TVR despre revoluţia din 1989, cum ar fi, de pildă, serialul „Revoluţia română în direct” realizat de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir (1991, cred) sau emisiuni documentare despre revoluţie realizate de Lucia Hossu Longin. Nu am primit niciodată vreo remuneraţie de la TVR pentru participarea mea la aceste emisiuni, dar acum vă solicit dreptul de a pune pe saitul www.youtube.com respectivele emisiuni sau fragmente din acestea, în aceleaşi condiţii non-profit şi necomerciale şi acelaşi scop de analiză ştiinţifică şi comentariu, cu aceeaşi menţionare a dreptului de proprietate pe care TVR îl are asupra acestor emisiuni. Acceptul dv. poate fi considerat o compensaţie pentru lipsa remunerării mele la momentul respectiv.

Ca şi în cazul celorlalte materiale, precizez că eu deja dispun de înregistrările pe care doresc să le fac disponibile pe www.youtube.com pentru toată lumea. Nu am nevoie de la dv. de nimic în afară de un accept scris că pot să pun aceste înregistrări (adică: fragmente din emisiunile TVR din decembrie 1989 şi emisiuni legate de revoluţia din 1989 în care eu – Marius Mioc – am apărut) pe www.youtube.com astfel încît ele să poată fi vizionate gratuit de oricine. Costurile punerii înregistrărilor pe www.youtube.com mă privesc în totalitate şi eu mă oblig să nu pretind niciodată bani sau alte avantaje în schimbul posibilităţii pe care o ofer publicului de a viziona respectivele înregistrări.

Vă mulţumesc anticipat pentru înţelegere
Cu stimă,
Marius Mioc

Domnul Alexandru Lăzescu mi-a trimis o scrisoare de răspuns, datată 5 mai 2012, în care practic respinge cererea mea. reproduc mai jos scrisoarea pe care am primit-o:

Către: domnul Marius Mioc

Stimate domnule Marius Mioc,

Urmare revenirii Dumneavoastră la adresa noastră nr. C / 81 / 08.01.2012 prin care v-am oferit acceptul nostru de a pune pe internet, pe un site personal, fragmente din emisiunile TVR din decembrie 1989, cu scop exclusiv de natură ştiinţifică, imaginile urmînd să fie folosite numai drept suport pentru comentariile pe care doriţi să le postaţi pe site, doresc să vă reamintesc faptul că acest accept v-a fost oferit numai cu respectarea unor condiţii, pe care nu consider că trebuie să le reamintesc.

Societatea Română de Televiziune se străduieşte să păstreze dreptul de proprietate asupra produselor sale şi să respecte toate prevederile legale incidente în specificul său de activitate, inclusiv cele privind drepturile de autor şi distribuţie.

Faptul că acum reveniţi cu intenţia de a folosi un site intermediar cu o răspîndire practic incontrolabilă, mă face să am unele rezerve cu privire la securizarea materialelor respective, astfel încît mă văd nevoit să vă solicit garanţii de securitate suplimentare referitoare la respectarea drepturilor exclusive ale SRTV de utilizare a materialelor proprii, pe care să le pot supune analizei departamentului specializat din cadrul instituţiei.

Cu consideraţie,
Alexandru Lăzescu
Preşedinte – Director General

Mărturisesc că nu ştiu ce fel de garanţii suplimentare doreşte domnul Lăzescu şi nu înţeleg de ce ar fi un lucru atît de grav “răspîndirea practic incontrolabilă” a înregistrărilor din emisiunea TVR despre revoluţie. Personal chiar asta doresc şi este unul din scopurile activităţii mele pe acest blog: răspîndirea incontrolabilă a adevărului despre revoluţie. Adevăr care poate fi convingător arătînd şi înregistrările video din acea perioadă. Degeaba aş povesti eu despre ce a spus unul sau altul în decembrie 1989 la TVR; dacă n-aş putea prezenta şi înregistrarea video respectivă efectul ar fi mult mai mic, mulţi poate nici nu m-ar crede. Mai sînt şi alţii care au povestit vrute şi nevrute despre ce s-a întîmplat în decembrie 1989 doar pentru a dezinforma (vezi, de pildă Alex Mihai Stoenescu, despre care am comentat în articolul “Iliescu apare, măcelul dispare” – diversiuni ale ziarului “Adevărul” – linc). Anume documente originale din acea perioadă, cum sînt şi înregistrările video ale emisiunii TVR, sînt cele care pot separa adevărul istoric de minciună şi dezinformare.

Cer şi sfatul cititorilor acestui blog, ce “garanţii suplimentare” aş putea să ofer domnului Lăzescu, pe care dînsul să le supună “analizei departamentului specializat din cadrul instituţiei”, astfel încît să conving TVR să-mi dea dreptul de postare pe youtube a materialelor respective?

Marius Mioc

“De fapt, istoriografia româneasca de la Gheorghiu-Dej si pana in anii ’80, nu numai ca a atras admiraţia internaţionala pentru calitatea performanţele sale – nu in mica parte si din cauza frecvenţei cu care a aderat la standardele occidentale de metodologie -, dar şcoala românească de istoriografie a fost alesa pentru a conduce Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice din 1980 pana in 1985, o reuniune de prim rang a istoricilor profesionişti” – Larry L Watts

Conferinta profesorului Larry Watts sustinuta saptamana trecuta la Institutul de Sociologie al Academiei Romane, ne-a dat prilejul abordarii istoricului american si pe teme mai recente, care s-au dovedit insa cu radacini in acelasi trecut trist al Romaniei. Rugat să comenteze un fel de “recenzie” a cărţii sale, de fapt un atac ridicol lansat de ideologul post-comunist Vladimir Tismaneanu (oare cat va mai fi “uitat” in capul la CPEx al CC al IICCMER?) asupra reputaţiei lui Larry Watts şi a oricui s-a întâlnit cu el, cu tinta directa asupra istoricului academician Dinu C Giurescu, fiind vizat colateral si regretatul profesor Florin Constantiniu,  profesorul Larry Watts ne-a oferit un raspuns lamuritor si ne-a indreptat atentia (tot) spre documente. “Totul s-a mai scris deja”, a afirmat dr Larry Watts, trimitandu-ne catre colectia de foste documente secrete si strict secrete scoasa la lumina din arhivele KGB de la Chisinau de catre istoricii basarabeni Elena si Gheorghe Negru.

Intr-adevar, conspectand impresionanta lucrare “PCM si Nationalismul (1965-1989)” cuprinsa intr-un volum al publicatiei de inalta tinuta “Destin Romanesc” (o prezentare mai veche aici, din pacate revista nu are pagina de internet) nu mica ne-a fost placerea sa descoperim confirmarea documentata ca “argumentele” folosite azi de dl Vladimir Tismaneanu impotriva unor mari istorici romani ca academicienii Dinu C Giurescu si Florin Constantiniu sau a lui Larry Watts si a celor care i-au organizat lansarile, de la profesorul Gheorghe Buzatu la guvernatorul BNR Mugur Isarescu (despre “listele neagre” si schreib-kampfului lui Tismaneanu in curand o noua analiza Roncea.Ro), sunt desprinse aproape cuvant cu cuvant din directivele Moscovei date prin intermediul Centralei KGB “tarilor fratesti” (vasalele RP Ungara, RP Bulgara plus ocupata RSS Moldoveneasca) pentru a contracara “nationalismul romanesc” – expresie folosita de sovietici in sens peiorativ – din anii ’80.

La vremea respectiva, Chisinaul bolsevic a raspuns imediat ordinelor si, astfel, intr-un document secret (clasat drept Doc 46) al MAE al RSS Moldovenesti si al CC al PCM, intitulat DESPRE UNELE TENDINŢE ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ CONTEMPORANĂ si datat 22 iunie 1983 (interesanta coincidenta datei), se conspecteaza de-a fir a par “tendintele” istoriografice “nationaliste” si “ceausiste” (“national-comuniste”, cum ar zice dl Tismaneanu) privind «legalitatea formării „României Mari” la 1918 , învinuirea de expansionism a „imperiilor vecine”, menţionarea „meritelor deosebite” ale României în cel de-Al Doilea Război Mondial ş.a.m.d.».

In Raport apare chiar si actualul consilier al guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu, ca promotor al “motivelor” de continuitate romaneasca in spatiul carpato-danubiano-pontic. «Pentru reinterpretarea istoriei ţării din Evul Mediu se pronunţă şi un alt istoric, Dinu Giurescu, în interviul acordat ziarului Flacăra (nr. 9, 1983)», se consemneaza atent in document. Iar despre profesorul Florin Constantiniu se spune ca «Multe învinuiri s-au adus în adresa Rusiei ţariste în legătură cu aniversarea a 124-a unirii Moldovei cu Valahia. De pildă, ziarul Scânteia din 16 ianuarie 1983 a publicat articolul doctorului în ştiinţe Constantiniu, în care se spune, în special, că vecinătatea marilor imperii – Otoman, Habsburgic şi Rusia Ţaristă –, politica lor de expansiune şi ingerinţă în viaţa poporului român au creat dificultăţi în dezvoltarea procesului de formare a statului naţional. Sub ochii şi în umbra marilor puteri, care preferau o Românie dezbinată sau în calitate de armă a lor, subliniază autorul, românii au reuşit să creeze un stat modern datorită faptului că ei au fost uniţi în gând şi în simţire». Nici marele istoric roman Vasile Parvan nu scapa de criticile ante-post-comunistilor: «Judecând după toate acestea – se mai sustine in document -, în RSR continuă activitatea de căutare şi elaborare a surselor istoriografi ce şi arheologice care să confirme tezele cu privire la aflarea „multimilenară”, permanentă” a „românilor” în arealul carpato-danubian-pontic. Ştirea despre editarea – după o întrerupere de 57 de ani – a cărţii Getica, al cărei autor este „întemeietorul arheologiei româneşti” Vasile Pârvan, a fost prezentată în presă drept un eveniment de o importanţă deosebită în istoriografia românească. După cum se comunică în presă, V. Pârvan cheamă în cartea sa „să se purceadă la studierea materialelor arheologice între Tisa, Nistru şi Dunăre începând nu cu anul 700 î. Hr., ci încă din anul 1000 î. Hr. (Flacăra, nr. 3, 1983), ceea ce, probabil, le este necesar adepţilor contemporani ai „învechirii” istoriei românilor».

Si-acum iata opinia prof dr Larry Watts, insotita de documentul desecretizat la care face dansul referire – Doc 32 (Documentul in sine are si o nota simpatica, daca facem o analogie la recomandarile date de agentul KGB al Ambasadei URSS in vederea contracararii Congresului International al Istoricilor care urma sa se tina la Bucuresti, si indicatiile similare pe care, probabil, le primesc chiar azi istoricii rusi care se deplaseaza zilele acestea catre Chisinau si Iasi pentru Conferinta Stiintifica Internationala “Basarabia – 1812. Problemă naţională, implicaţii internaţionale”):

Ceea ce sovieticii defineau drept “nationalism” in sens peiorativ era folosit de Occident in sens pozitiv

Dr Larry Watts: “Există, evident, o dificultate în a distinge între principalele teze ale istoriografiei pre-comuniste şi universale în ceea ce priveşte România – cu alte cuvinte, istoria scrisă în conformitate cu standardele de metodologiei din Vest, în care situaţiile faptice au o bază de probe care indruma istorici diferiti sa traga conluzii  similare,  pe care istoricii români au fost autorizati să le urmareasca şi să le dezvolte, după programul de de-rusificare lansat de către Gheorghiu-Dej la începutul anilor 1960 – si “toate tezele PCR legate de Istoria Romaniei”,  probabil referindu-se la istoriografia de tip Lysenko, un stil impus de Stalin în care ideologul proclamă pur si simplu versiunea cea mai potrivita pentru “progresul orientarii clasei muncitoare si a revoluţiei mondiale”.

Dar de fapt, istoriografia română de la Gheorghiu-Dej si pana in anii ’80, nu numai ca a atras admiraţia internaţionala pentru calitatea performanţele sale – nu in mica parte si din cauza frecvenţei cu care a aderat la standardele occidentale de metodologie -, dar şcoala românească de istoriografie a fost alesa pentru a conduce Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice din 1980 pana in 1985, o reuniune de prim rang a istoricilor profesionişti. Mai mult decât atât, românii au fost, de asemenea, votati, de către comunitatea internaţională de istorici – cu exceptia celor din lumea comunistă ideologic-restrictiva -, pentru a conduce o jumatate de duzină din secţiunile sale. Problema, conform auto-proclamatului “centru conducator” al lumii comuniste, a fost că istoriografia românească era prea strâns aliniată cu “istoria burghez0-occidentala”, pe care autorităţile sovietice şi acoliţii lor din blocul sovietic au etichetat-o “naţionalistă”, în sens peiorativ, dar pe care la randul lui Occidentul o numea “naţionalistă”, în sens pozitiv, asa dupa se referea pentru a-si descrie propriile istoriografii naţionale. Desigur, au existat si alte “şcoli”, care operează pe mai multe linii ideologice, şi chiar si în cadrul şcolii românesti trebuie sa admitem ca au existat tendinţe ideologice diferite, filosofii, atitudini, interpretări şi abilităţi, care variază în funcţie de individ.

Următorul raport de la Ambasada sovietică din România catre Moscova, descoperit în arhivele secrete din Republica Moldova de către Elena Negru şi Gheorghe Negru, şi publicat recent în Destin Românesc, revista publicata cu sprijinul Institutului Cultural Român, discută nu doar unele dintre aspectele legate de “protocronism” şi cultul personalităţii lui Ceauşescu referitor la istorie, dar, de asemenea,  mult mai “periculoasa” “similitudine sau identitatea de opinii româneşti moderne cu aprecierile istoriografiei burgheze occidentale vis-a-vis de multe momente ale relatiilor ruso-române şi sovieto-române”, care, evident, necesita un răspuns coordonat al Uniunii Sovietice, Republicii Populare Ungară şi Republicii Populare Bulgaria.

Iata Documentul:

[Documentul nr. 32]
Secret

Ambasada URSS în RSR
nr. 91
31 ianuarie 1980

[Moscova]

CU PRIVIRE
LA UNELE TENDINŢE NOI ÎN ŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNEASCĂ ÎN LEGĂTURĂ CU PREGĂTIRILE ÎN RSR CĂTRE ÎMPLINIREA A 2050 DE ANI A PRIMULUI STAT DAC CENTRALIZAT ŞI CĂTRE CONGRESUL INTERNAŢIONAL AL ISTORICILOR

În România se încheie pregătirile pentru sărbătorirea a 2050 de ani a „primului stat dac centralizat şi independent”. Principalele măsuri ale jubileului menţionat, orientarea lor au fost desemnate într-o hotărâre specială a plenarei PCR din octombrie 1977, în care formarea statului lui Burebista a fost califi cată ca „momentul de cea mai mare importanţă în istoria poporului român”.

Planificând atât de devreme festivităţile dedicate formării statului geto-dac centralizat, care a lăsat în istorie urme destul de vagi şi ambigue, conducerea PCR s-a străduit să ducă nu doar o simplă campanie istorico-politică de activizare a „educaţiei patriotice, revoluţionare a tineretului, a tuturor cetăţenilor” ţării, deşi acest scop deţine un loc important în calculele sale. Anul 1980 a fost ales ca an jubiliar în legătură cu realizarea unui alt scop, mai important: a utiliza desfăşurarea la Bucureşti a Congresului internaţional al istoricilor pentru a propaga pe toate căile în plan internaţional concepţia despre evoluţia istorică a poporului român, revăzută în întregime în ultimii 15 ani de pe poziţii naţionaliste.

La drept vorbind, de aici a decurs întregul program de activităţi prevăzut în hotărârea CC al PCR, care nu s-a limitat la evenimentele de acum 2052 de ani, ci a cuprins întreaga istorie a României; prin aceasta se explică acel termen îndelungat care a fost pus la dispoziţie pentru pregătirea jubileului statului lui Burebista, stabilit arbitrar pentru anul 1980.

În doi ani şi jumătate, care s-au scurs după adoptarea hotărârii CC al PCR cu privire la sărbătorirea a 2050 de ani a creării primului stat dac centralizat şi independent, istoriografi a românească s-a completat cu aproape treizeci de monografii consacrate epocii lui Burebista şi Decebal, cu sute de articole pe tema dată. Afară de aceasta, în perioada respectivă au mai fost elaborate activ ideile menţionate în documentul CC al PCR cu privire la „lupta perseverentă şi neîntreruptă a poporului român pentru existenţa sa, pentru păstrarea limbii şi a pământului strămoşesc” împotriva „valurilor de popoare migratoare, iar mai târziu – a cotropitorilor şi agresorilor de tot soiul, împotriva dominaţiei străine”; cu privire la „importanţa istorică a formării naţiunii şi a statului naţional în progresul social general” ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, evenimentele cu o vechime de 2050 de ani au fost strâns legate de etapele ulterioare ale dezvoltării social-politice şi economice a populaţiei pe teritoriul României; din această epocă îndepărtată, au început să se contureze trăsăturile caracteristice ale concepţiei istorice moderne a RSR.

O atenţie deosebită s-a acordat, totodată, argumentării câtorva momente foarte importante, din punctul de vedere al României.

În primul rând, este vorba despre noţiunea aşa-numitului „spaţiu românesc” în care românii s-au constituit ca popor. În prezent, în literatura istorică a României sunt stabilite nu numai hotarele geografice ale acestui spaţiu (la Est – pe Nistru şi la gura Bugului), ci este calculată şi suprafaţa lui – 500 mii km2 (pentru comparaţie, putem spune că teritoriul Principatelor unite în 1859 constituia 137 903 km2, iar teritoriul „României Mari” la 1918 avea 195 045 km2). Astfel, „spaţiul românesc”, în interpretarea sa actuală, include părţi considerabile din teritoriile URSS, RPB, RPU, RSCS.

În al doilea rând, în geneza poporului român este scos în prim-plan elementul geto-dac. În legătură cu aceasta, „vechea civilizaţie a dacilor” este ridicată până la nivelul celei romane; Burebista este caracterizat ca un om de stat de talia lui Iulius Cezar, iar românii s-au transformat în „unul dintre cele mai vechi popoare din Europa”.Astfel, a fost simplificată teoria caracterului autohton al poporului român – „stăpânul dintotdeauna al spaţiului carpato-danubian-pontic”.

În al treilea rând, în lucrările istorice ale autorilor din RSR, apărute înainte de jubileu, este susţinută consecvent teoria continuităţii românilor pe toate aşa-numitele „pământuri româneşti”. Din acest unghi de vedere sunt examinate preponderent materialele arheologice şi etnografi ce, sunt tratate izvoarele scrise vechi, sunt supuse criticii concluziile şi aprecierile istoricilor străini, inclusiv ale celor sovietici. Teoria continuităţii le permite autorilor români să califi ce aşezarea în sec. V–VIII a slavilor pe teritoriul României contemporane drept „invazie străină”, iar popularea Transilvaniei de către unguri drept „cotropirea pământurilor româneşti” etc.

În al patrulea rând, descriind activitatea lui Burebista ca pe una de unire a pământurilor româneşti într-un „stat centralizat independent”, actualii autori din RSR consideră istoria tuturor formaţiunilor statale de pe teritoriul României din toate timpurile drept reflectare a „voinţei nesecate a tendinţei” românilor spre unitate, spre crearea propriului stat naţional, acestea stând la baza unirii Moldovei şi Valahiei în 1859 şi realizându-se pe deplin în 1918. O astfel de abordare a problemei lasă, în fond, „deschisă” chestiunea referitoare la „străvechile teritorii româneşti” – Basarabia şi Bucovina de Nord –, a căror istorie este oglindită de RSR de pe poziţii neprietenoase faţă de URSS.

În această ordine de idei, nu există dubii că opiniile şi concepţiile menţionate mai sus, împreună cu altele, strâns legate între ele prin interpretarea naţionalistă a istoricilor români, vor sta la baza rapoartelor şi comunicărilor numeroaselor conferinţe şi simpozioane care vor avea loc în RSR în legătură cu împlinirea a 2050 de ani ai statului Burebista, vor deveni laitmotivul diferitor expoziţii tematice şi muzeistice care se organizează, vor determina caracterul planifi catelor activităţi culturale şi de masă, vor fi reflectate în activitatea mijloacelor de informare în masă. După cum mărturisesc unii interlocutori de-ai noştri, festivităţile principale din România cu ocazia celor 2050 de ani a „statului dac unitar centralizat şi independent” se vor desfăşura în aprilie-mai a.c. Unele modifi cări în privinţa termenelor desfăşurării lor, care anterior erau legate nemijlocit de Congresul internaţional al istoricilor, se explică prin decizia conducerii PCR de a marca pe larg în luna iulie a.c. cea de-a 15-a aniversare a Congresului IX al partidului.

Asemenea consecutivitate a două campanii politico-propagandistice permite părţii române să pregătească baza materială, să mobilizeze opinia publică a ţării, să o familiarizeze cu concepţiile de bază ale întregii istorii a României, de la „epoca lui Burebista” până la „era Ceauşescu”, după cum este numită deja aici perioada ultimilor 15 ani de dezvoltare a RSR; să determine acţiunile mijloacelor de informare în masă pentru ca să ducă o muncă diversă şi bine orientată în rândurile participanţilor la Congresul internaţional al istoricilor. În acelaşi timp, după cum afi rmă unii conlocuitori de-ai noştri, savanţii din RSR au primit indicaţia de „a propaga cu îndrăzneală noile realizări ale istoriografi ei naţionale”, „a aproba gândirea creatoare românească în domeniul istoriei”, „a demasca hotărâtor denaturările istoriei României, existente în literatura străină” în rapoartele prezentate la Congresul internaţional al istoricilor, în lucrările care vor fi difuzate printre participanţii la acest Congres.

Persoanele cu funcţii de conducere de la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a PCR nu ascund faptul că partea română atribuie o mare importanţă politică desfăşurării Congresul internaţional al istoricilor de la Bucureşti, de aceea în procesul pregătirilor către acesta sunt implicate aparatul de partid şi de stat, toate organele şi organizaţiile care îşi pot aduce contribuţia în demonstrarea înfl oririi ştiinţei şi culturii româneşti contemporane, a progresului în dezvoltarea social-economică a RSR. Potrivit unor date, pregătirile pentru congres decurg sub controlul nemijlocit al preşedintelui României N. Ceauşescu, care se consideră istoric de specialitate. Astfel se explică încrederea în editarea tuturor publicaţiilor prevăzute pentru congres, inclusiv Istoria României în 10 volume, cu toate că, până acum, a fost editat doar primul volum.

Astfel, savanţii sovietici care vor sosi la Congresul internaţional al istoricilor se vor întâlni aici nu numai cu activitatea destul de intensă a românilor de a propaga în cadrul şedinţelor ştiinţifi ce ale forului menţionat puncte de vedere care nu coincid cu ale noastre, iar, în anumite cazuri, sunt chiar neprietenoase faţă de ţara noastră, dar se vor afla în atmosfera unei intense campanii politico-propagandistice, desfăşurate în afara congresului. Aceste două circumstanţe condiţionează, în opinia noastră, necesitatea unei pregătiri bine determinate din partea reprezentanţilor URSS care vor pleca la Bucureşti pentru a participa la Congresul internaţional al istoricilor.

În domeniul pregătirii ştiinţifi ce este oportun de a concretiza întreaga listă de concepţii cu care pot evolua la congres istoricii români şi care vor necesita din partea noastră un răspuns sau o explicaţie califi cată. În acest caz, trebuie avut în vedere că nu sunt excluse deloc şi unele alocuţiuni care vor conţine teze ce nu sunt încă în general acceptate de istoriografi a românească, aşa cum este punctul de vedere al lui I. Moldovanu referitor la civilizaţia tracică ce a dat naştere culturii Egiptului antic, a Greciei şi Romei; opinia unor specialişti despre limba geto-dacă ca limbă protoromanică, fapt ce permite de a explica „enigma” romanizării rapide a populaţiei Daciei etc. În acest context, pentru participarea la lucrările congresului trebuie atraşi cei mai buni savanţi, specializaţi în istoria României începând cu perioadele ei cele mai vechi şi terminând cu epoca contemporană.

Fără îndoială, reprezentanţii sovietici trebuie să sosească bine pregătiţi la Congresul internaţional al istoricilor, pentru a expune opiniile noastre pe marginea chestiunilor conexe vizând URSS şi RSR. După toată probabilitatea, românii, ca partegazdă, sunt puţin interesaţi în dezvoltarea unor discuţii ample asupra unor subiecte, însă este la fel de adevărat şi faptul că ei nu se vor da în lături de a se expune în forma  care este caracteristică pentru lucrările româneşti publicate în ultima vreme. Apropierea sau identicitatea opiniilor moderne ale românilor cu aprecierile istoriografiei burgheze occidentale vizavi de multe momente ce ţin de relaţiile ruso-române şi sovieto-române sporeşte probabilitatea apariţiei unor situaţii care să necesite reacţia de răspuns din partea noastră, drept care fapt caracterul şi conţinutul lămuririlor ce urmează a fi oferite de savanţii sovietici trebuie să fi e aprobate din timp. Acest lucru poate fi coordonat cu savanţii din RPU şi RPB în legătură cu orientarea antiungară şi antibulgară a unor concepţii din ştiinţa istorică contemporană a RSR.

Participanţilor sovietici la Congresul internaţional al istoricilor trebuie să li se recomande să abordeze o linie de conduită activă, singura care le-ar permite să facă uz pe deplin de autoritatea ştiinţei istorice a URSS, de bogatul potenţial creator al acesteia. În legătură cu aceasta, trebuie să acordăm o deosebită atenţie utilizării în rapoartele şi comunicările reprezentanţilor noştri a tezelor metodologiei ştiinţifice marxiste în domeniul cercetărilor istorice, fapt ce ne va permite să demonstrăm, evitând deschiderea discuţiilor privind chestiunile particulare, netemeinicia abordării româneşti a mai multor probleme ce ţin de istoria proprie şi cea mondială. Totodată, numeroasele comunicări la congres ale istoricilor români pot fi combătute în fiecare raport sovietic printr-o evaluare minuţioasă a succeselor întregii istoriografii a URSS într-o problemă sau alta, concretă sau de ordin general.

Cât priveşte acele condiţii comune, în care se vor afla reprezentanţii sovietici la Congresul internaţional al istoricilor, ar fi oportun ca fiecare dintre ei să fi e familiarizat, într-o formă sau alta, cu specificul „cursului special” al conducerii româneşti, mai ales cu poziţiile sale vizavi de problemele internaţionale actuale, cu momentele principale ale relaţiilor sovieto-române la etapa actuală. Trebuie prevăzut şi faptul că, în timpul aflării în RSR a savanţilor străini renumiţi, românii vor organiza cu aceştia interviuri pe care le vor folosi ulterior în scopul propagării „cursului românesc special” în interiorul ţării şi în afara ei. De aceea este necesar de a stabili din timp spectrul de chestiuni şi caracterul aprecierilor cu care trebuie să opereze reprezentanţii Uniunii Sovietice în asemenea cazuri. Membrii delegaţiei sovietice la congres trebuie să fie pregătiţi şi pentru conversaţii particulare cu istoricii burghezi, care vor instiga discuţiile privind divergenţele dintre savanţii din URSS şi cei din RSR vizavi de diverse chestiuni istorice; vor tinde să le dea un caracter de contradicţii insurmontabile. În astfel de situaţii, trebuie reieşit din inoportunitatea generală a acţiunilor care pot contribui
la apropierea specialiştilor români cu colegii lor din ţările occidentale.

Ambasada URSS în RSR va informa şi în continuare despre activităţile concrete întreprinse în România în legătură cu sărbătorirea a 2050 de ani a „statului dac unitar centralizat şi independent”, despre măsurile întreprinse de partea română în vederea pregătirii către Congresul internaţional al istoricilor.

Primul secretar al Ambasadei URSS în RSR

M. Muntean /semnătura/

Exp. 1 ex. în dosar

Distribuire:

1 – DP a MAE al URSS (pentru secţia CC al PCUS)
2 – CC al PC al Moldovei (tov. I.P. Calin)
3 – AŞ a URSS (academicianului V.N. Jukov)
4 – Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist (IESMS) al AŞ a URSS
5 – OE a MEA al URSS

AOSPRM, fond. 51, inv. 54, dosar 7, fi lele 13-19

Victor Roncea / Ziaristi Online