„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“

Schimbarea la Fata – Icoana pe lemn. Scoala Tara Romaneasca. Circa 1600. Din tâmpla de la Corbii Mari – Dâmboviţa

Schimbarea la Fata

Într-un timp când pentru atâţia dintre noi „niciun lucru nu mai e minunat“, cum spunea poetul, să ne primenim sufletele şi cu mirarea copilului să întrebăm: Cum era să urci muntele Tabor cu Iisus Hristos? S-o facem anume astăzi, când cinstim Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos, la şase luni de când la Botezul în Iordan, glasul Tatălui ceresc a spus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit“ şi cu patruzeci de zile înaintea înălţării Sfintei Cruci. Cu gândul la Iubirea cea voitoare de bine a Tatălui Ceresc să ne aplecăm asupra propriului sine şi înfruntând volbura cotidiană să ne întrebăm: Cum ar fi astăzi să urci muntele Tabor cu Iisus Hristos? Să urci cu „Lumina din Lumină“, pentru că ştim de la Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu că „precum soarele este pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului“.
De la evangheliştii Matei şi Marcu aflăm cum Iisus, însoţit de Apostolii Petru, Iacov şi Ioan, au urcat pe muntele Tabor, simbol al urcuşului spiritual, lucrare a voii lui Dumnezeu, când inima poate să se înalţe în zariştea de lumină a faptelor bune. Este un urcuş pe care nu suntem niciodată singuri, ci dimpreună cu Iisus spre virtutea supremă care este dragostea, începutul fără de sfârşit al îndumnezeirii omului. Sf. Matei spune mai departe cum, împreună fiind, Iisus „S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El“. Se petrecea aceasta după ce spusese: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“, cum şi făcuseră cei trei. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului ca omul cel rătăcit în pustiul rătăcirilor să poată spune lui Dumnezeu Tată. Pe muntele Sinai şi faţa lui Moise a strălucit după revelaţia lui Dumnezeu, însă lumina aceea era din afară, pecetluind viziunea pe care a avut-o. Pe muntele Tabor, faţa Mântuitorului s-a arătat aşa cum era dintru începuturi izvor de lumină, „Lumină a lumii“ răspândind întreaga sa splendoare în întreaga lume creată şi înfăţişată în veştmintele Sale. Sf. Ioan Damaschin atrage atenţia că Iisus a deschis ochii ucenicilor Săi, făcându-i să vadă nevăzutul şi pentru asta însăşi faţa lor a fost schimbată cu puterea Duhului Sfânt. Lumina Lui este una necreată, cum a descris-o pe larg Sf. Grigorie Palama şi poate fi presimţită numai după o schimbare interioară prin asiduă rugăciune, această „plugărie a sufletului“, într-un dialog perpetuu cu Dumnezeu, ca să cuteze a spune cu Psalmistul: „Intru lumina Ta vom vedea lumina“. A înţeles-o foarte bine, între alţii, Sf. Simeon Noul Teolog când scria: „Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină.“

Împreună cu Iisus erau Moise şi Ilie, semnificând Legea şi proorocii, şi vorbeau despre patimile Mântuitorului şi despre Crucea Sa care poartă prin moarte către viaţă. Se ştie că Moise a murit fără să atingă Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost purtat spre un loc tainic fără să cunoască moartea. Stăruind a desprinde învăţăminte din Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că Moise ar fi timpul curgând spre apariţia Mântuitorului, într-un amplu registru al celor sensibile desfăşurându-se sub semnul  degradării, al morţii şi chiar asta ne învaţă acest „dascăl al timpului“. Ilie înfăţişează creaţia inteligibilă care nu aşteaptă un sfârşit determinat şi să ne amintim că pe Horeb, Dumnezeu nu s-a arătat Proorocului nici în furtună, nici în cutremur, nici în foc ci în adierea blândă a vântului. Împreună, Moise şi Ilie, dezvăluie două modalităţi de cunoaştere a lui Dumnezeu, atât cât şi cum este cu putinţă oamenilor, căci „nu poate fi necreatul cuprins de creatură, nici infinitul înţeles de cele mărginite.“ Iar David cânta: „Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi nu o pot ajunge“. Pe Tabor, „acoperişul spiritual al lumii creştine“, alături de Hristos erau Apostolii Petru Iacov şi Ioan. Petru, întâiul întru pocăinţă, ascultare şi credinţă; Ioan apostolul Iubirii, văzător al sfârşitului cel de pe urmă, şi Iacov, dascăl al răbdării împodobit cu cunună mucenicească.
Parcă ieşiţi din ei înşişi, apostolii erau copleşiţi de vederea ce-i trecuse dincolo de fire şi, aproape fără a-şi da seama, Petru a spus: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti voi face trei colibe: ţie una şi lui Moise Una şi lui Ilie una“.  Domnul le-a arătat însă un cort mai potrivit în norul luminos care i-a acoperit şi de unde glasul Celui Preaînalt le-a zis: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L!“ Primele cuvinte amintesc de botezul de pe malul Iordanului, la începutul misiunii lui Hristos; în următoarele este esenţializată întreaga iconomie a mântuirii noastre, pentru că se referă nu doar la simpla auzire, ci şi la lucrarea cuvintelor dătătoare de viaţă veşnică. Întreaga lor bogăţie e cuprinsă în rugăciunea „Tatăl nostru“, cerând „Sfinţească-se numele Tău, Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ“, adică ceea ce a făcut Iisus Hristos care spunea apostolilor „mâncarea Mea este a face voia Tatălui“. Ucenicii nu aveau însă cum să înţeleagă atunci, fiindcă nu trăiseră experienţa Crucii şi învierii şi ne întrebăm câţi dintre noi pot spune astăzi cu mâna pe inimă că înţeleg. Înspăimântaţi, „au căzut cu faţa la pământ“, dar Iisus le-a adresat cuvinte dătătoare de putere: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi.“ Când şi-au ridicat ochii, ucenicii l-au văzut pe Iisus singur aşa cum îl ştiau, în omenitatea Sa şi, coborând  împreună, le-a spus: „Nimănui să nu spuneţi ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi“. Reîntâlnim aici o subtilă cultură a tainei, ce se fereşte cu diafană discreţie de tot ce reprezintă exteriorizare vană, spectacol gratuit, care nu reprezintă decât formele de manifestare a ceea ce Mircea Eliade numea „profanizare“ a sacrului, tentativă de a-L transforma pe Dumnezeu în idol.
Sărbătoarea de Schimbare la Faţă dezvăluie îndumnezeirea naturii umane, a participării de negrăit a trecătorului nostru trup la bucuria contemplării celor veşnice. Deloc întâmplător această sărbătoare a devenit una de suflet mai ales pentru cei care îşi închină viaţa căutării luminii Taborului, îndeosebi monahi dar nu numai. În cinstea acestei sărbători, numeroase mănăstiri îi poartă numele, mai ales după controversa isihastă din sec. XIV. Lumina taborică reprezintă energiile necreate ale Sf. Treimi, care cum scria Ioanichie Bălan, „înnoiesc şi îmbracă pe om în lumina cerească, schimbând faţa sufletului, făcându-l vrednic de Hristos“. Isihia, liniştea dobândită ca rod al rugăciunii neîntrerupte, curăţată prin post şi sporită prin fapte bune, nu are nimic senzaţional, trece neobservată de prea-lumeasca noastră percepţie; îşi face simţită prezenţa în împăcarea pe care o iradiază, semn al păcii cu sine, cu lumea şi cu Dumnezeu. E împăcarea pe care străbunii noştri o regăseau în semnele de început ale toamnei, când fructele se coc şi începe culesul, culorile florilor se risipesc în aer, apa izvoarelor şi fântânilor începe a se răci.
Cinstind această sfântă sărbătoare să încercăm a ne asemăna apostolilor care l-au urmat pe Hristos, au ascultat cuvintele Lui spre a ne gusta împreună cu ei şi cu toţi sfinţii din veac din bucuria şi pacea luminii Taborului. Şi dacă se întâmplă să ne fie greu, să cădem sub povara necazurilor să nu uităm o clipă că de-a pururi cu noi, Iisus îndeamnă: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi.“

Scris de Elena Solunca Moise

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.