Nae Georgescu despre boala si moartea lui Eminescu. "Anamneza" Henriettei. CARTEA TRECERII (VIII) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Nae Georgescu despre boala si moartea lui Eminescu. “Anamneza” Henriettei. CARTEA TRECERII (VIII)

Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, pana la a 161-a aniversare a Romanului Absolut, 15.01.2011. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) si Comentariile profesorului Nae Georgescu. CARTEA TRECERII (III) am prezentat EPOPEEA ERIZIPELULUI, in baza Raportului doctorului Vineş, analizat in cele mai mici amanunte sub titlul Misterul internarii lui Eminescu. In continuare,dupa Ultimul scandal de presă iscat de Eminescu, si capitolul care dezvaluie De ce a cantat Eminescu “Deşteaptă-te, Române!” inainte de a muri si a strigat ”România liberată!” cand a fost internat, am urmarit relatarile gazetaresti de la moartea jurnalistului celui mai important al ziarului Timpul si curentului conservator, sub titlul Reportaj din Universul, la moartea gazetarului: “Eminescu, cel mai mare doctrinar al nationalismului”. CARTEA TRECERII (VIII). Urmeaza

”ANAMNEZA” HENRIETTEI

Cineva a avut curiozitatea să  adune cu creionul pe marginea cărţii lui I.E.Torouţiu (exemplarul din BAR) sumele notate de Henrietta în scrisorile ei de mulţumire – desigur, pentru a scoate în evidenţă  mărinimia donatorilor – dar şi pentru a verifica procesele verbale publicate de către Cornelia Emilian în cealaltă carte a anului 1893, ediţia „Diverse” de care am amintit. Henrietta notează aceste sume cu grijă mare, dă chitanţe şi intonează continuu aria mulţumirilor de felul acesta :” Domnul Pompiliu îmi scrie să vă trimet o chitanţă de primirea banilor. Vă alăturez aici în scrisoare, mulţumindu-vă din  adâncul inimei la toate Doamnele din Comitet pentru generoasa îngrijire ce-o aveţi în nenorocirea  ce se găseşte iubitul meu frate…” (12 mai 1887), sau: „ Nu găsesc cuvinte îndestul de a vă mulţumi de bunătatea D-voastră..” (16 septembrie 1887),  „ Sărut mânele părinţilor matale, complimente la toţi şi toate ce le cunosc…” (24 august 1887, către fiica Corneliei Emilian), etc.

Astăzi, când citim cu un ochi mai rece aceste calde mulţumiri, ni se pare mai interesant să contabilizăm şi noi ceva din categoria acestor exactităţi, dar ne duce gândul la cât mercur i-a administrat Henrietta fratelui ei – menţionând că el nu lăsa pe nimeni altcineva să-l doftoricească şi ei înseşi îi trebuiau uneori ore întregi să-l convingă să primească medicamentul („Astăzi s-au decis doctorii să-l transporte pe Mihai iarăşi la mine, văzând că numai eu pot să-l fac să ieie doctorii ori să mănânce ceva”, 3 mai 1887; Henrietta şedea la Botoşani în gazdă, în acelaşi imobil în care locuiau  un domn Frangolea – , probabil fratele Eugeniei Frangolea,veche prietenă a Veronicăi Micle, poetă şi ea; tot în Botoşani locuia fiica Veronicăi, Virginia, care se va căsători cu Eugen Gruber, fostul suplinitor al lui Eminescu la Liceul comercial din Iaşi, în 1887-1888, devenit între timp titular; poetul venise în urbe la 9 aprilie – dar rezultă, din această scrisoare, că nu a tras direct la sora lui, sau a încercat să vină la ea dar apoi a plecat şi s-a apropiat de unul dintre prietenii mai vechi, eventual şi-a căutat şi el o gazdă; acest moment al vieţii sale, cu fixarea în urbea natală, nu este rezolvat încă – biografii fiind foarte curioşi să numere banii din chete şi aproape indiferenţi la preumblările prin lume ale poetului).         „Anamneza” Henriettei, sau fişele ei de observaţie ca infirmieră a lui Eminescu, începe la 3/15 mai 1887, când consemnează programul ce va urma: ”Doctorii mă asigură, de 2 ori pe zi mă vizitează, spesele sunt numai trăsura care este birjă, că în câteva zile are să-şi vie cu totul în sine. Susţin cu toţii că este la cap o rană ca la picioare, din a cărui cauză nu poate articula nici un cuvânt. De toată persoana se teme, fie bărbat sau femeie, numai de mine nu.”

Am putea prelua numai  ce ne interesează din aceste scrisori, şi să alăturăm enunţuri după enunţuri într-o demonstraţie de texte. Preferăm, însă,  trecerea prin fiecare din ele, cronologic, urmărind firul roşu al bolii lui Eminescu – şi elementele imediat interesante. Ne punem, astfel, în situaţia celui care străbate prima oară un drum, adunând impresii de moment pe canavaua informaţiei generale de care dispunem deja. Desigur, este tot o demonstraţie – pentru că, pe de o parte, pornim din teoriile noi ale doctorilor Ion Nica şi Ovidiu Vuia care neagă sifilisul ca boală a lui Eminescu – şi pe de altă parte revenim asupra acestor scrisori, pe care oricine este interesat de boala poetului le-a parcurs cel puţin o dată cu ochii deschişi şi mintea la pândă. Este, însă, o demonstraţie mai întâi pentru noi înşine, adică o reverificare – la care invităm şi cititorul dornic să afle lucruri noi şi să facă legătura între ele.

Mercur şi pucioasă

12/24 mai: ”În ziua care aţi avut bunăvoinţa a-i trimite 200 franci am chemat doctorul pentru ranele de la picioare. Ordonanţa este de 3 ori pe zi, iod de băut, şi extern unsuri în baie fiartă cu romaniţă (muşeţel). Azi sunt 6 zile de când este în cură, progresul este până în momentul de faţă foarte mic. Cu mintea este cu totul bine, numai în grijă că ranele de la picioare ar fi o boală incurabilă. Doctorul îl asigură că de va mântui medicamentele să meargă la Lacul-Sărat să facă băi de glod şi-i garantează că va fi pentru totdeauna sănătos. Pentru momentul de faţă atât vă pot detalia că, de când şede la mine, de la 9 aprilie, e cu mult mai liniştit şi a scris trei poezii.” Încă nu intră în discuţie mercurul, se vorbeşte , însă, de un singur doctor – nu „ doctorii” ca mai sus – probabil că s-a stabilit medicul curant. „Ordonanţă” înseamnă „ reţetă”. Zice că stă la ea de la 9 aprilie, dar vezi mai sus,  la 3 mai, când de fapt pacientul a revenit la ea („iarăşi la mine”). În numai şase zile de cură cu iod şi muşeţel vedem că mintea se limpezeşte.

19/31 mai : lungă scrisoare de mulţumiri şi proiecte (mai ales pentru cura de la Lacul-Sărat pentru care roagă să i se trimită bani). Nimic despre boală, deci tot nu intervine mercurul în medicaţie.

27 mai/8 iunie : „Bietul Mihai a ajuns în starea cea mai teribilă care poate să fie. Numai pe mine mă cunoaşte, ieri a avut furie îngrozitoare. Domnul Frangolea ce locuieşte tot în casa asta a avut bunăvoinţa a mă ajuta în toate privinţele alergând după toţi doctorii cari au ţinut un consiliu 3 ore şi rezultatul a fost că toată pierderea lui mentală este din boala fizică adică totala stricare de sânge. Azi i-am injectat morfină prin răni şi s-a liniştit cu totul. D-zeu să aibă milă de mine şi să mi-l dăruiască în sănătate, aşa cum a fost în săptămâna trecută în care mă simţeam cea mai fericită dintre muritori…” (continuă la fel). Lipsesc scrisorile de „ săptămâna trecută”, când bolnavul se simţea mai bine ; desigur, pe editoare nu au interesat-o. Se apropie acel 14 iulie când se va ţine un consiliu la Iaşi pentru boala lui Eminescu.

1/13 iunie : „De astă noapte lui Mihai îi este mai binişor. Sub o cură foarte serioasă. Fricţiuni cu mercur într-o cantitate enormă, iod de 6 ori pe zi. Doctorii mă asigură că în 15 zile mi-l va da  cum a fost venit de la Neamţ. Deie bunul D-zeu să fie drept, că pierderea lui mintală este din stricarea de sânge totală, asta este foarte adevărat.(…) de ieri am putut să-l hrănesc, astăzi l-am plimbat o oră  pe câmp, cu mare greutate l-a putut medicii să-l despartă de mine. (…) boala lui, ori aici sau la Viena cura este tot aceia, adică iod, mercur, Ţitman; cît ceea ce priveşte apele minerale, care conţin mai mult iod acelea sunt folositoare (…) Cât despre fricţiuni şi luarea iodului sunt mulţumită că m-ascultă şi că face orice-l rog…”. Nota lui I.E.Torouţiu la Ţitman :”Decoctul lui Ziettmann, care se folosea ca medicament împotriva sifilisului  în stadiul terţiar, cu efect laxativ şi transpirativ.” Vom înţelege mai jos că iodul este necesar pentru dezintoxicarea de mercur – de aceea dozele sunt simetrice. Venit de la Neamţ la 9 aprilie, aceea este data de referinţă a stării lui de sănătate: atunci era normal, peste o lună şi jumătate (de tratament ?) devine bolnav.

4/18 iunie : „… bietul Mihai, pe care l-aş fi calicit fizic din nou scoţându-l afară, cu fricţiunea de 4 grame de mercur; era un vânt răce ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală. De astă noapte a început a vorbi, faţa îi este cu totul senină, a mâncat singur, la medicamentul Ţitman a zis: „Nu pot lua, este foarte greţos”. Părerea mea este că fricţiunile cu mercur  în fiecare zi un gram mai mult l-au agitat mai mult decât medicamentele pe care le ia aproape de 4o de zile. (…) O singură grijă mă persecută, este să nu aibă paralizie la beşica udului, căci a 7-a zi este astăzi de când  nu simte de fel ce-i cu dânsul. Doctorii mă asigură că provine pur şi simplu din fricţiunile cu mercur.” Ne vom aminti că şi în „anamneza” doctorului V.Vineş, din primăvara lui 1889, şi în raportul din 23 martie 1889,  este menţionată incontinenţa urinară. Poate fi efectul medicamentului lui Ziettmnn, vezi mai sus. Dacă vom începe să adunăm, înţelegem că pe 1 iunie doza de mercur a fost de 1 gram – iar până pe 4 iunie a ajuns de 4 grame. Prima doză era deja „o cantitate enormă”, cum înţelege Henrietta.

18/24 iunie : „Douăzeci şi una de zile nu am fost în stare  de a-i da ceva în gură să poată mesteca, de două zile azi mănâncă o bucăţică de carne , deşi foarte mică, însă i-a cauzat mult bine. Vorbeşte, cunoaşte, se simte însă este foarte slăbit.(…) V-am scris şi vă repet că numai fricţiunile cu mercur l-au adus în bună-stare, în toate simţirele. Medicamentele, numai bani cheltuiţi în zadar, voi urma şi la băi fricţiunile în toată regula. Sunt fericită din zi în zi cum merge. (…) Zilele cele când nu putea nici vorbi, Isac susţinea că boala lui este foarte gravă din necăutare, dară nu-i mortală că n-a ajuns la ciolan…”. După algoritmul propus (zicând că din trei în trei zile va scrie), lipsesc cel puţin trei scrisori, acelea despre care aminteşte :” V-am scris şi vă repet că…”. Este tocmai zona doctorului Isac, acum numit prima oară – deci, în scrisorile lipsă s-ar fi putut găsi împrejurarea în care acesta devine medicul curant al poetului. Reconstituim aici această împrejurare, după altă scrisoare a Hanriettei: ”Cred şi sunt convinsă că doctorul Isac are să-l vindece. Poate veţi zice de ce nu l-am chemat decât  în timpul din urmă, iată de ce : El este bolnav de inimă, bătrân şi s-a abzis cu totul de a face vizite, la nimeni. Văzând că eu am căzut bolnavă, cunoscând adevărata mea durere ce o port fără nici un ajutor, l-a mişcat moralmente aşa de tare, că s-au hotărât a-l căta el singur, la care binefacere ce manifestează în fiecare zi, pot zice pozitiv că azi, de este Mihai în viaţă, numai lui Isac o datoreşte, şi  ne va rămânea, lui Mihai şi mie, în tot restul vieţii ca ceva sfânt numele lui. Întreabă mata singură, de oricine voieşti, merge Isac la vreun bolnav ? Chiar când s-a făcut domnului P. consult la spital, de a voit Isac să meargă. Pentru prima oară în viaţa mea regret amar că nu posed bani să-l pot căuta  trei ani de-a rândul  cum zice Isac, fără a apela nicăieri.” (23 iunie/5 iulie 1887). Aşadar, Henrietta este cea care l-a convins pe doctorul pensionar să aibă grijă de fratele său. Când ea însăţi îl va prelua în grijă proprie pe Miron Pompiliu (probabil, acest „P.” de mai sus), motivând că are experienţa cu fratele său, doctorul Isac se va revolta, va refuza categoric s-o mai secondeze (dar în cele din urmă va veni şi pe lângă acesta). Era polonez – iar servitorul pe care Hanrietta îl angajează să aibă grijă de ale casei este tot polonez – desigut, cunoştinţă cu doctorul. Pe Henrietta o mai ajută o femeie, de asemenea plătită, care spală încontinuu rufe: înţelegem încă o dată că boala este  grea şi destul de incomodă (şi raportul din 23 martie 1889 spune: ”…ceea ce reclamă o îngrijire continuă”).

Cât despre mercur, presupunând că doza a rămas la 4 grame pe zi – se fac, până acum, 80 de grame în total trecute prin trupul bolnavului – desigur, cu iodul adiacent.

20iunie/2iulie : „ Mihai se află foarte bine în tot feliul fizicului. Patru fricţiuni de şapte grame de mercur mai are să facă, pe urmă o baie de pucioasă, pe urmă o pauză de două zile şi vom putea pleca la Lacul-Sărat. Având deplină convingere că se va face cu siguranţă bine. Ordonanţa medicilor este ca să mai iau cu mine două zeci fricţiuni de mercur, fiecare de 4 grame. Băi să facă treizeci şi cinci calde, să-i evaporeze mercurul ce i-ar produce mai târziu o slăbiciune urâcioasă. Sincer vă scriu, dragă domnişoară, că nu m-am aşteptat la aşa progres  favorabil în tot corpul lui, ce i-a produs opt fricţiuni de 7 grame, pentru care a ţinut şase medici consiliu de s-ar putea să nu întrebuinţeze. Bătrânul doctor Isac a esecutat  singur el opt fricţiuni şi l-a scăpat pot zice în toată puterea cuvântului chiar de la moarte. Nu-ţi pot descrie crizele ce le-a avut la a patra fricţiune. De frică şi de supărare am căzut iarăşi bolnavă la pat, de nu v-am putut scrie atâtea zile. Mulţumesc lui D-zeu că a scăpat cu totul, poate merge, se simte bine, este foarte cuminte: numai slab, are faţa aşa de curată cum n-a fost bietul de patru ani, de când este bolnav. Vă rog din inimă a avea bunătate a trimite bani peste câteva zile. Miercuri în 24 mântui fricţiunile, pe la 28 să putem pleca pozitiv…”. Este, probabil, una dintre cele mai importante scrisori din punct de vedere medical, putându-se determina doza şi efectele ei în timp. Reţinem că a fost un consiliu de şase medici pe tema „ de s-ar putea să nu întrebuinţeze” – adică, în termeni actuali, dacă poate fi evitată doza atât de mare – şi că „bătrânul doctor Isac a esecutat singur  el opt fricţiuni” adică le-a prescris pe propria răspundere şi a supravegheat-o pe Henrietta la efectuarea tratamentului (pentru că numai ea se poate apropia de bolnav). În scrisoarea imediat următoare Henrietta va fi mai explicită: ”De cum v-am scris c-au ţinut şase medici consiliu, de s-ar aplica 7 grame de mercur ; ei s-au retras. Isac  a zis că dă garanţie de sănătatea lui Eminescu. A doua zi s-au şi publicat în Curierul de Botoşani că veteranul doctor Isac  a luat în cură pe Eminescu.” Rezultă că şase medici au ţinut consiliu şi n-au avut curaj să dea această doză – iar după ei a venit doctorul Isac, al şaptelea, şi el şi-a asumat o răspundere specială.

La cele circa 80 de grame de mercur  scurse se mai adaugă  vreo 50 – şi mai stau în aşteptare alte 80 de grame. Această doză mare va determina, în curând, consultul de la Iaşi – care, însă, nu este ceruit de către Henrietta ci de cineva care se îndoieşte  în privinţa lui „ de s-ar putea să nu întrebuinţeze” de mai sus. Nu e exclus ca doctorul Isac să fi fost pur şi simplu reclamat la Iaşi pentru acest curaj de a face doze de mercur de 7 grame, sau ca acel Comitet de doamne să fi intrat în alertă şi să fi provocat consultul. .

23 iunie/5 iulie: „Epistola D-voastră am primit-o în momentul când a plecat Doctorul Isac în Bucovina, la o moşie a domniei-sale, pe două sau trei zile, din a cărui cauză nu vă pot trimite certificatul în epistula asta. Principala părere a lui Isac e de a merge nenorocitul meu frate la Lacul-Sărat. Mi-a scris Domnul Pompiliu să viu cu Mihai la Iaşi să-l pun în salce. Doctorii au râs, zicând că asta i-ar fi ajutat cu mulţi ani înapoi, dar e prea târziu: numai cu fricţiuni de mercur şi Ţitman interior îl poate scăpa. Băile sunt neapărat necesare de a evapora mercurul prin apă minerală, să nu ajungă a se paraliza peste un timp oarecare. (…) Să mă lăsaţi cu toţii a-l căuta serios, măcar acum când s-a tras el din instinct la mine. De patru ani el este nebun, numai din sifilis încarnat ce este în corpul lui. Oare n-a ştiut toţi pretinşii săi amici, de nu li-a venit în minte să-l puie în salce  de a ajuns în starea de a-i pune şapte grame de mercur pe corp ? (…) Mai de timpuriu nu ar fi reclamat boala lui aşa de mari cheltuieli, dar acum este ceva îngrozitor! Şase franci şi patruzeci de bani purgativul pe zi, opt franci pe o zi jumătate Ţitman care îl ia în interior, patru franci fricţiunea, un franc cincizeci bani pucioasă în baie, servitorul cincizeci franci pe lună, şi încă am avut noroc că a venit cu azi cincisprezece zile în simţire şi am putut da drumul femeii, care sta în permanenţă de spăla / vrea să spună că de 15 zile, „ cu azi 15 zile”, bolnavul şi-a venit în simţire şi nu mai e nevoie de femeie să spele /. Cheltuielile se urcă la douăzeci franci  şi douăzeci şi cinci bani pe zi, fără să plătesc lui generosul şi nobilul Isac, decât numai birja, că el nu ţine trăsură. Dacă nu se poate să-mi trimiteţi bani până nu  voi trimite certificatul doctorului, voi mai aştepta până se întoarce el din Bucovina. Eu nu-s contra, îl duc şi la Viena, numai bani vor trebui dublu şi tot acest rezultat are să ia, zice doctorul, când în toate părţile lumei boala lui Mihai tot un fel se caută şi mai mare progres face boala într-un institut care în fond este pentru doctori mai mult practica decât interesul moral”

Este clar că în scrisoarea domnişoarei Cornelia S. Emilian, care lipseşte desigur din antologie, i se cerea Henriettei relaţii despre doctorul Isac precum şi certificatul acestuia prin care semna că-şi asumă răspunderea pentru cele 7 grame de mercur. Comitetul din Iaşi nu glumeşte, vrea să-l tragă la răspundere pe doctor – iar acesta, cum vedem, tocmai acum lipseşte din urbe. În lipsa doctorului şi a certificatului, Henrietta, fată simplă dar adâncă în  cugetări, spune  „principala părere” a lui – şi anume: remediul obligatoriu pentru o doză atât de mare, adică băile de la Lacu-Sărat. Ea înţelege corect că se măreşte doza cu singura condiţie ca să se facă aceste băi  care  îl vor dezintoxica pe poet de mercurul asimilat. Gândeşte normal, ca omul de la ţară: ai într-o parte otrava, adică mercurul – şi în cealaltă antidotul, sau leacul – adică sulful dar mai ales băile; în acest caz este evident că antidotul este mai important decât otrava şi la el te gândeşti mai întâi, adică asta este „principala părere a lui Isac”. De unde să ştie biata Henriettă că acest Comitet de la Iaşi pregăteşte consultul medical din 14 iulie? În aceeaşi scrisoare a domnişoarei i se arată, probabil, Henriettei că se are în vedere o tratare a lui Eminescu în străinătate, acolo unde el a mai fost (vezi şi mai jos). În acelaşi timp, Henrietta primeşte o scrisoare şi de la Miron Pompiliu. „Darea în salce” este explicată de I.E.Torouţiu în notă:”Modul primitiv de a încerca vindecarea  de maladia sifilisului prin  fumuri mercuriale. În salce  s-ar fi pus şi A.D.Xenopol…”, p.306. În loc de a discuta realiile textului, cum i-ar fi stat bine, I.E.Torouţiu face paradă de erudiţie – ceea ce este bine, desigur, dar nu  e suficient. El este mai încredinţat decât Henrietta că bolnavul sufere de sifilis. Altfel, ar fi trebuit să observe că se apropie acel important 14 iulie cu consultul de la Iaşi, să-şi dea seama că doctorul Isac lipseşte cu scop din Botoşani şi nu-şi scrie nici certificatul, să atenţioneze că Henrietta face partidă separată cu acest doctor, etc. Desigur, dacă porneşti de la premiza că aceasta este boala – raţionamentul este corect. Dar… diagnosticul a fost, oare, pus corect ?! Astăzi nu mai crede nimeni dintre medicii care s-au ocupat de boala lui Eminescu în acest diagnostic.  Interesantă este observaţia pe care o reţine fata: dacă nu face băile la timp fratele ei riscă să „ajungă a se paraliza”. Diagnosticul final pus de contemporani pe boala lui Eminescu (şi păstrat inclusiv la G. Călinescu) este acela de „paralizie generală”  – ceea ce poate să însemne că ei erau conştienţi de omiterea antidotului în cazul tratamentului poetului. Mai simplu zis, în aprilie 1888 el fuge la Bucureşti, împreună cu Veronica Micle, după alte reprize lungi de intoxicare cu mercur (vom vedea că doctorul Isac nu renunţă la teoria sa) – în loc să meargă urgent undeva la băi pentru procedeul de  „evaporare a mercurului prin apă minerală”, cum înţelege Henrietta.

Cât despre prietenii care trebuia să-şi dea seama mai din timp de ce sufere poetul, tocmai aici este problema: nici cei direct implicaţi nici medicii de la Viena n-au recunoscut sifilisul. Mai mult, la Viena, în clinica doctorului Leidesdorfer, potul s-a însănătoşit în câteva luni de zile numai cu tratament de odihnă, adică prin stoparea mercurului pe care şi doctorul Şuţu i-l administrase în 1883 la Bucureşti. Studiile lui Ovidiu Vuia pe această temă sunt edificatoare.  Ele se bazează, între altele, şi pe un document foarte important: descrierea lui S. Freud, viitorul mare psihanalist, privind tratamentul aplicat bolnavilor, prin 1884-1885, de către doctorii de la sanatoriul unde a stat şi Eminescu: odihnă, hrană îndestulătoare, supraveghere continuă, socializare – fără prea multe medicamente, iar acestea constând mai ales în purgative, ceaiuri uşoare, etc. Scrisoarea lui S. Freud a fost semnalată şi comentată de Ovidiu Vuia, iar apoi reluată în întregime cu un larg comentariu de Ion Filipciuc.

Consultul de la Iaşi

28 iunie/1o iulie: „…Doctorul nu s-a întors încă din Cernăuţi. Din cauza lui nu pot azi pleca, nu am curaj până nu mi-a zice el. Mihai este foarte bine, numai e slab. Aseară au mântuit şi baia de pucioasă.(…) Observ că cum se supără boala îl necăjeşte şi mai tare.” Hanrietta încă nu ştie că se pregăteşte să meargă la Lacu-Sărat – dar va ajunge la Iaşi, la consultul medicilor de acolo.

Iulie 16/28 : „ La Paşcani, lui Mihai i-a venit mare slăbiciune, de ne-am speriat. La Vereşti ne-am despărţit. Nu sunt în stare a vă descrie impresia lui şi a mea.(…) Ah! De s-ar ţinea de cuvânt domnul Focşa  să ne înştiinţeze îndată din Viena , cum a ajuns. Eu de la gară m-am dus direct la Isac, mi s-a spus că doarme. La cinci ore a venit la mine. Cea mai mare bucurie am citit pe fizionomia lui. Că l-a dus la Viena, el zice că  de l-ar căuta doctorul bine, el mă asigură că-l trimite la Aachen, că nu crede el că n-a pătrunde doctorul din Viena că  cea mai mare grijă este capul lui Mihai. El susţine că cu rana ce o are la cap este espus a se paraliza  creierul. De doctorii din Iaşi mai zice că sunt…… , o ştie de când l-a trimis la Neamţ şi nu s-a interesat nici unul de boala lui, care chiar de nu se suia la creier şi totuşi era pierdut. De şederea în Tătăraş l-a frapat aşa de tare, de a strigat… de am tresărit ! Ei au voit să facă practică cu dânsul, cu siguranţă! Doctorul Isac a plecat azi la Viena. Mi-a promis că, cum va ajunge, mi-a scrie cu care doctor l-a consultat şi ce rezultat a luat. El pe toţi Profesorii specialişti îi cunoaşte personal, Dumnezeu să aibă milă să-l scape !” Cuvintele lipsă din text – fie n-au putut fi descifrate, fie au fost evitate de editor – care s-ar fi cuvenit să aducă minima informaţie necesară înţelegerii acestei scrisori atât de derutante a Henriettei. Preluăm aceste informaţii din cealaltă carte, Mihai Eminescu : Diverse (este republicat un articol din ziarul „Liberalul”, Iaşi, 18 iulie 1887) :

” …La 13 iulie Eminescu, însoţit de sora sa şi de d. Grigore Focşa  doctorand de aici a sosit în oraşul nostru cu trenul accelerat de la ora 1 p.m. primit fiind la gară de doi vechi amici  ai săi, cari l-a condus la casele d-lui prof. Ştefan Emilian unde sara poetul a fost găzduit. A doua zi la ora 11 a.m. a avut loc în casele d-lui Ştefan Emilian un consult, la care au luat parte d-nii medici:

– Dr, Filipescu, medic primar al oraşului Iaşi

– Col.dr. Otremba, medic şef al Corpului al IV-lea de armată

– Dr. Riegler, profesor la facultatea de medicină

– Dr. C. Botez

– Dr. Negel

Deşi mai mulţi din aceşti domni medici aveau să plece din Iaşi încă din 13 iulie, totuşi şi-au amânat plecarea pentru a putea asista pe poetul nostru.

În urma unei cercetări minuţioase la care l-au espus pe Eminescu , medicii au ajuns la convingerea că sănătatea lui nu e de loc alterată şi că trebuie să-l supună unui tratament radical numai în ce priveşte boala lui cea neglijată, care se manifestase la picioare.

Concluziunea consultului a fost : Să se trimită pe Eminescu la băi la Halle cu care ocaziune va putea fi supus unui consult de specialişti din Viena şi anume de către medicii : Dr. Neuman, Dr. Nathnagel şi Dr. Meinert. După terminarea băilor sau poate chiar în acelaşi timp trebui a i se face lui Eminescu un tratament radical…” (urmează situaţia banilor, îndemnul la grăbirea returnării celor 500 liste de subscripţii, etc.; textul este, mai mult ca sigur, un comunicat oficial al Comitetului de femei organizat de către  Cornelia Emilian).

Acest text este foarte important şi pune sub semnul întrebării (definitive?) diagnosticul de sifilis susţinut cu atâta fervoare şi mercur de către doctorul Isac. Importanţa lui vine din faptul că medicii numiţi sunt mari personalităţi medicale şi publice – între ei, un medic militar cu gradul de colonel. Ce bârfeşte  doctorul botoşănean (cuvântul său din textul Henriettei nu este redat)   despre Iuliano şi Bogdan, medicii care l-au trimis în 1886 pe Eminescu la Mănăstirea Neamţ, nu se potriveşte de loc faţă cu acest colonel doctor ori cu  profesorii universitari care-l însoţesc în diagnostic. „Consultaţia” lor este, de asemenea, publicată  în cartea Mihai Eminescu : Diverse – şi ne amintim că cereau:

„l. Să se ducă /Eminescu/ într-o localitate apropiată de oraş, şi anume în Tătăraş, spre a putea fi controlat cât se poate mai des de un medic ;

2. Să se facă mai întâi un tratament local şi după aceea să se reînceapă tratamentul anti-syphilitic.”

Boala este, deci, la picioare – nu la cap. Exclamaţia doctorului Isac: ”cu rana ce o are la cap este espus a se paraliza creierul” – sună ca replica disperată a unui personaj de tragedie: „-Antidotul! -Antidotul !”  Este, adică, nevoie urgentă de dezintoxicarea corpului care a fost scăldat până acum în mai bine de o jumătate de kilogram de mercur. Şi totuşi, ciudatul medic pensionar din Botoşani se ia după Eminescu la Viena având, poate, cine ştie ce lucruri importante să le spună chiar şi profesorilor de acolo, pe care-i cunoaşte „ pe toţi” – sau pentru a-şi susţine propria teorie în privinţa bolii lui Eminescu şi a vindecării sifilisului în general.

Înţelegem, astfel, din scrisoarea Hentriettei că poetul a plecat direct de la Iaşi la Viena, n-a mai rămas în Tătăraş (probabil că medicii au înţeles urgenţa dezintoxicării) – şi ştim că el va sta la băi, la Halle, până în septembrie, aproape două luni de zile. Va veni însănătoşit – dar va ajunge  tot pe mâna doctorului Isac şi a „ajutorului” său neprecupeţit Hanrietta.

Se ridică, însă, o altă întrebare: de  ce publică doamna Emilian aceste scrisori  care se contrazic flagrant cu realităţile medicale pe care tot ea le publică în altă carte ?  Din confruntarea de până acum a textelor  reiese un „personaj negativ” al poveştii, acest doctor Isac care crede fantasmagoric în sifilisul lui Eminescu şi într-o metodă anume de tratare a acestei boli. Mai reiese, apoi, o docilă elevă a sa, care se întâmplă a fi chiar sora lui Eminescu – şi care aplică asupra fratelui ei metodele ce i se predau. Să fie, oare, intenţia editoarei  aceea de a-l arăta ccu degetul pe medic prin scrisorile Henriettei? Vom urmări şi acest sens al cărţii, desigur.

2 august 1887 – scrisoare către Cornelia Emilian-Fiica, de la Lacul-Sărat unde Henrietta merge singură. Ştie că Eminescu a ajuns la băi, la Halle, şi vorbeşte despre o scrisoare a doctorului Boghean. În context:” Acum pot scrie, că el /Eminescu/ totdeauna zicea că-l enervează foarte tare că nu ştiu a scrie.” Este adevărat, nu prea ştie să scrie, probabil că Eminescu a ascultat-o citindu-i unele scrisori şi se va fi enervat.

24 august/5 septembrie: Revenită la Botoşani, îşi aşteaptă fratele

27 august/8 septembrie :  Citind scrisorile primite în lipsa ei de acasă, este foarte mirată cât de mult s-a cheltuit până acum cu Eminescu. Probabil că i se trimisese un raport de cheltuieli.

1 septembrie :  Abia ajuns acasă, Eminescu este foarte obosit după drum. „ Doctorul Isac mi-a spus că băile  au să-i facă foarte rău, fizic şi moral, depărtat de mine. Pe când aici, la sfârşitul curei, după câteva zile  de repaus, fizic şi moral, am să văd un progres neaşteptat. Este drept, pozitiv.”

12/24 septembrie : „ Mihai se află destul de bine, doctorul Isac n-a venit încă din străinătate. Eu îl caut după ceea ce mi-a zis el, că cum se va întoarce de la băi iarăşi cura cea serioasă s-o urmez, numai diferenţa cu gradul de mercur, de jos în sus urcat. Sper că-l voi vindeca şi a da Dumnezeu  ca poveştile lui d-nu Bogheanu şi Focşa vor rămâne tot poveşti.” Nu ştim despre ce este vorba în aceste „poveşti” – dar cei doi sunt doctori şi, desigur, susţin punctul de vedere al consiliului din Iaşi – pe când ea revine tot la tratamentul lui Isac. Nici chestia cu mercurul nu o înţelegem – dar aflăm că s-a revenit la el.  Mai spune că vrea să se mute la Iaşi şi cere să i se găsească o gazdă – desigur, pentru a respecta indicaţiile date la 14 iulie.

16/28 septembrie : „…Ieri a venit doctorul Isac din străinătate, şi în dată a venit să-l vadă. Tot cu părerea de mai înainte a rămas, că are să se vindece cu totul, zicându-mi că va da  cu numele lui un articol, descriindu-i toată boala, şi  că profesorii ce l-au căutat sunt în cea mai mare eroare, zicând că ar fi bolnavă mintea. Că Isac are rezon, este probabil cu totul. Cum am întreprins cura prescrisă de el,  cu totul este bine; ba ieri mai că era şi dispus să poetizeze o copilă de 9 ani, ce este foarte frumoasă. Mare dorinţă am să aibă vreunul din Comitetul lui vr-un interes la Botoşani, să-l vadă, şi apoi s-ar convinge că numai ticăloşia de sifilis îl face să îndure atâta.” Nu se înţelege  cine „zicând că ar fi bolnavă mintea”, doctorul Isac sau  cei care sunt în eroare ?  Înţelegem, însă, că Henrietta ar vrea să vină unul dintre medicii care au dat „Consultaţia” de la Iaşi  şi să vadă progresele metodei Isac, eventual să stea de vorbă cu acesta, să se lămurească între ei. Ea spune ce vede – şi vede că mercurul face bine la sănătate toamna. Doctorul Isac, cât despre el, situaţia devine alarmantă. A fost mai întâi contrazis de un consiliu de şase medici din Botoşani –  şi a luat pacientul pe cont propriu, garantând că-l va salva ; a fost a doua oară contrazis de un grup de medici universitari la Iaşi – şi iarăşi nu vrea să cedeze. Singura scuză este şi singurul său argument: a devenit medicul curant, adică îl vede zilnic sau aproape zilnic pe pacient de câteva luni, este cel mai apropiat de trupul lui.

22 septembrie / 4 octombrie: „ În ceea ce priveşte pe doctorul Isac, el mi-a prescris cum să-l caut, încât executarea mea  /nu/ este mai mult decât ştiinţa lui. De mi s-ar permite apoi, eu singură aş scrie reţeptele lui, aşa de bine mi s-a întipărit în memorie toată diagnoza boalei  şi esecutarea ei.(…) Despre sănătatea lui Mihai sunt din zi în zi mai mulţumită, deşi Isac spune că după două luni are să se  facă progresul ce-l cunoaşte el, atât al băilor de la Halle cât şi al curei.” În final cere iarăşi să i se găsească o gazdă la Iaşi ca să fie mai aproape de ceilalţi doctori. Poate că aici greşeşte, totuşi, Comitetul de femei din Iaşi: Eminescu trebuie rupt de sub influenţa doctorului Isac. Tot cu chirie stă şi la Botoşani – şi-ar putea muta gazda la Iaşi fără mari dificultăţi.

2/14 octombrie :”Scuzaţi vă rog că nu v-am scris aşa de multe zile. Cauza este că, văzând din scrisoarea D-voastră că nu mă pot muta la Iaşi, am fost silită a aştepta pe jidovul care a luat casa în chirie  a inginerului ce locuiesc eu. M-am învoit a sta în două odăi până la Sf. Gheorghe cu două sute nouăzeci şi cinci de franci.(…) Altfel ne găsim foarte bine, atât eu cât şi Mihai. Contez şi sperez că la primăvară veţi rămânea cu toţii miraţi de minunea ce a făcut doctorul Isac cu el.(…) B. iarăşi a scris o minciună în Curier venind îndată şi rugându-mă să nu mă supăr că el prieşte lui Mihai şi numai cu minciuni va putea face pe Domnii din Botoşani să stăruie la Ministeriu. Doctorul Isac s-a înfuriat de minciuna lui, zicându-i că, de nu va reuşi, apoi are să-l compriomiţă  de faţa tuturora. Mihai nu numai că urmă de rană n-are nicăieri, dară este cu totul bine, veţi vedea chiar ce a scris la o societate în Bucureşti. De aceea doresc din inimă să trăiesc lângă D-voastră, că tare m-am săturat de oamenii de aici fără inimă şi fără caracter.” Nu avem, din păcate, scrisoarea prin care i se motivează Henriettei de ce nu poate să se mute cu fratele ei la Iaşi.

Asemenea lipsuri pot avea motivaţii mai serioase –  de pildă, este posibil ca lui Mihai Eminescu să i se fi interzis şederea în Iaşi, pentru tulburenţe publice, să zicem. În 1886 el fusese consultat de doi medici la arestul poliţiei şi trimis la Mănăstirea Neamţ, în aceste condiţii: „Subsemnaţii doctori în medicină de la facultatea din Paris etc., în urma requiziţiunei d-lui Prim-Procuror, din 5 noiembrie  1886, de a consulta starea mintală a lui Mihail Eminescu, mergând la arestul preventiv al despărţirei 1, unde se află pacientul, din interogatoriul şi conversaţia avută cu Eminescu  am putut constata că el sufere de o alienaţie mintală cu accente acute produse probabil de gome sifilitice  la creier şi exacerbate prin alcoolism; starea lui e periculoasă atât pentru societate cât şi pentru el însuşi şi este neapărată nevoie de a fi internat în o casă specială spre  cercetare şi observare pe un timp limitat, după socotinţa medicului curant. Dr. Iuliano, Dr. Bogdan, Iassy, Noemvrie 6” (act publicat de N. Zaharia în 1923). Acesta este actul medical care atârnă ca o tinichea de plumb  la gâtul lui Eminescu – şi concluziile lui se reverberează în mai toate biografiile care i s-au dedicat. El este contrazis mai întâi de bunul simţ – pentru că Eminescu la Mănăstirea Neamţ s-a simţit bine după toate mărturiile documentare – şi apoi de  consultul universitar din 14 iunie 1887, organizat de Cornelia Emilian cu cele mai importante personalităţi medicale ale Iaşului. Ce puteau să constate, în fond, medicii Iulano şi Bogdan, convocaţi în grabă de Prim-Procurorul urbei şi luându-i „pacientului” un interogatoriu” după care a avut cu el o „conversaţie”? Poliţia, însă, avea de lucru pentru că „pacientul” era consemnat, ca un individ periculos pentru societate.

Când a fost la Iaşi pentru consult, pe 13 iulie 1887, am văzut că el a fost condus de doctorandul Focşa şi aşteptat în gară de „prieteni mai vechi” – iar  apoi a fost tot timpul însoţit de cineva – iar la Tătăraş, cum i-au recomandat medicii, n-a mai locuit.

Trebuie spus că  textul lui Scipione Bădescu din Curierul de Botoşani a făcut ocolul întregii prese româneşti (el minţea că Primăria Botoşanilor i-ar fi tăiat pensia de 12o lei lunar lui Eminescu, şi cerea să se revină asupra deciziei). În 1887 Eminescu n-a publicat nimic în presă. Asta, dacă nu cumva Henrietta, neatentă la cuvinte şi gramatică ca de obicei, se referă la doctorul Isac şi intenţia lui de publica studiul promis despre Eminescu. De ce s-a înfuriat doctorul Isac, iarăşi nu se înţelege – şi, mai ales, pe cine are să compromită minciuna lui Scipione Bădescu: pe  Scipione Bădescu însuşi, pe Eminescu – sau pe doctor (care făcea parte din consiliu, cum aflăm din alte scrisori)?! Importantă este precizarea că rănile poetului s-au închis definitiv. Rezultă că tratamentul local, prescris şi de medicii din Iaşi la 14 iulie, a dat roade.

18/30 octombrie„Mihai este  foarte bine, de aceea vă rog fiţi bună ca totdeauna şi rugaţi pe domnul Savul să publice mulţumiri lui doctorul Isac, de bunătatea cea ne mărginită. Cum va /vor/ fi mai măgulitoare, că-i leah şi îi place a fi lăudat, deşi în fond a făcut adevărată minune cu ştiinţa, mai probabil decât Cristos.(…) Mihai stă toată ziua în casă, că nu are voie să iasă afară. Fricţiunile, în număr de cincizeci, le mântui miercuri. Băi de pucioasă tot trei pe zi, numai cu constipaţia  este o muncă mare şi pentru el şi pentru doctor.  Isac are mare speranţă să iasă din mâinile sale cu totul sănătos, că mintea  este o  adevărată minune.” Începem să numărăm iarăşi gramele de mercur… Henrietta atribuie lui Isac…însănătoşirea fratelui ei care abia a venit de la băi unde a stat aproape două luni pe un tratament german adecvat.

28 octombrie/11 noiembrie : „ Eu nu am uitat să vă trimit scrisorile medicilor din Viena, numai am uitat în scrisoarea trecută să vă dau detalie din ce cauză nu vi le-am trimis. Doctorul Isac mi-a zis că le ia pentru el, până va fi Mihai cu totul bine, şi, la moment ce va vedea că constipaţia este combătută fără medicamente, va publica, cum v-am scris, toată diagnoza boalei şi vindecarea ei radicală.(…) De miercurea trecută, când a mântuit cura mercurială, Isac i-a ordonat trei oca de lapte pe zi să beie în loc de apă, poamă un kilo la şase oare dimineaţă, o dată pe săptămână tot o baie de pucioasă. În fine, cea mai mare muncă este constipaţia. Isac uneori este înfuriat pe el însuşi, cum de nu poate să cunoască din ce cauză provine. Spune Isac că de când e el doctor n-a gândit la un pacient aşa de mult ca la Mihai; ş-apoi zice: răbdare şi timp, toate vor fi pe gustul meu.” Dacă pentru constipaţie nu putem da vina pe medicaţia doctorului, noi fiind în necunoştinţă de cauză,  în schimb pentru că ascunde  scrisorile medicale de la Viena – cine îl mai poate ierta ?!  Comitetul din Iaşi are nevoie de acele documente pentru a le prezenta medicilor împreună cu tratamentul actual al bolnavului – dar, de unde să le ia ?

20 noiembrie : „ Mihai este foarte bine. Numai…….. îl munceşte încă. Doctorul zice răbdare şi timp, boala grea nu se vindecă repede. Crede-mă pe mine că-l voi vindeca radical.” Recurenţa cuvântului „radical” ne interesează şi trebuie pusă în legătură cu raportul medical de la Iaşi în care se cerea o asemenea vindecare „radicală”. Termenul va fi fost vehiculat de doctorul Isac (cel care citise scrisorile medicale şi le păstra) în discuţiile cu Henrietta – iar aceasta îl va fi reţinut.

O nouă cură, o nouă viaţă

26 noiembrie : „De azi începe o cură nouă : hapuri de fier de trei ori pe zi, băi o dată pe săptămână fără pucioasă, primblare două ore pe zi – pe jos când nu plouă. Chiar acum este la plimbare. Mâncare bună, vin vechi o litră; în restul zilei  de câte ori poate bea lapte crud.” Eminescu lua fier încă de prin 1880 şi se prea poate ca acesta să fi fost „tratamentul radical” pe care doctorul Isac îl aplică după scrisorile medicale din Viena. Dintre destul de multele trimiteri, apelăm la scrisoarea sa către Veronica Micle din  6 iunie 1882:” Nu ştiu încă bine unde să plec : la Pucioasa, la Strunga, la Balta Albă, la Lacul Sărat, dar destul că de plecat trebuie să plec căci picioarele mele au nevoie, fie de băi sărate, fie de băi alcaline, dar însfârşit de băi cari au efect determinant asupra pielei. Tratamentul intern e stabilit deja… Fier, fier şi iar fier, în formă liquidă şi în formă de pilule.” (din lotul d-nei Cristina Zarifopol-Illias, publicat în anul 2000 la Editura Polirom).

27 noiembrie :”Noi suntem vizitaţi totdeauna numai de familia Franck şi Doctorul Isac. Cu durere trebuie să-ţi mărturisesc că amândoi nu sunt români, şi tocmai de la aceştia se va trage pensia lui Mihai.” Observaţia este prilejuită de tristeţea lui Eminescu pentru că V.G.Morţun îl minte şi-i trimite tineri acasă pentru a-i lua acordul unei „Societăţi Eminescu” al cărei scop nu-i înţelege. Doctorul Isac, care era şi membru în consiliul comunal, devine cea mai apropiată persoană  publică de Eminescu, medicul lui curant.

3 decembrie : bilet de mulţumire pentru bani.

5 decembrie : chitanţă şi mulţumire pentru bani.

8/20 decembrie :”Iată cauza din care m-am îmbolnăvit. 1) Un bonjurist, într-o dimineaţă, a găsit de cuviinţă să iasă înaintea lui Mihai  dimineaţa când făcea plimbare, să-l ieie la dejun cu d-sa dându-i rachiu, mâncări sărate, vin etc., cu totul contra curei şi chiar boalei lui. Venind acasă, i-a fost foarte rău. Eu, de frică că va cădea iarăşi în starea din trecut, plângând mult şi tulburându-mă, mi s-a făcut aşa de rău că am crezut că mor. Al 2-lea, în fiecare zi sunt torturată până voieşte să ia hapurile. Al 3-lea iarăşi simt frica de două ori pe zi, când iese la plimbare, să nu abuzeze de el vreunul ca Bădescu. Azi sunt convinsă că nu i se întâmplă nimic, căci l-a dus doctorul la plimbare.” Nu este pentru prima dată când aflăm că poetul refuză medicamentele. În curând, însă, vom afla că şi doctorul Isac bea cam mult. Desigur, exagerările Henriettei trebuie luate ca atare. Vinul îi era recomandat lui Eminescu, câte o litră pe zi, vezi mai sus; cât rachiu ar fi putut bea el cu acel „bonjurist” încât să-i fie cu adevărat rău?! Mai degrabă, sora sa este încredinţată că societatea nu-i face bine, statul în cârciumă, discuţiile, provocările prietenilor ca să-şi spună şi el opiniile politice, etc. Ni-l putem uşor imagina pe Eminescu dezvoltând în grupuri de amici teoria păturii superpuse ori legea selecţiei sociale negative, teoria compensaţiei…

10 decembrie: „Lui Mihai îi merge în toate privinţele bine. Chiar constipaţia este deja combătută, lucru care începuse a-l cam descuraja pe doctor. Dieta, cura, foarte stricte.” Nu ştim dacă este vorba de „noua cură”, cea anunţată la 26  noiembrie, cu fier de trei ori pe zi – sau dacă trupul a învins, în cele din urmă,iarăşi, temutul mercur de 7 grame.

10 decembrie : Bilet de mulţumire pentru bani.

13 decembrie : Asigurare că nu primeşte bani decât de la Comitet, gânduri despre un viitor concert în scop de binefacere mediatizat prin presă

3/15 ianuarie 1888: „Într-una dintre scrisorile matale îmi scrii că voieşte Societatea de a-mi cumpăra o casă . De va fi cu putinţă vă rog, iubită mamă, să fie tot în Iaşi, unde sunt binefăcătorii lui Mihai şi din alte două cauze: Întâi  că are societatea cultă de care are mare trebuinţă obositul lui creier, al doilea, oraşul e curat şi poate merge oare întregi pe jos fără a se murdări până la genunchi. Mihai în toate zilele zice: Oare când voi scăpa eu de oraşul ista murdar şi unde nu-i nimic de văzut  şi de ascultat ? (…) Iar în caz de rămâne Societatea în ideea de a lua o casă în Botoşani, în scopul de a fi Mihai aproape de  bunul doctor Isac, apoi iarăşi  mă unesc, deşi  am speranţă că nu va avea trebuinţă poate de el.” Este dilema Henriettei mai veche: lângă doctorii din Iaşi sau lângă doctorul din Botoşani. Trebuie spus aici, ca să nu mai insistăm la fiecare scrisoare în parte, că este vorba de o casă în Botoşani, chiar pe lângă doctorul Isac, aflată în custodia Mănăstirii Agafton a cărei stareţă era chiar Maica Olimpiada, mătuşa lor (sora Ralucăi Eminovici) – şi se vor duce tratativele pentru a fi cumpărată de către Comitetul de femei din Iaşi pentru Eminescu personal. Rămâne exemplară această mobilizare a femeilor ieşene care au reuşit să strângă sume foarte importante pentru Eminescu şi au avut chiar intenţia de a-i cumpăra casă şi a-i asigura un venit în bancă. Nu ştiu dacă se poate găsi ceva similar în istorie pentru a face comparaţia. Ce anume s-a defectat în acest mecanism al legării poetului de glie – e greu de spus. Oricum, el va pleca în curând – şi nu la Iaşi, ci la Bucureşti –lăsând să se înţeleagă că a fugit ca să scape, că s-a salvat din această situaţie.

14 ianuarie :”Eu sperez că va ocupa şi un post, de va trece iarna. Cu sănătatea, slavă Domnului, îi merge foarte bine.  Până acum a luat cinci sute patruzeci hapuri şi mai are de luat, până la 1 aprilie, încă  şase sute şase zeci, peste tot o mie două sute, de neapărată trebuinţă, că până a da căldura se mântuie cura. Băi o dată pe săptămână şi lapte cât poate să beie pe zi.” Este vorba de „hapurile” care conţin fier, „noua cură” începută la 26 noiembrie anul trecut. Întrucât sănătatea merge din ce în ce mai bine, este de presupus că doctorul Isac a renunţat, în fine, la mercurul său otrăvit. Nu ştim dacă el a dat, totuşi, scrisorile medicale de la Viena către Comitetul din Iaşi, dacă Iaşul i-a ordonat strict să facă această nouă cură „ radicală”, dacă a fost iniţiativa lui, etc. Lucrurile plutesc într-un vag nedefinit unde doar Henrietta pare a se orienta cine ştie cum.

16 ianuarie : Speranţe pentru casa ce urmează a se cumpăra pe numele lui Mihai, chiar lângă locuinţa doctorului Isac.

17 ianuarie : „… Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare  sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă  Olimbiada Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor  scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv  de va fi cu putinţă să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.” Acest capitol, care abia se deschide, este important pentru că probează încă o dată bunele intenţii ale acestui Comitet condus de către Cornelia Emilian. Se poate spune că societatea civilă românească a făcut enorm de mult pentru Mihai Eminescu, a încercat din răsputeri să-i asigure bunul trai. Destinul este, în privinţa „căsuţei”, de partea celor doi fraţi făcând ca mătuşa lor să fie implicată în vânzare (şi preţ). De altfel, chiria lor era de circa 300 lei pe lună, deci vreo 3400 lei pe an – ceea ce înseamnă că cu chiria pe un an această casă putea fi cumpărată. Eminescu avea în cont, la această dată, vreo 800 lei, pe care Hanrietta îi va da călugăriţelor ca arvună pentru a nu vinde altcuiva. Ea însăşi avea 5000 lei în bancă, zestre de la Gheorghe Eminovici, şi era dispusă să dea o parte din ei. Socotelile care-i frământă mintea şi timpul sunt, astfel, foarte simple şi duc spre liniştirea unei vieţi până acum destul de agitate a ei – şi spre o existenţă simplă şi decentă în Botoşani a lui Eminescu.

20 ianuarie : „De scriitorii ce-mi scrii mata că au murit  în cea mai mare mizerie nu mă mir, că Mihai, de nu făceaţi Dumneavoastră comitet pentru el, de astă-vară era mort cu siguranţă, şi de acum înainte de nu va fi nimeni lângă el, tot în cea mai mare mizerie ar fi, precum cred că aveţi idee cum era la Iaşi. În timpul de faşă este îmbrăcat curat, căutat ca un prinţ, fără a-i lipsi o iotă din tot ce ordonează doctorul şi totdeauna are în buzunar douăzeci de franci, fără ca, scumpă mamă, să se intereseze de cel mai mic lucru a-l cumpăra.” Într-o scrisoare anterioară Henrietta descria viaţa fratelui la Iaşi, prin 1885-1886, când s-a dus să-l vadă. Revenim :” Eu i-am propus de mult să-l iau la mine, ei /amicii lui/ au zis că la mine n-are distracţie, ba încă şi mai mult, m-am dus să-l văz de două ori la Iaşi şi am şezut două zile în hotel  până mi-au dat amicii voie să-l văd. Niciodată în viaţa mea n-oi uita lovitura mea morală, când l-am văzut aşa mizer, nefericitul a fost totdeauna neglijent şi numai sub o priveghere a altei persoane  ar fi scăpat cu totul de nenorocirea în care se afla. Cred şi sunt convinsă că Doctorul Isac are să-l vindece…” (23 iunie/5 iulie 1887). Nu vom lua de bune observaţiile ei privind viaţa boemă ca fiind acelaşi lucru cu boala – şi nu vom crede că doctorul Isac l-ar fi putut face pe Eminescu să mănânce la timp, să-şi calce pantalonii, să se bărbierească, etc. (într-o altă scrisoare Hanrietta se laudă că l-a determinat pe fratele ei să se bărbierească singur) – dar trebuie să ţinem cont  de opinia ei după care Eminescu avea nevoie de cineva care să-l secondeze, să-i dirijeze treburile casnice pentru ca el să se poate adânci fără grijă în studiu şi creaţie. Aceasta e fost, pare-se, opinia generală a momentului – şi nu este de loc exclus ca intervenţia Veronicăi Micle, care l-a smuls în aprilie 1888 din Botoşani şi l-a dus la Bucureşti, să fi venit şi să fi fost înţeleasă în cheia acestei  nevoi de partener. Întrebarea se va muta mai departe, însă: de ce nu-şi asumă Veronica acest rol – aşa cum doctorul Isac, de pildă, şi l-a asumat pe cel de medic curant garantând că-l va însănătoşi pe Eminescu?! La Bucureşti ei vor locui un timp împreună, dar apoi separat, la câteva străzi distanţă , ea motivând că aşa cere el, venind la el zilnic să-l îngrijească – dar în acelaşi timp călătorind foarte mult, mai ales în Botoşani. Nu va fi avut răbdarea şi puterea de convingere a Henriettei… Iar Bucureştiul era locul unde Eminescu avea şi prieteni – dar şi mulţi duşmani.

29 ianuarie : Dă arvună pentru cumpărarea casei.

29 ianuarie (către Cornelia Emilian – fiica) : „…Mihai se află cu totul bine ca minte, numai ca corp se  află încă sub cură , şi de corp te asigur că se vindecă şi nu va mai fi niciodată bolnav…”

3 februarie : „… Mihai, de va căpăta pensie, apoi vă asigur eu, scumpă mamă, că nu se desparte niciodată de mine, măcar că Doamna M./icle/ îl cheamă la Bucureşti în fiecare scrisoare; dar necăpătând pensie, va fi silit să-şi caute un post, căci el mai are încă un defect în natura sa, căci după ce-io sărac , apoi e şi mândru de nu mai are pereche. Judecă scumpa mea mamă dacă sărăcia este o ruşine ? Bunii şi străbunii noştri au fost oameni foarte bogaţi şi chiar părinţii noştri n-au fost săraci şi nu pot roşi c-au pierdut vreunul averea în vânt, ci numai în urma multor nenorociri. Şi este lucru de mirare cui seamănă Mihai de-i aşa de risipitor, de vreme ce familia noastră era ca un exemplu între proprietarii din Botoşani. Eu nu m-aş supăra de se va duce; în caz de nu va căpăta pensie, numai, aş duce veşnic grijă să nu se apuce de viaţa cea fără judecată care l-a adus în aşa tristă stare. Mihai îmi zice că preferă în oraş mare să-şi câştige hrana cu o sută de franci pe lună, decât să trăiască în provincie fie chiar cu o sumă mult mai mare.” (În ultima frază am pus punctul şi virgula după se va duce şi virgula  după numai. Textul, la I.E. Torouţiu :” Eu nu m-aş supăra dacă se va duce în caz de nu va căpăta pensie, numai aş duce veşnic grijă…” , cu sensul „se va duce dacă nu va căpăta pensie”, ceea ce pare absurd. Câştigând junimiştii alegerile, Eminescu îşi face planuri să meargă la Bucureşti ca să fie alături de ei, eventual să fie ajutat.)  Rezultă discuţii repetate între cei doi fraţi pe tema Bucureşti şi Veronica Micle – discuţii pe care Henrietta le raportează Comitetului de la Iaşi.

4 februarie : „Nu m-am supărat de loc că-mi cereţi socoteală de banii ce mi i-aţi trimis, ci cu mulţumire vi-o dau precum urmează:

400 franci ce mi i-aţi trimis de la d-nul Cuza  şi 400 produşi de concertul din Iaşi i-am dat arvună pentru casă, precum v-am scris, iar 400 franci produşi de teatrul din Botoşani sunt puşi la casa de economie şi împrumut de aici, cu condiţia ca frate-meu să primească în fiecare lună câte o sută numai. Despre rest, adică de la D.Mille,  D-ra Weitzeker, v-am scris că aveam cea mai mare trebuinţă de a plăti farmacia, de la care îmi trimetea răspuns că nu mă mai poate credita. Apoi avea nevoie de haine, încălţăminte etc….”

Banii Comitetului de la Iaşi sunt decontaţi până la ultimul bănuţ de către contabil, iar aceste rapoarte sunt necesare. Scrisoarea este scrisă de Mihai Eminescu, vezi mai jos.

4 februarie : „ Profit şi eu de răspunsul lui Mihai, deşi mă iscăleşte pe mine, de a vă mai da detalii.(…) Mihai iarăşi nu e bine, din cauza ce v-am scris ieri. Doctorul Isac zice că, pe cât e de necesar ca Mihai să beie o litră de vin vechi la masă, pe atât este de otrăvitor în timpul curei peste zi.(…) Doctorul este cunoscut şi de copiii de pe uliţă că este beţiv, de ce, dacă ştie că e rău pentru alţii, el nu îndeamnă pe nimeni să-l imiteze, ci din contră face morală fiecăruia zicând că băutura este foarte nesănătoasă /?/” În scrisoarea de ieri, 3 februarie, Henrietta spune doar că „Acum nu ştiu ce-ţi va scrie el mâine, după întâlnirea cu primarul nostru ca să ne deie detalii de  cei o sută şaptezeci şi cinci de franci. Ora de întâlnire e la 9 ore dimineaţa. Rezultatul are să vi-l scrie Mihai.”. Rezultatul, în prima scrisoare din 4 februarie:”În privinţa banilor de la primar, astăzi în 4 februarie am fost la el acasă. Nu mi-a tăgăduit că sunt banii, dar mi-a  afirmat că din eroare i-a considerat ca bani pentru incendiaţi, făgăduindu-mi că sâmbătă la 6 februarie sau duminică dimineaţa mi-i va trimite prin secretarul de la primărie.” Ori antedatează scrisoarea (şi „astăzi în 4 februarie” este pentru scrisoarea din 3 februarie) – ori pe 3 februarie la ora 9 n-a mai ajuns la primar ci s-a întâlnit cu „cineva” pe drum încurcându-se la un pahar de vin. Cu alte cuvinte: ori a băut cu primarul însuşi, Hasnaş, ori cu altcineva, probabil Bădescu. Prin  expresia „ Mihai iarăşi nu e bine” din scrisoarea ei din 4 februarie, Henrietta nu înţelegere decât că fratele ei este puţin băut, şi-a băut litra zilnică de vin între mese de pildă. Şi când spune că doctorul Isac este „beţiv”  probabil că exagerează. Mai mult ca sigur, doctorul nu este un abstinent – ceea ce nu înseamnă că este un băutor înrăit.

5 februarie : „După expedierea epistolei lui Mihai către matale a venit doctorul Isac aducând o scrisoare de la d-nul Maiorescu adresată lui, rugându-l  s-o deie lui Mihai în mână. Doctorul a pretextat că scrisoarea  adresată lui personal a uitat-o acasă, făgăduindu-mi că  îmi va arăta-o mai pe urmă. Cătră Mihai scrie relativ la  tipărirea ediţiei a 3-a a poeziilor lui, cerându-i şi ce a mai scris nou să trimeată la tipar. De scrisoarea doctorului însă nu pot să-ţi spun nimic, până nu voi putea rămânea singură cu doctorul.” Se înţelege, în cele din urmă, că Titu Maiorescu a trimis două scrisori în acelaşi plic: una către poet şi cealaltă către doctorul Isac.  De ce va fi ales această cale, nu înţelegem; poate că nu prea are încredere în Henrietta – ceea ce este, însă, greu de presupus. Probabil a vrut să economisească banii de un timbru.  La scrisoarea sa, poetul îi răspunde că „ poezii nepublicate  de intercalat în volum”  nu are (şi am atras atenţia în altă parte asupra termenului: ” de intercalat” – care se referă la structura ediţiei princeps,  la ordinea poeziilor, etc.: Titru Maiorescu a pierdut o coală de tipar, 32  pagini, la tipărire, în 1883, şi vrea s-o reconstituie, să „intercaleze” poeziile lipsă în ordinea din acea coală editorială – iar Mihai Eminescu refuză colaborarea în acest sens). Faptul că Titu Maiorescu poartă corespondenţă privată cu doctorul Isac este, însă, în măsură să ne pună în alertă. Iarăşi sub semnul probabilităţii vom afirma că, pentru că junimiştii au câştigat alegerile (într-o coaliţie – de altfel, foarte fragilă), criticul vrea să ştie starea sănătăţii lui Mihai Eminescu chiar de la doctor pentru eventualitatea că poetul îl va căuta la Bucureşti. Amintim că, de acum înainte, Eminescu va merge la Titu Maiorescu doar în audienţe, cu mari emoţii – şi va fi primit foarte rece, refuzându-i-se piesa de teatru „Lais” la care lucrase poetul în Botoşani fără ca sora sa să ştie.

10 februarie : „ D-nu Maiorescu scrie doctorului ce crede de boala lui Mihai şi de garantează să-l facă sănătos, sau este numai o ameliorare, care poate mai târziu  să se ivească cu şi mai mare furie şi dacă s-a lăsat de băut. Doctorul i-as răspuns franţuzeşte, el româneşte nu se poate exprima bine, că se va face cu totul bine făcând  şi la vară 30 de băi la Halle, numai pentru evaporarea mercurului ce este în corpul lui. Despre băut, atârnă de la banii pe care îi va avea. Dacă are bani mulţi în mână, apoi îi place să beie în companie cu mai mulţi ce-i voiesc răul din invidia talentului său.” Scrisoarea este foarte importantă, dar greu de înţeles. Doctorul garantează însănătoşirea – dar cere iarăşi băi pentru contracararea mercurului din corpul poetului. Nu ştim dacă în continuare el prescrie fricţiuni cu mercur ( mai sus am văzut că prevăzuse „hapuri cu fier” şi o baie săptămânal) – sau se referă la mercurul deja ingerat până acum. Cu alte cuvinte, nu ştim dacă doctorul susţine în continuare diagnosticul de sifilis. Dacă da, şi dacă el crede că Eminescu „se va face cu totul bine” – ar rezulta că doctorul Isac se crede în posesia unui leac pentru sifilis, ceea ce ar fi de-a dreptul miraculos în vremea aceea (abia în 1909 se va descoperi antidotul la această boală). Există, însă, şi posibilitatea ca el să fi renunţat la diagnostic şi la fricţiuni, acceptând tratamentul cu fier – şi să ceară băile de la Halle pentru intoxicaţia anterioară a corpului poetului. Plutim în acel vag nedefinit – în care, de data aceasta, numai doctorul Isac pare a se orienta. Fraza are simetriile ei: „că se va face cu totul bine făcând şi la vară 3o de băi” pare redundant: una este bine, alta este cu totul bine – iar făcând şi la vară se referă mai degrabă la acest „ cu totul bine”. Aşadar: e bine, dar dacă va mai face băi va fi şi mai bine, cu totul bine; deci băile sunt facultative, nu sunt absolut necesare. Ar rezulta, totuşi, că doctorul Isac nu mai crede în sifilis şi nu mai foloseşte mercurul său otrăvitor, vrea doar să-l înlăture pe cel deja pătruns în corp… În acest caz (ipoteză, dar cum poate fi urmărită?) – această scrisoare în limba franceză a lui Francisc Isac către Titu Maiorescu are, pentru critic, şi rol de aviz medical în privinţa lui Eminescu.

Cât despre ce vrea să ştie Maiorescu în privinţa cealaltă, „dacă s-a lăsat de băut” – răspunsul e simplu: criticul vrea să ştie nu dacă Eminescu mai bea sau nu vreo băutură alcoolică – ci clar: dacă  bea „în companie”, adică în localuri publice (ieftine, cu prieteni invidioşi, dornici să-l provoace, etc.).

12 februarie : Cere procură pe numele lui Mihai Eminescu pentru a amâna vânzarea casei către altă persoană (a mărit arvuna la 1000 lei ca s-o mai păsuiască o lună călugăriţele).

14 februarie :  Scrisoare către Cornelia Emilian Fiica, la Paris. Despre frig, alegeri, speranţa că se vor vedea la vară.

14 februarie : Avocatul care se ocupă de cumpărarea casei lipseşte din oraş.

15 februarie : „Mihai ştiu bine că are să aibă mare bucurie să vadă casa cumpărată, dar cum este el pesimist nu crede că se va putea cumpăra, are o natură că numai ce vede cu ochii crede. Doctorul zice totdeauna că mare nenorocire este pentru el pesimismul; chiar şi în boala lui, necrezând în efectul medicamentelor, progresul în bine merge cu mult mai încet. Răul cel mare, despre care mă-ntrebaţi, e combătut, şi numai  când face vr-un abuz revine, căpătând greaţă şi mâncărime de piele. Altfel aş dori acum să-l vadă doctorii din Viena, pentru a se convinge cu câtă uşurinţă  s-au pronunţat asupra boli ca incurabilă. Doctorul Isac are să publice diagnoza, după cum mi-a promis, îndată ce va sfârşi Mihai hapurile. Ieri i-a dat cea din urmă doză mare, căci el azi la amiază pleacă pentru 20 de zile în Italia, sufere şi el de boala sa mai tare din cauza iernei.” Iarăşi o scrisoare importantă, dar dificil de interpretat. Desigur, „răul cel mare” este cauza bolii, boala ca atare (probabil, „sifilisul” în limbajul  Henriettei). Care medici de la Viena s-au pronunţat, însă, că  boala este incurabilă, nu se înţelege. Să fie vorba de cei consultaţi în vară, la recomandarea consiliului din 14 iulie de la Iaşi – sau de medicii din 1883, Leidesdorfer şi Obersteiner ? Este mai mult ca sigur că Henrietta se referă la ultimul consult vienez, pentru că scrisorile medicale ale acestor doctori le ceruse Cornelia Emilian. Aceste scrisori şezuseră, însă,  la doctorul Isac, el le ştia şi i le explicase Henriettei. Dacă le trimisese sau nu şi Comitetului din Iaşi, nu aflăm. În eventualitatea că şi acest Comitet era avizat, din ele, că boala este considerată incurabilă – cu atât mai mult gestul doctorului Isac devine miraculos. Este o eventualitate  de luat în consideraţie, pentru că şi Titu Maiorescu se interesase asupra stării reale a pacientului. Ar rezulta că şi el ştia, de la acel Comitet, că boala este considerată incurabilă de către medicii vienezi – şi voia să-l consulte pe medicul botoşănean – care, iată, trebuie să publice un studiu, promite că-l va publica, dar deţine şi reţine adevărul numai pentru sine.

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.