Reportaj din Universul, la moartea gazetarului: "Eminescu, cel mai mare doctrinar al nationalismului". CARTEA TRECERII (VIII) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Reportaj din Universul, la moartea gazetarului: “Eminescu, cel mai mare doctrinar al nationalismului”. CARTEA TRECERII (VIII)

Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Astazi, 14 ianuarie 2010, de la ora 14.30, autorul investigatiei noastre, profesorul Nae Georgescu, va conferentia la Muzeul Literaturii Romane. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, pana la a 161-a aniversare a Romanului Absolut, 15.01.2011. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) si Comentariile profesorului Nae Georgescu. CARTEA TRECERII (III) am prezentat EPOPEEA ERIZIPELULUI, in baza Raportului doctorului Vineş, analizat in cele mai mici amanunte sub titlul Misterul internarii lui Eminescu. In continuare,dupa Ultimul scandal de presă iscat de Eminescu, si capitolul care dezvaluie De ce a cantat Eminescu “Deşteaptă-te, Române!” inainte de a muri si a strigat ”România liberată!” cand a fost internat, urmarim relatarile gazetaresti de la moartea jurnalistului celui mai important al ziarului Timpul si curentului conservator.

EFECTUL COSMĂNESCU

Pentru că am urmărit ecourile studiului lui V.Vineş din 1931 până în îndepărtata Americă, se cuvinte să explorăm şi cercurile făcute în apa memoriei imediate de piatra lui Dumitru Cosmănescu din 1926 – mai ales că aceste cercuri se sting aproape definitiv în timp, pe când acele ecouri se prelungesc prin ţevăria mai tuturor biografiilor lui Eminescu creând climat, atitudine, imagine. Vom atrage atenţia cât mai des asupra acestui basorelief al informaţiei, lăsând cititorul să judece singur de ce trec atâţia ani între ele, de ce unele urcă şi altele coboară pe canavaua atenţiei generale, etc. Dornici mai ales de a aşterne acest covor de informaţii, ne vom abţine cât ne va sta în putinţă de la comentarii, presărând doar pe ici pe colo câteva note – dar rezervându-ne, desigur, dreptul unui final personal.

Contextul

Ziarul Universul din 28 iunie 1926 integrează amintirea frizerului Dumitru Cosmănescu într-un grupaj de o pagină întreagă,  subtitrată mare:” Cu colaborarea redactorilor şi misionarilor Fundaţiei Culturale  PRINCIPELE CAROL”, care mai cuprinde texte de Vasile Voiculescu, I.Gr. Oprişan, o amintire după Th.Stefanelli – şi, atenţie! – un text semnat G.C., care este chiar George Călinescu, despre „La Steaua” .

Cu totul interesant şi actual este textul lui Vasile Voiculescu: ” Eminescu – Ediţia-monument” – pe care-l redăm şi pentru că este, probabil, necunoscut astăzi :

„Ediţiile poeziilor lui Eminescu se numără pe degetele unei singure mâini. Cele dintâi – ediţia Maiorescu şi cea de la Iaşi a lui Şaraga, deşi cu destule greşeli, au fost cele mai bune. Încercarea lui Scurtu de a eminesciza titlul operei poetice, scoţând ediţia „Lumină de lună”, a dat greş. Până şi orânduirea  prea didactică a materialului a fost supărătoare, cel puţin pentru vechii prieteni ai ediţiei Maiorescu. Populara „Bibliotecă pentru toţi” a tipărit o ediţie  de tristă memorie sub îngrijirea unui d. Stănculescu, care, între alte năzbâtii, punea următoarea notiţă sub bucata „La Aron Pumnul”: „ Elizeu, profet evreu”. Şi doar era vorba de câmpiile Elizee din versul „colo în Elizeu”. – Ediţia operelor complecte scoasă  de d. Cuza nu se poate socoti mai mult ca celelalte, nici prin tehnică, nici prin respectul pentru text. Putem spune cu deplină dreptate, acum  când valoarea operei sbucneşte ca o lumină de soare, că este extraordinară meschinăria tipograficească sub care a fost nu înfăţişată, ci sugrumată, atâta  frumuseţe de gând şi de cuvânt. Ce ediţii plebee pentru atâta lux şi strălucire de artă ! Cugetarea cea mai cuprinzătoare şi etern românească , turnată de un Demiurg în cel mai etern grai românesc, n-a avut încă până acum parte  de o ediţie, nu monumentală, ci măcar demnă. Maiorescu alegea în ediţiile lui, cu autoritatea prietenului, oarecum patron. Editorii prosteriori /sic! E joc de cuvinte, nu greşeală de tipar/ au înghesuit fără nici un discernământ  şi fără nici o evlavie toate petecuţele poetice sub pretextul că sunt postume. Nepioasă şi condamnabilă râvnă.

N-aş vrea să tulbur sărbătorirea de astăzi cu o imputare. Dar mă întreb cu nedumerire, cum nu s-a gândit nimeni, înainte de un monument în bronz, la „ediţia-monument” a lui Eminescu. Un monument în bronz va ilustra mai degrabă pe artistul care îl concepe şi-l execută. – În centrul sau la marginea unei pieţe el nu va  exprima nimic din opera poetului aşa de scumpă nouă. Dar noi avem, cum ar spune Valery „statua spirituală” a lui Eminescu, pe care  o putem înălţa pe soclul unei ediţii monumentale, ca să-l poată privi cu mintea şi sufletul toată suflarea românească. Ungurii, nu numai pentru Petofi, dar chiar pentru un scriitor ca Jokay au tipărit, acesta fiind încă în viaţă, opera lui completă într-o ediţie naţională. Aşişderea şi polonezii pentru Sienckiewicz. Nu mă gândesc la o societate ca cea dantescă, shelley-ană, browning-iană ori stendhal-iană, pentru cultivarea, comemorarea  şi împrăştierea operei eminesciene, ci la măcar un fel de „Prieteni ai ediţiei-monument” care să strângă fonduri şi să facă propaganda trebuitoare. – O asemenea carte sărbătorească ar sluji neamului nostru înmiit  mai mult decât o marmură sau un bronz.  Răsfoită în străinătate de mâini simţitoare la frumuseţea tiparului, ea ar trezi curiozitate şi simpatie pentru opera poetului şi pentru poporul  care-l sfinţeşte astfel în chiar creaţiunea lui. Şi e nevoie de aceasta.

Înălţat până la geniu, coborât până la mizerie şi nebunie, poet universal, profet, gânditor social şi politic, minte împodobită cu toate darurile spirituale, suflet îmbogăţit cu toate durerile abstracte, Eminescu ne poate acoperi cu personalitatea lui genială şi reprezenta în faţa umanităţii, cu specificul nostru etnic, potenţat până la universal.”

Sub cele două coloane ale textului se află  amintirea lui Cosmănescu, iar alături, textul lui G.Călinescu, sclipitor prin informaţie, din care cităm:

”Din poezia lui Gottfried Keller „Der Stern” cunoaştem până acum vreo 9 traduceri: 4 în limba germană, 3 în limba franceză, una în limba ungară şi una în româneşte. O traducere franceză a făcut Leo Bachelin şi a publicat-o în revista „Viaţa Nouă”, paralel cu poezia lui Eminescu „La steaua”. Traducerea românească o datorăm lui Gh. Pop şi a apărut în „Convorbiri literare”. Din comparaţia textului original şi a celor două traduceri menţionate (Leo Bachelin şi Gh.Pop) puse toate faţă în faţă cu versiunea lui Eminescu, putem uşor constata superioritatea artistică şi independenţa creatoare a poeziei eminesciene. Eminescu nu a tradus, după cum s-a afirmat de unii, poezia lui Keller, el a reuşit să creeze operă originală şi superioară textului german, care nu i-a servit desigur decât ca model îndepărtat. După poezia lui Eminescu s-au făcut numeroase traduceri în franţuzeşte, nemţeşte şi ungureşte” (urmează 7 trimiteri; rezultă, în totul, vreo 15 texte pe tema „La Steaua”, traduceri din Keller şi din Eminescu, subiect bun pentru o întreagă broşură dacă se publică şi variantele manuscrise ale lui Eminescu). G.Călinescu va reveni – după obiceiul său – iar în ediţia sa: M.Eminescu, Poezii,  va nota la subsolul paginii unde se află  „La Steaua”: ” Poezie aproape tradusă după Der Stern de Gottfried Keller”, dând textul german.  Revenirile lui G.Călinescu  – mai ales în cele patru ediţii ale sale din „Viaţa lui Mihai Eminescu” – sunt destul de numeroase şi schimbă imagini, afirmaţii, convingeri chiar.

Pagina din Universul mai cuprinde o însemnare a lui I.Gr.Oprişan : „ Meleagurile lui Eminescu” (excursie la Mânăstirea Agafton şi întâlnire cu o măicuţă bătrână care l-a cunoscut pe poet, fără a nota vreo informaţie de la ea) –  şi un fragment din amintirile lui T.V.Ştefanelli, din 1914, despre Eminescu şi Ioniţă Bumbac: în 1871 cei doi se ceartă, la Viena,  iar Ioniţă Bumbac vorbeşte încontinuu, tare, acoperind vocea poetului care:” După un timp îşi pierdu răbdarea, îşi scoase căciula sa miţoasă  din cap, o trânti cu putere pe masă şi-i zise iritat lui Bumbac: – Na ! Vorbeşte-i acum căciulii mele !”

Dintre textele lui Eminescu, pe lângă un manuscris în facsimil după „La Steaua” redat de G.Călinescu, redacţia alege multe fragmente din ziaristică – desigur, urmărind ideea naţională la poet.

Am descris  această pagină Eminescu pentru că este atipică : ea nu se montează în ziar la 15 iunie, ci la 28 iunie – amintind, într-un fel, nu de data morţii poetului, ci de data excluderii sale din presă, acel fatidic 28 iunie 1883 ţinut bine minte în perioada interbelică. Cert este că presa vremii semnalează, în aceşti ani, slaba prezenţă a publicului la întrunirile dedicate lui Eminescu – şi se ivesc diferite iniţiative pentru atragerea lui. Perpessicius, de pildă, va spune  (în Universul literar, suplimentul Universului) că abia dacă a numărat vreo 50 de persoane la mormântul poetului pe 15 iunie 1926, când se comemora moartea sa. Este perioada când se instituie zilele de calendar ale poetului, care vor deveni adevărate sărbători naţionale prin participare cât mai largă a publicului.  Urmează, imediat după acest 15 iunie sărac în spectatori o largă campanie de presă (prin Universul – dar şi prin Viitorul, Adevărul etc.) , prilejuită de iniţiativa grupului din jurul revistei Gândirea de a ridica un monument lui Eminescu la Cluj (motiv pentru care-l găsim în pagina de mai sus şi pe Vasile Voiculescu: făcea parte din acest grup). Această campanie  va face să se adune, în jurul câtorva lideri politici ai momentului, peste 1000 de oameni dornici să-şi aducă aminte de Eminescu – în ziua de duminică, 3o iunie.  Textul lui Dumitru Cosmănescu se înscrie în datele acestei campanii de presă – dar nu poate fi  în nici un caz suspectat, prin aceasta, de gratuitate: Universul era unul dintre ziarele serioase ale momentului.

Dacă George Călinescu nu-l aminteşte, în cartea sa din 1892,  pe frizerul regal decât în trecere (la bibliografie, fără a-l cita) – este pentru că acesta crease, prin întărire, un şablon cultural. Încă din 1893, din scrisoarea Hariettei, se ştia de cărămida care a pus capăt vieţii lui Eminescu, acesta era zvonul public, asta ştia lumea despre sfârşitul poetului – deşi biografii lui nu consemnau faptul. Acum, la 1926, sora poetului este confirmată de un martor la evenimente, iar şablonul se pietrifică. George Călinescu va fi unul dintre cei care vor lupta să-l desfiinţeze – şi, se pare, va fi luptătorul victorios: prin biografia pe care o dedică el lui Mihai Eminescu, devenită autoritară, reeditată până la saturaţie (niciodată, însă, ca ediţie critică, niciodată cu un aparat critic adecvat care să consemneze cel puţin critica de întâmpinare a cărţii, foarte aspră în unele privinţe) episodul este scos definitiv din discuţie. Tehnica scoaterii din context şi a întunecării până la ştergere a golului rămas: informaţia se pierde, interpretarea devine informaţie de primă mână.

Istoricul literar rămâne cu această constatare rece: deşi publică în acelaşi număr, în aceeaşi pagină, un text tot despre Eminescu, totuşi G.Călinescu trece sub tăcere această mărturie despre moartea poetului. Va pleca de la ziarul „Universul”, unde se va ilustra în aceşti ani Octav Minar. „Universul” şi „Adevărul” sunt şcoli de gândire diferite – iar după 1944 trebuie spus că în cultura română s-a preluat masiv spiritul (şi litera; vezi numeroasele antologii) celui din urmă.

Mentalităţi

Reportajul de la comemorarea din 30 iunie 1926, care urmează, este luat tot din Universul, ziarul care a pregătit cel mai intens evenimentul. Reportaje similare se mai găsesc şi în alte ziare, dar, întrucât informaţia concordă în cea mai mare parte, rămânem la cota unde ne-am fixat. Momentul în sine este cu totul deosebit pentru că ne arată cum şi l-a asumat clasa politică românească pe Eminescu în perioada interbelică. Redăm textul  şi pentru discursurile consemnate (unele dintre ele, doar în rezumat) – dintre care atragem în mod deosebit atenţia asupra aceluia al lui  Zoltan Franyo, un mare iubitor al lui Eminescu dinspre cultura maghiară, cel care exprimă un punct de vedere extrem de bine cumpănit.

Am văzut că, în 1931, când va lua cuvântul în chestiune, doctorul Vineş îşi va motiva ieşirea publică în acest fel:”s-a creat o legendă”, va spune medicul, despre cauza adevărată a morţii poetului – şi se simte dator să intervină. Rămânem, deocamdată, în legendă – de vreme ce s-a creat – şi urmărim reportajul Universului. Este interesant şi pentru modul cum am putea prelua, astăzi, elemente din acest ritual intelectual pe care nu numai că l-am pierdut, dar nici nu ne dăm seama, pare-se, că se poate organiza ca atare în ritual.

Comemorarea lui Mihail Eminescu

Pelerinajul la mormântul poetului. Asistenţa. Serviciul divin. Cuvântările.

Adunat în faţa Arenelor române din parcul Carol, publicul porneşte în procesie la Bellu, la mormântul poetului.

Un  grup de scriitori din jurul revistei „Gândirea” au luat iniţiativa să ridice celui mai reprezentativ dintre poeţii şi cugetătorii noştri, lui M.Eminescu, un monument măreţ în Capitală, şi să-i organizeze în fiecare an un pelerinaj la mormânt, în semn de pioasă comemorare. Duminică dimineaţă s-a făcut comemorarea a 37 de ani de la moartea poetului. Încă de la ora 9 au început să sosească în parcul Carol delegaţii diferitelor societăţi culturale cu drapele şi coroane de flori naturale, precum şi numeroşi intelectuali, admiratori ai nemuritoarei opere a poetului.

LA MORMÂNTUL POETULUI. La ora 10 s-a format un cortegiu impunător  care a pornit spre cimitirul Bellu. La mormânt, de cu vreme ardeau lumânări. Prin îngrijirea sufletelor puioase mormântul fusese împodobit cu flori. Cei doi tei înfloriţi ce străjuiesc în jurul mormântului îmbălsămau aerul. Sub chipul lui Eminescu, reliefat pe piatră, printre coroanele de flori ce-o împodobesc, se puteau citi, turnate în bronz, versurile :” Reverse dulci scântei / Atotştiutoarea ,/ Deasupra-mi crengi de tei / Să-şi scuture floarea./ Ne mai fiind pribeag / De-atunci înainte / Aduceri aminte / M-or troieni cu drag.”

Pelerinii sosind aici au luat loc pe aleile din jurul mormântului şi episcopul Comşa al Ardealului a oficiat parastasul.

ASISTENŢA. În asistenţă am remarcat pe d-nii: Vasile Goldiş, ministrul cultelor, cu d-na, I.Lupaş. ministrul sănătăţii publice, general Moşoiu, fost ministru, A.C.Cuza, deputat, Nichifor Crainic, secretar general al ministerului cultelor, Ion Zelea Codreanu, deputat, Corneliu Moldovanu, Aristide Demetriad, Cezar Petrescu, M.Negru, O.Han, Şt.Dumitrescu, Alfred Moşoiu, C.Ardeleanu, Mircea Rădulescu, Zoltan Franyo, preşedintele soc. scriitorilor maghiari „Andrei Ady”, Iuliu  Wajtick, vicepreşedintele acestei societăţi, Ladislau Pogany, directorul ziarului „Temesvary Hirlap”, Tiberiu Faskerti, dr. Erno Gara, de la ziarul „Keleti Ujsag”, M. Szendrey, directorul teatrului maghiar, Ion Minulescu, directorul general al artelor, d-nele Xenopol şi Aida Vrioni, din partea soc, scriitoarelor române, Sarina Casvan-Pas, căpitan Tomiţă, F. Dumitrescu, dr. Mussu, delegat al „Asociaţiei medicilor”, I .Cruţescu, preşedintele soc. institutorilor  cu o delegaţie de 20 membri, Perpessicius, A. Bacaloglu şi ziariştii : P. Şeicaru, Brănişteanu, G. A. Mitanie, C. Angelescu, C. Soldan şi C. Orăşanu.

Au depus coroane şi jerbe de flori naturale :”Soc. scriitoarelor române”, „Soc. scriitorilor români”, soc. scriitorilor maghiari „Andrei Ady”, soc. „Eminescu” din com. Principele Carol, Sindicatul ziariştilor, „Uniunea ziariştilor profesionişti”, ” Generala” funcţionarilor comerciali, „Centrul studenţesc bucureştean”, soc. studenţilor macedo-români, căminul cultural „Principele Carol” etc.

CUVÂNTAREA D-LUI GENERAL MOŞOIU . După terminarea serviciului divin, d. general Tr.Moşoiu, preşedintele comitetului, a ţinut prima cuvântare.

Se împlinesc 37 de ani de la moartea celui care a sintetizat năzuinţele spre idealurile cele mai înalte ale românilor de pretutindeni: Mihail Eminescu. Gânduri de pioasă aducere aminte şi de recunoştinţă ne-au adus astăzi la locaşul de veci al marelui poet.

S-au scurs aproape patru decenii de la moartea lui Eminescu şi se părea că indiferenţa acopere cu vălul uitării aducerea-aminte şi cinstirea memoriei poetului. A lipsit atât iniţiativa oficială, cât şi cea particulară, pentru înfăptuirea unui monument în Capitala ţării. Abia în toamna anului 1924, tinerii grupaţi în jurul cer4cului literar „Gândirea”, cărora le aduc omagiile mele de recunoştinţă, au luat iniţiativa ridicării monumentului, propunându-mi mie preşedinţia comitetului.

Am luat cu plăcere această sarcină, fiind sigur  că voi fi ajutat la îndeplinire de întreaga suflare românească.

Scrierile lui Eminescu au folosit mult  la dezvoltarea şi educaţia conştiinţei naţionale a ostaşilor, stimulând în cel mai înalt grad mândria naţională. În timpul luptelor celor mai grele din războiul pentru întregire înflăcăram ostaşii cu faptele de arme de la Rovine, descrise atât de sublim de genialul poet. Influenţa lui Eminescu asupra educaţiei morale a ostaşilor a fost covârşitoare.

Prin semnalul de alarmă profetic dat prin „Doină”: „ De la Nistru pân’  la Tisa” Eminescu trasează hotarele de astăzi ale României întregite. El este consacrat ca mare educator şi apostol, dascăl de energii şi profet al neamului. Ridicându-i un monument în capitală, durăm un altar al cultului recunoştinţei faţă de cel mai mare geniu al neamului.

CUVÂNTAREA D-LUI MINISTRU V. GOLDIŞ . Comemorarea lui Eminescu este un prilej de aducere-aminte de cel mai mare geniu al neamului nostru. Eminescu, prin gândirea lui înaltă şi simţirea-i adâncă, redate într-o formă impecabilă, a pătruns în taina universalităţii, aşezându-ne cu vrednicie  în rândul omenirii civilizate.

Avem datoria sacră să-i eternizăm memoria, prin ridicarea de monumente. Generaţiile viitoare trebuie să găsească în doctrina  lui sâmburele celui mai curat idealism.

Atât guvernul cât şi societatea trebuie să contribuie la ridicarea a cât mai multe monumente, pentru ca imaginea poetului să fie răspândită în toate unghiurile ţării.

CUVÂNTAREA D-LUI PROF. A. C. CUZA . D. prof. A. C.Cuza a vorbit în numele celor cari l-au cunoscut de aproape pe Eminescu

Aşa cum l-am cunoscut la Iaşi – începe d. profesor – Eminescu era un aristocrat din naştere, o personalitate de rasă, de gândire şi simţire. Acei cari l-au cunoscut din scrieri şi-au făcut o părere greşită despre el. În toate împrejurările vieţii, Eminescu plutea deasupra vulgarităţii.

E nu numai poet, dar cel mai mare gânditor politic al nostru. Scrierile lui cuprind un sistem de cugetare ce trebuie studiat. Era un luptător naţional, dar în acelaşi timp  un idealist, în înţeles filosofic. Lumea nu e o realitate, ci ne apare aşa cum o vedem prin simţurile noastre.

Eminescu nu era un pesimist. Personalitatea lui s-a ţesut în jurul filosofiei lui Kant, Schopenhauer şi a celei indice.

Este eronată părerea că, dacă Eminescu ar fi trăit altă viaţă materială, şi-ar fi modificat sensibil convingerile filosofice ale scrierilor lui. Dacă Eminescu  ar fi fost un pesimist în înţelesul vulgar al cuvântului, n-ar fi fost cel mai mare doctrinar al naţionalismului.

Alături de Gh. Mârzescu şi Vasile Conta, Eminescu a dus lupta pentru modificarea art. 7 din Constituţie.

D. prof. Cuza, după ce aduce laude comitetului pentru iniţiativa luată, spune că trebuie să se instituie concursuri pentru cele mai bune studii asupra operei lui Eminescu şi să se verifice ca scrierile lui să nu fie falsificate de cei interesaţi. În această ordine de idei, d-sa a semnalat faptul că o casă de editură din Capitală, care-şi zice „naţională”, a suprimat, în toate ediţiile, anumite versuri cari redau în mod caracteristic şi categoric concepţia adânc naţională a lui Eminescu.

CUVÂNTAREA D-LUI  MINISTRU  LUPAŞ. D. ministru I. Lupaş, membru al Academiei Române, începe cu cuvintele apostolului Pavel:

„Aduceţi-vă aminte de mai marii, la a căror fapte privind, să le urmaţi credinţa” . Printre bărbaţii cei mai de seamă ai neamului, Eminescu este cel mai mare. Perfecţiunea cugetării şi simţirii sale, îmbrăcată în cel mai minunat vers, precum şi scrisul său cotidian  rămân pildă pentru noi de ce înseamnă arta scrisului. Nouă, celor cari am fost în robie, scrierile lui ne-au adus nădejdea  mângâietoare a întregirii neamului. Fapta comitetului e morală, creştinească şi naţională, meritând toate omagiile.

CUVÂNTAREA D-LUI MIRCEA RĂDULESCU . D.Mircea Rădulescu a vorbit din partea „Soc. scriitorilor români”. Dacă oamenii politici sunt cei care prevăd împrejurările istorice, prielnice pentru dezvoltarea vieţii unui popor, scriitorii sunt aceia care pregătesc în mod latent sufletele pentru marile evenimente naţionale.

La noi scriitorii au fost făuritorii conştiinţei naţionale. Eminscu, Bălcescu, Delavrancea, pe lângă atâţia alţi fruntaşi ai scrisului românesc, au reprezentat mai mult decât existenţa unor simpli lansatori de curente dadaiste sau expresioniste, ei s-au identificat cu însăşi viaţa neamului, întrupând  în forme lapidare şi eterne  suferinţele, frământările, visurile poporului nostru.

Eminescu a închegat într-o formă nepieritoare marele vis românesc „ De la Nistru pân’ la Tisa !” zguduind conştiinţa naţională şi făcând-o pururea trează.

Dacă misiunea scriitorului nostru în trecut a fost să pregătească şi să deştepte o conştiinţă naţională pentru înfăptuirea marelui vis românesc, rostul scriitorului de azi  este de o tot aşa  de mare însemnătate. El trebuie să înţeleagă sensul vremei şi să cunoască adâncul vremei în care trăieşte. El trebuie să se ridice până la înălţimea vremurilor acestea luminate încă de razele sângerate ale epopeii, şi, alături de soldatul care s-a jertfit, să aşeze o ţară în hotarele etnice. Datoria scriitorului este să ducă mai departe opera  începută prin ofranda  sângelui şi, ca factor de cultură şi de apostolat, să propăvăduiască pentru înfrăţirea sufletelor româneşti, pentru cimentarea şi realizarea deplină a unităţii naţionale.

CUVÂNTUL SCRIITORULOR  MAGHIARI DIN ARDEAL. D. Zoltan Franyo , preşedintele soc. „Andrei Ady”, spune :

„Am venit aici în numele societăţii „Andrei Ady”, a scriitorilor progresişti maghiari din România-Mare, ca, în semn de omagiu,  pe care-l simţim faţă de cel mai mare poet al patriei, azi în al 37-lea an de doliu, să putem depune şi noi modesta noastră coroană pe scumpul lui mormânt. Cu prilejul aniversării morţii lui Eminescu, de o amintire atât de tragică, dorim a demonstra că politica păcătoasă din trecut în zadar a pus faţă în faţă, ca vrăjmaşe, două popoare, între cari viclenia politică a voit să sape o  prăpastie de ură. Parcă răsună cu bucurie corul minunat al celor două popoare : la melodia melancolică a doinelor răspunde ecoul străbun al baladelor săcuieşti, rotunjoara cuvântului maghiar cu iubire se îmbrăţişează cu iedera proaspătă a limbii române.

Şi atât aici cât şi acolo, doi mari morţi, două umbre nemuritoare stau de pază acestei fraternităţi. În acest  moment îşi dau mâna doi poeţi străini de limbă, însă înrudiţi în soartă, iar noi aici  înaintea mormântului facem jurământ, strigând, ca să audă toată lumea: că Voi naţiunea lui Eminescu şi Noi poporul lui Andrei Ady suntem fraţi buni. Şi până când vom putea lupta cu condeiul, cu cuvântul şi cu fapta, nu va fi nici Dumnezeu nici iad care să ne poată separa.

CUVÂNTUL ZIARIŞTILOR MINORITARI . D. dr. Gara Erno, în numele sindicatului ziariştilor minoritari din Ardeal, aduce prinosul de recunoştinţă şi respect memoriei genialului poet M.Eminescu. Doi studenţi au vorbit, unul din partea centrului studenţesc bucureştean, iar celălalt în numele studenţilor macedoneni.

D.P. Şeicaru , din partea comitetului de iniţiativă, mulţumeşte asistenţei care a răspuns la această chemare de a cinsti memoria  celui mai mare doctrinar al naţionalismului nostru. Asigură pe d. profesor Cuza că se va îngriji comitetul de opera lui Eminescu, spre a nu fi falsificată, şi se va înfiinţa un muzeu „Eminescu”

Festivitatea s-a sfârşit la ora 12.

Şol.

Trebuie repetat că acest pelerinaj n-avea cum să fie determinat de amintirile lui Dumitru Cosmănescu publicate cu două zile în urmă. Este efectul unei campanii de presă insistente, susţinută de toate ziarele centrale. De asemenea, personalităţile politice şi publice prezente au determinat publicul să vină în număr mare. Evident că aceşti circa o mie de oameni aveau nevoie de o motivaţie serioasă ca să se strângă în jurul numelui lui Eminescu. În această perioadă (1924-1929) se constituie mai multe grupuri de iniţiativă pentru ridicarea unor statui ale lui Eminescu: la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Sibiu, Sânnicolau Mare – aceste grupuri organizau spectacole şi chete publice pentru strângerea banilor necesari unor monumente de acest fel. În toată această perioadă a funcţionat principiul banilor mărunţi, adică să-şi dea obolul cât mai multă lume pentru ca monumentul ridicat să fie resimţit   ca popular, ca aparţinând tuturor. Statul se dădea la o parte de la asemenea iniţiative – sau participa la ele cu partea lui bănească ori cu înlesnirile care-i erau la îndemână: transport gratuit pe calea ferată pentru delegaţii, o masă simbolică, etc.

Aceste chete simbolice  implicau liste, serbări populare, ieşiri directe în stradă şi cântece din repertoriul eminescian. Cu deosebire „Mai am un singur dor” s-a cântat până la saţietate de către elevii de toate vârstele, punându-li-se trecătorilor o floare la butonieră ori o cocardă pentru ca, returnate, aceste obiecte să fie însoţite şi de contribuţia fiecăruia în parte. În cazul special, al lui Eminescu, aceste chete publice le  reactualizau pe cele din timpul vieţii poetului, când se procedase la fel pentru strângerea banilor necesari traiului şi îngrijirii sale medicale.

Principiul banilor mărunţi

Cine parcurge acest capitol din eminescologie – foarte bogat în atestări documentare dar, de regulă, rezumat, în zilele noastre, de către specialişti, în câteva vorbe decente –  înţelege cum s-a fixat imaginea poetului în publicul larg –  şi nu prea are multe posibilităţi de a o îndrepta. Momentul este indispensabil şi trebuie, măcar în fugă, să ne referim la el. Sunt şi numeroase ştiri de presă, răspândite prin periodicele anilor 1887-1888, dar este, înainte de toate, cartea scoasă de Cornelia Emilian cu scrisorile Henriettei Eminescu de mulţumire pentru banii rezultaţi din aceste chete. Se intră, astfel, în complicatul laborator editorial al fraţilor Şaraga, librarii din Iaşi în jurul cărora s-a concentrat opoziţia antimaioresciană imediat după moartea lui Eminescu. Aici scoate A.D.Xenopol ediţia  Mihail Eminescu : Poezii complecte, în 1893, cuprinzând toate poeziile publicate în timpul vieţii de către poet, în ordine cronologică (ediţiile Titu Maiorescu publicau numai poeziile din „Convorbiri literare”, excluzându-le pe cele de la „Familia”, şi le prezentau într-un scenariu care nu ţine cont de cronologia publicării) – mult reeditată după aceea, devenită întreprindere de editor (la ediţia a treia A.D.Xenopol declară că nu mai participă la tipărire), devenită cartea populară a lui Eminescu, ieftină, în tiraj de masă, accesibilă mai ales tinerilor. Tot în 1893 Fraţii Şaraga scot ediţia Mihail Eminescu : Diverse. Cu o prefaţă de I.L.Caragiale (cuprinzând textele acestuia „În Nirvana”, „Ironie” şi „Două note”) – cu o parte din proza ziaristică a poetului – şi cu o anexă cuprinzând „Diferite acte” oferite spre publicare de către Cornelia Emilian  ca să justifice banii strânşi prin chetele organizate sub patronajul ei în 1887-1888. Găsim, aici, mai întâi o „Consultaţie” al pacientului Mihai Eminescu, datată „ 14 iulie 1887, Iaşi” şi  semnată de doctorii Otremba, Bottez, Filipescu, Negel şi Riegler. Medicul lui Eminescu, polonezul Francisc Isac din Botoşani, lipseşte – şi poate că, citind avizul celorlalţi, vom înţelege de ce :” suntem de părere că: 1. Să se ducă într-o localitate apropiată de oraş şi anume în Tataraş spre a putea fi controlat cât se poate de des de un medic; 2. Să se facă mai întâi un tratament local şi după acesta să se reînceapă tratamentul anti-syphilitic.” Medicii voiau, probabil, să vadă dacă acele bube supărătoare de pe gambe dispar cu un tratament local – punând, deci, sub rezervă fricţiunile cu mercur ale doctorului Francisc Isac.  Asta o putem zice noi, azi, dar Cornelia Emilian şi lumea căreia i se adresa cartea la 1893 nu avea nici un fel de îndoială asupra consensului tuturor medicilor din judeţ şi din ţară în privinţa bolilor lumeşti ale lui Eminescu şi ale oamenilor mari în general.

Urmează  „Lista de subscripţie”, a cărei motivaţie o cităm : „Subsemnaţii elevi şi eleve ai şcoalei de pictură din Iaşi, voind să venim în ajutorul destinsului poet  Mihai Eminescu, îndrăznim a aminti ţărei că este de datoria ei ca, în semn de recunoştinţă pentru preţioasa avere intelectuală ce-i lasă, să-i formeze un fond pentru a-i înlesni mijloacele de trai. În acest scop subscrişii am împărţit 500 de liste pentru subscripţiuni, care aducând câte 2o lei una, în total ar face suma de 10.000 lei. Ca să poată însă contribui ţara întreagă, fiecare persoană este rugată să binevoiască a nu subscrie mai mult de 10 bani.” Iniţiativa este semnată de : Elena Varlam, Louise Veitzecker, Maria Mihăilescu, Cornelia S. Emilian (fiica Corneliei Emilian), Grigore Scorpan (desigur, viitorul bibliotecar ieşean, editor al lui Eminescu), Ioan Ciucă, Ştefan Toma. Vedem că prin „ţară” ei înţeleg poporul/populaţia – iar intenţia este de a crea un fond definitiv, stabil, nu doar de a-l ajuta pe poet de azi pe mâine.

Urmează un text din Liberalul, 18 iulie 1887,  despre drumul acestor liste în ţară şi înapoi, de unde aflăm că la acea dată s-au încasat circa 5.000 lei. Pentru comparaţie, premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române pentru cea mai bună carte tipărită în ultimii 5 ani, premiu pe care C.Mille îl reclama tot prin presă pentru Eminescu, valora 7.500 lei. Urmează alte procese verbale, cu sume noi, semnături, justificări etc. Din banii aceştia Eminescu a mers la Halle, la băi, şi-a procurat medicamentele (destul de multe şi de scumpe) – şi era gata-gata să-şi cumpere chiar o casă în Botoşani, cu 4.000 lei, dacă nu fugea în primăvara lui 1888 la Bucureşti cu Veronica Micle.

Nu aceasta este, însă, cartea scandaloasă – ci următoarea, scoasă tot în 1893, la aceeaşi editură ieşeană: Mihail şi Henriette Eminescu : Scrisori către Cornelia Emilian şi fiica sa, Cornelia , 138 de pagini cuprinzând  vreo 80 de scrisori, dintre care 5 ale lui Eminescu (de fapt, acestea mai degrabă sunt chitanţe de primire a sumelor expediate, două sunt scrise la dicteul Hanriettei şi una singură este proprie)  iar restul ale Henriettei. Cartea a fost întâmpinată cu rezerve ori cu aspre critici („ scrisorile au un cuprins ordinar”, „denigrează”; Titu Maiorescu, în 1902: ”sunt caricaturi literare, nu izvoare”, etc.). Acest zguduitor roman epistolar al Henriettei  a făcut dâră adâncă în conştiinţa publică,  prin el s-a instituit definitiv imaginea lui Eminescu bolnav de sifilis, a Veronicăi Micle drept cauză a sifilisului (şi transmiţându-l mai departe, lui Miron Pompiliu, care-i era, cum crede Henrietta, un fel de amant alternativ), a Corneliei Emilian  ca „mamă a răniţilor” care şi-a sacrificat timpul şi energia pentru a da ajutor. Romanele lui Eugen Lovinescu din anii  ’30 ai secolului trecut, care vor face iarăşi carieră lungă, se bazează masiv pe ele. Nimeni n-a avut curajul, dintre eminescologi, să editeze separat aceste scrisori şi să le comenteze. În 1933, însă. I.E.Torouţiu le integrează în volumul  IV din colecţia sa „Studii şi documente literare”, cu informaţia minim necesară în note. Pentru aceasta, însă, el îşi calcă pe principii, deoarece până acum depunea în Biblioteca Academiei Române originalele pentru tot ce publica în volumele sale. De  data aceasta el afirmă pentru unele scrisori că:

„…se găsesc în posesiunea d-lui inginer Dimitrie Şt. Emilian şi a doamnei Cornelia Emilian, Bucureşti, fiul şi fiica lui Ştefan şi Corneliei Emilian.” (p.269).  În prefaţă, mai explicit şi deosebit de protocolar:” Originalele (…) se păstrează cu evlavioasă grijă  de către descendenţii familiei Ştefan şi Cornelia Emilian, dl. inginer Dimitrie Şt.Emilian şi domnişoara Cornelia Emilian, domiciliaţi în Bucureşti. Cu aceeaşi mărinimie care caracterizează acţiunea părinţilor  pentru ajutorarea lui Eminescu în anii săi de suferinţă (…) ne-au pus la îndemână epistolele Henriettei şi ne-au dat informaţii preţioase, cari lămuresc, prin note, textele respective. Deosebit de îmbucurător este desigur faptul că originalele Henriettei se găsesc în mâini binecuvântate şi că posesorii lor nu vor sta la îndoială să le predea Academiei Române, când vor crede momentul potrivit.”(p.XLVIII).

Cu tot acest protocol, scrisorile n-au fost predate Academiei Române şi stau şi astăzi, probabil, la descendenţii  mărinimoasei familii Emilian. Doctorul Ion Nica redă, în facsimil, în cartea sa „Eminescu – vis animi”, Ed.Eminescu, 1999, una dintre ele care nu se află în colecţia lui I.E.Torouţiu (răspunsul poetului la felicitarea profesorului Ştefan Emilian de ziua sa onomastică, deci scrisoarea – nedatată – este din jurul lui 8 noiembrie 1887) – ceea ce înseamnă că a avut acces la această arhivă particulară. Cu totul întâmplător mai găsim o scrisoare din afara acestui lor publicat, şi anume cea a Henriettei Eminescu din  20 aprilie/2 mai 1889 către Cornelia Emilian – foarte importantă, prin care sora este dispusă să-l preia pe fratele ei din stabilimentul doctorului Şuţu şi să-l îngrijească la Botoşani, având girul doctorului Isac: ”Doctorul s-a sfătuit cu iştelalţi medici şi mi-a zis că va cerca o ultimă idee a sa pe timp de trei luni şi dacă nu va reuşi a-l aduce în starea normală, apoi îl va aşeza el singur la institutul Şuţului.” (Vezi şi mai sus, ştirea comentată din Curierul român .) Scrisoarea se publică în anexă de către G. G. Ursu la studiul său „Eminescu: amiciţii şi adversităţi contemporane”, din revista „Limbă şi literatură”, Vol. 5, 1961,p. 253, cu nota: „Pusă la dispoziţie de D. Şt .Emilian, unul dintre puţinii oameni în viaţă care l-au cunoscut pe Eminescu.”

Zicem cu totul întâmplător, pentru că numai dintr-o simplă curiozitate profesională am răsfoit acest tom masiv, de peste 400 pagini, reprezentând producţia anuală a  Societăţii de  ştiinţe istorice şi filologice din R.P.R. pe anul 1961, unde se tratează doct despre „marii poeţi” Th. Neculuţă, Ion Păun-Pincio, etc – şi unde, desigur, întreaga istorie literară este convertită la paradigma crudă a materialismului dialectic şi istoric. În acest amestec strălucesc şi studii excelente de Tudor Vianu – dar se ascund şi asemenea lucruri inedite – iar despre G. G. Ursu trebuie spus că a făcut istorie literară înainte de război şi a trebuit, ca să-şi continue cariera, să schimbe viziunea după 1944 punând aceleaşi informaţii într-o altă viziune, ideologică ( este, între alţii, editorul şi biograful lui Nicolae Beldiceanu, poet ieşean stimabil, foarte interesant, el urmărind chestiuni de „audiţie colorată” în versuri – şi experimentând, împreună cu Eduard Gruber, sincretismul simţurilor în psihologie şi artă – dar rămas, tocmai prin aceste contribuţii ale anilor 1950-1960, un poet minor, aproape nesemnificativ, doar  emblemă a poeziei socialiste de la sfârşitul secolului al XIX-lea). Vrem să spunem că aceste scrisori – toate, nu doar selecţia operată de editorii lor – au existat, au circulat, au fost cunoscute şi din ele s-a putut culege câte ceva de către cei interesaţi. Dar n-au fost integrate într-o arhivă publică. (Prin anii ’80 ai secolului trecut lucram la revista „Luceafărul” şi am fost solicitat, la un moment dat, să merg la un descendent al familiei ca să văd „ nişte scrisori” – dar dânsului nu i-am inspirat destulă încredere, nici nu mi le-a arătat, a spus în cele din urmă că va vedea ce va face cu ele; prin aceasta vreau doar să semnalez că existau – şi că sunt convins că mai există – invitând la recuperarea lor şi depunerea spre consultare într-un loc public). La început va fi fost reţinerea de a le face publice, apoi teama de a nu şoca – sau cine  ştie ce alte sentimente, nobile, desigur, în intenţie. Cornelia Emilian a fost soţia profesorului Ştefan Emilian, coleg şi prieten cu Ştefan Micle. Soţiile profesorilor universitari din Iaşi – între care şi Veronica Micle, ba încă ea în primul rând ca soţia rectorului – reprezentau înalta societate a intelectualităţii urbei, dădeau tonul purtării alese, iniţiativelor umanitare, înaltelor simţiri şi cugetări patriotice ori familiale. Ele au fost scandalizate  de-a dreptul când au auzit – apoi au şi văzut – că, după moartea rectorului, în  august 1879, în loc să-şi pună doliu şi să-i facă parastasele, soţia lui, Veronica Micle, şi-a lăsat fetele cu bona şi a fugit la Bucureşti unde s-a afişat cu Mihai Eminescu. Între Cornelia Emilian şi Veronica Micle a fost o relaţie de adversitate totală – şi, desigur, o rivalitate pe măsură. Acum, în 1893, după moartea lui Eminescu şi a Veronicăi Micle, doamna şi fiica Emilian vor să demonstreze că ele l-au ajutat pe poet, nu „Bălăuca” de Veronica – şi fac demonstraţia cu „ acte”,  recte: cu scrisorile Henriettei, moartă şi ea tot de 4 ani. Mai târziu, în 1933, descendenţii nu consideră că a venit momentul potrivit să depună aceste scrisori private într-un depozit public  – iar mai apoi lucrurile se amestecă definitiv, probabil lumea uită cu totul cine a fost cutare ori cutare, probabil că ajutorul pare prea ostentativ, oricum strident – cert este că acest tezaur epistolar nu devine public. Poate că viitorul îi rezervă o soartă specială.

Important este de ştiut că  scrisorile publicate în 1893 şi republicate în 1933 reprezintă o selecţie făcută cu scopul de a demonstra ceva. Atenţie: este, de fapt, o dublă selecţie, pentru că mai întâi sunt numai cele ale Henriettei către binefăcătoarele ei, lipsind scrisorile acestora – iar apoi, dintre ele, se aleg numai cele care interesează tema. Care este tema ? – Mai întâi, boala poetului – care, după descrierile insistente şi repetate ale surorii sale, este în mod cert sifilisul aşa cum îl înţelege ea. Apoi, desigur, banii primiţi în urma chetelor şi modul de cheltuire a lor.

„Această specie de cerşetorie deghizată…”

Lăsăm, deocamdată, deoparte  această boală (de altfel, nici medicii nu prea iau în seamă observaţiile fetei cu o inteligenţă nativă excepţională  dar fără şcoală, cum spune singură despre ea :”Pentru asta sunt de scuzat, cum n-am învăţat decât abecedarul şi din cauza boalei îmi lipseşte chiar şi aceea ce-aşi fi putut câştiga umblând în societate cu persoane culte, adică cum zice românul, m-aş fi ros cu o oarecare ştiinţă.”, 29 ianuarie 1888, St.doc.lit.,IV,p.230 ; ”Când ceteşte /Mihai/ ce scriu eu, apoi sute de greşeli îmi găseşte, însă eu nu mă prea supăr, căci ştiu bine că orice lucru trebuie să-l înveţi, pe când eu singura carte ce am învăţat e abecedarul. Cât am învăţat, atâta ştiu.”, 14/26 ianuarie 1888, Idem,p.225) –  şi observăm ce se vede la prima vedere: aceste scrisori sunt un fel de raport pe care Henrietta se angajează să-l transmită din trei în trei zile („ Eu, sub oricare caz va fi, vă voi înştiinţa tot a treia zi”, 1 iunie 1887, p.194 , etc.), – dar sunt multe perioade mai lungi între ele. Chiar în deschiderea antologiei,  în scrisoarea din 3/15 mai 1887 Harietta transmite:” De luni, când v-am scris,/Mihai/  este mult mai bine Cum v-am scris în scrisoarea de la 1 iunie, aşa voi urma a vă scrie tot a treia zi.” Această scrisoare din 1 iunie încurcă lucrurile, pentru că suntem la 3/15 mai. Presupunem că este greşeală în text, şi trebuie 1 mai, cu trei zile înainte de 3 mai. Ar fi fost foarte necesară această scrisoare, pentru că ne-ar fi dat informaţii asupra modului cum a ajuns Eminescu la sora sa, lucrurile nefiind tocmai clare, vezi mai jos.   Scrisoarea următoare este din 12 mai  şi poetul este iarăşi bine. Ar fi trebuit să mai existe o scrisoare pe 6 mai şi alta pe 9 mai, ca să fie din trei în trei zile, cum se convenise – dar, fiind vorba de scrisori liniştite şi liniştitoare, editoarea – care este chiar Cornelia Emilian – nu le mai publică. Situaţia se repetă în iunie 1887 ca şi în iulie, august, septembrie  etc. – încât se poate deduce că scrisorile în care se descrie sănătatea poetului, sau, mă rog, starea lui mai bună, sunt date la o parte.  Se caută doar cele alerte, panicate, spăimoase.

Iată, aşadar, viciul de fond al imaginii lui Eminescu: instrumentarul care a forjat-o şi a fixat-o în conştiinţa publică este incomplet, folosit tendenţios, şi apoi  scos din atenţie după ce a fost pus la lucru. Se folosesc scrisorile Henriettei după moartea ei – fără ca nimeni să se sesizeze; mai mult chiar: se ia din ele doar ce convine. Şi încă: scopul direct este ca binefăcătoarea celor doi fraţi Eminescu să fie recunoscută de către lumea largă ca binefăcătoare. Stai şi te întrebi: câte norme se încalcă în acest caz?  Cum de a fost posibil  să se petreacă aşa ceva după moartea celor doi fraţi – în contul imaginii lor publice postume? Este evident că scoaterea din circuitul public a cazului Cornelia Emilian trebuia să se facă, uitarea fiind cea mai blândă pedeapsă pentru ea. Numai că dobânda la această uitare necesară este… imaginea lui Eminescu bolnav de sifilis, sărman, sărac, cu înclinări de cerşetor … Această imagine n-a vrut să-şi  însoţească în uitare personajul care a forjat-o. Cauza ? – Această imagine a fost folosită intens, de ea au beneficiat foarte mulţi romancieri ori biografi ai poetului (biograful este, în fond, tot romancier la noi).  I s-au adus chiar laude peste măsură acestei femei – şi o face nimeni altul decât acelaşi I.E.Torouţiu, autorul impresionantului corpus de documente, al acelor 13 volume de „Studii şi documente literare” supranumit „Hurmuzachele istoriei noastre literare”. Nu mai puţin de 20 de pagini  de ditirambi îi dedică acesta în Introducerea la volumul V al acestui corpus (p. XLV – LXV), considerând-o salvatoarea lui Eminescu (e drept că nu singură, ci alături de doctorul Francisc Isac). Pe cât de critic va fi I.E.Torouţiu cu editorii lui Eminescu pentru că strică textul poetului – pe atât de înrobit este el acestor binefăcători ai poetului care nu făceau altceva decât să aplice o teorie abstractă la realitate.

Iar teoria era cea socialistă după care geniul nu poate convieţui cu ordinea statală şi trebuie sprijinit de către masse. Astăzi, la atâta distanţă în timp, vedem lucrurile mai limpede în privinţa vieţii sociale a lui Eminescu. Cât a fost sub observaţia Junimii, poetul era ajutat cu sume de bani strânse în tăcere de către membrii clubului sau simpatizanţi, fără zgomot public, fără chete pe străzi ori prin localuri. Din 1887, însă, după ce iese de la Bolniţa de lângă Mănăstirea Neamţ şi este nevoit să se stabilească la Botoşani, Junimea nu-l mai ajută cu bani. Eminescu intră în grija cercurilor socialiste din zonă – V.G.Morţun, C. Mille, Cornelia Emilian şi tinerii elevi la pictură,etc. Aceştia sunt foarte dispuşi să-l ajute, dar cum? – Aplicând doctrina socialistă la realitate, adică  arătând răul social cu degetul, făcând din boala poetului caz larg social şi de presă. O reţea întreagă de propagandă s-a ţesut în jurul poetului, iar această distinsă luptătoare pentru cauza feminismului, care a fost Cornelia Emilian („ dintr-o veche familie nobilă din Transilvania, Erdely de Medve, născută la Zlatna în 1840”)„cu spiritul ei organizator lansează liste de subscripţie în toată ţara, tuturor prefecţilor şi autorităţilor, precum şi la particulari” – cum exclamă aproape entuziasmat biograful ei, I.E.Torouţiu.  Este vorba de cele 500 de liste de mai sus pe care apoi le-a urmărit cu atâta atenţie şi pasiune. Foarte bine, vom zice, dar  de aici câştigă doctrina care creşte şi se întăreşte. Cornelia Emilian n-a făcut deloc dezinteresat această activitate;  dimpotrivă – şi o  dovadă sunt chiar cărţile pe care le publică în 1893 cu marile ei realizări de teamă ca lumea să nu le treacă sub tăcere – şi ca dulce târgul Ieşilor să nu fie scos din circuitul mondial al ideilor socialiste.

O energie impresionantă, într-adevăr. Dar, când pui în cumpănă Premiul Academiei Române, de 7.500 lei, pentru cea mai bună carte de literatură a momentului – un premiu care ar fi fost dat pe merit şi pe tăcute – ce iese din această comparaţie? Când mai adaogi şi pensia de stat, amânată nepermis de mult –  ce iese în plus? Şi când toate acestea le pui sub cuvântul lui Eminescu, mereu împotriva chetelor? Iată ce-i scrie poetul lui Al.Vlahuţă, în ianuarie 1887, din Mănăstirea Neamţului: ”Dragă Vlahuţă, Nu te pot încredinţa îndestul cât de odioasă e pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, recompensă naţională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog dar să desistezi cu desăvârşire de la planul tău, oricât de bine intenţionat ar fi, de-a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aş avea vreodată recurs…”.  Aceste chete fuseseră, însă, deja programate, planificate – iar la 9 aprilie acelaşi an îl vor găsi pe Eminescu la Botoşani, la sora sa cea bună la suflet dar săracă şi torturată de conştiinţa destinului advers al neamului Eminovicenilor în general :” pentru noi binele nu-i destinat”, cum scrie ea la 24 august 1887, sau :” Loviturile nenorocite ce totdeauna au persecutat  toată familia noastră  ne-a înrădăcinat pesimismul cel mai nemărginit, fără remediu şi fără vindecări”, 2 august 1887, etc. Această adevărată Antigonă care a fost Henrietta pe lângă fratele ei  este în acelaşi timp personaj şi actor de tragedie, îşi cunoaşte şi îşi plânge destinul – dar şi caută prilejul pentru asta, abia aşteaptă să-l găsească. Mulţumeşte cu plecăciuni elegante pentru fiecare bănuţ  (stilul epistolar o prinde foarte bine – şi este adevărată expertă în ilustrarea lui) şi descrie cu amănunte cum îl cheltuieşte. De asemenea, descrie cu lux de amănunte uneori  boala fratelui ei.

Va urma

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.