Parintele Mihail Daniliuc despre dorinta lui Eminescu, jurnalistul: „Să ne călugărim, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc” - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Parintele Mihail Daniliuc despre dorinta lui Eminescu, jurnalistul: „Să ne călugărim, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc”

La înmormântarea lui Eminescu

de arhim. Mihail Daniliuc

Aşa îl vedea un contemporan pe Eminescu şi aşa îl văd şi eu cu ochii minţii pe cel care ne-a făcut să ne simţim mândri că Dumnezeu a hărăzit să fim plămădiți din acelaşi neam cu el.

Pe 15 iunie se împlinesc 123 ani de când neînţelesul poet a ferit perdeaua acestui veac, croindu-şi drum către înălţimi celeste. Aici, în poiana liniştii, la Vovidenie, ca în fiecare an, îi vom face slujba parastasului, şi după îndătinata rânduială liturgică, vom intona Lumină lină, cântare pe care poetul a îndrăgit-o, lăsând prin testament să i se cânte la ceasul vremelnicei despărțiri. Pe o filă de Ceaslov un ieromonah nemțean lăsa posterității o adnotare impresionantă. L-a spovedit și împărtășit pe Eminescu. Era în Postul Nașterii Domnului a anului 1887, pe când poetul se afla la ospiciul de la Neamț. Duhovnicul a mai scris în acea consemnare: „… după spovedanie, mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult ca în fiecare seară la Agafton cântarea Lumină lină”.

Dacă iubim pe scriitorii care ne-au făcut viaţa mai frumoasă, ne-au mângâiat clipele de singurătate prin măiestritele lor rânduri, dacă-i iubim, zic, se cade să-i „troienim” nu doar cu dulci amintiri, simpozioane şi colocvii; să-i purtăm nu doar în calendarul cultural al naţiei, ci şi într-un pomelnic al inimii şi, de ce nu?, chiar în cel de la dumnezeiasca Liturghie. Este, cred, cea mai convingătoare dovadă de nesfârşită recunoştinţă să ne rugăm şi pentru mântuirea lor. Și scriitorii au nevoie de mântuire.

Stihuitorul și-a prevăzut clipele cele din urmă

Din prinosul de recunoștință pentru Eminescu și opera sa s-au născut și aceste rânduri închinate celui pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”. Ce să scriu despre Eminescu? decât că este în tot în toate ce e românesc! Că a purtat în generosu-i suflet toată durerea și obida, dar și toată măreția, sensibilitatea și frumusețea sufletului românesc. Aș vrea totuși să mă opresc la un aspect mai puțin cunoscut din viața-i zbuciumată, dar și la dramaticul epilog al poetului neferice.

Pentru că suntem în preajma zilei în care comemorăm moartea lui Eminescu, ar fi interesant să ne amintim de participarea acestuia la o înmormântare şi nu la una oarecare, ci chiar la cea a mamei lui.

Vi-l puteţi închipui pe Eminescu jelind? A făcut-o cu cea mai deplină simţire. La mijlocul verii lui 1876, suferinţa mamei lui s-a acutizat. Raluca Iurașcu era bolnavă de cancer. Înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, pe 13 august, a adormit şi maica lui Emin. Răvăşit, cu ochii cei negri ca tăciunele, acum inundați de amare lacrimi, Eminescu îşi plângea mama. A făcut-o lângă sicriu, dar şi pe urmă, când, după spusele sătenilor din Ipoteşti, venea la ţintirim, stând în prelungă reculegere, parcă încercând să ajungă în meditaţie şi recunoştinţă umbra celei din care pornise. A înmuiat pana în lacrimi şi a scrijelit cu ea pe hârtie câteva stihuri îmbibate în doruri nesfârșite:

„Pemaică-mea sărmana atâta n-am iubit-o

Şi totuşi când pe dânsa cu țărână-a acoperit-o,

Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă

Şi aş fi vrut cu dânsa să mă puie-n groapă […]

Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă

Şi rătăcit la minte strigam unde eşti, mamă ?

Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu

Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu.”

Peste 13 ani Eminescu avea să fie şi el acoperit cu pământul reavăn din cimitirul Bellu. Despre sfârșitul neînțelesului poet nu se știu prea multe. Cert este că stihuitorul și-a prevăzut clipele cele din urmă.

De exemplu, în poemul Mai am un singur dor și-a prevestit sfârșitul în singurătate. Așa a și fost. În noaptea de 15 spre 16 iunie, joi spre vineri, drumul atât de zbuciumat din scurta-i viață s-a sfârșit. Nu intrăm în polemica acuzelor și cauzelor morții poetului. Singur Dumnezeu le știe pe toate și le va judeca după nesfârșita-I milă și înțelepciune. Neîndoielnic este că nimeni din cei apropiați nu s-a aflat la căpătâiul suferindului scriitor și nici un medic sau gardian nu a fost martor al clipei tulburătoarei treceri. S-a stins în singurătate. Poate că nimeni nu a fost vrednic să-i vadă trupul ostenit de suferințe cum rămâne în pace, pe când sufletul și-a croit cărare spre drumul cel anevoios al înălțimilor. Singură poezia i-a fost alături. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu, afirmă că în halatul poetului mort

s-au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere și deplină revelație. Unul din catrenele găsite suna așa: Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte! La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părintele Galeriu, interpretând teologic aceste ultime versuri, a conchis: „teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiuluieminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”.

Cu o nefirească grabă, Eminescu fu așezat în mormânt

Și-a dorit Eminescu să moară așa de tânăr? Cu siguranță nu! Într-una din însemnările sale, poetul își prevestea 78 de ani de viață. Cât de multe ar fi realizat! Câte stihuri ar mai fi așternut pe hârtie, câte gânduri și frământări nu ar mai fi scris în presa vremii! Câte nu ar mai fi făcut Eminescu de ar fi trăit cât își dorea! Domnul, se pare, a avut cu el un alt plan. L-a luat exact la jumătatea drumului pe care îl visa.

De cu seară, pacientul se plângea doctorului de gardă că se simte năruit. Erau ultimele sale cuvinte rostite. Medicul l-a sfătuit să se liniștească, pentru ca să poată adormi. Ba mai mult, i-ar fi înmânat un pahar cu lapte prin vizeta ușii de metal prin care-l privea cine știe cu ce sentimente, poate de milă, poate de rutină, poate de iritare că i-a tulburat seara cu vreo dorință banală. Nu avea de unde să știe sărmanul curant că era ultima dorință, ultima zvâcnire, cea din urmă tristă constatare care parcă rezuma totul: toate ale acestei lumi s-au năruit. Eminescu își începea drumul către Demiurg.

Medicii dimineața au constatat decesul și au dispus un fel de necropsie. I-au scos creierul pe care l-au trimis la laboratorul Babeş pentru analize. Au lucrat grosolan căci în sicriu, capul poetului era înfășurat cu o bandă neagră care-i acoperea și o bucată din cândva luminoasa-i frunte. Doctorul Marinescu de la laboratorul Babeş va scrie mai târziu unui ziarist ieșean care-l rugase să-i dea informații despre rezultatele analizei creierului defunctului poet: „din nefericire nu aș putea să vă dau multe informații în privința creierului marelui și nefericitului poet Eminescu. Crierul mi s-a adus de la Institutul Șuțu într-o stare de descompunere, care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluțiunilor. Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluțiunile bogate și bine dezvoltate și prezenta ca leziuni microscopice o meningită localizată în lobii anteriori”.

Parcă cu o nefirească grabă, Eminescu fu așezat în mormânt sâmbătă. Nu ştim ce a împiedicat oficierea slujbei de înmormântare după Sfânta Liturghie slujită dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde a fost depus sicriul în care zăcea, „nemuritor și rece” Eminescu. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi, se observă că unii aveau în mâini umbrele. Să fi plouat aşa de tare încât s-a amânat slujba? Augustin Z. N. Pop, în cartea Pe urmele lui Mihai Eminescu, spune că acea zi a fost ploioasă şi mohorâtă. Era, pesemne, manifestarea tristeţii naturii care a vărsat lacrimi.

Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame

Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle. Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul. Pe una din ele scria: „din partea amicilor”. Gest frumos, dar care ascunde în spatele lui o ciudată prietenie. Același autor, A. Z. N. Pop, într-o interesantă carte dedicată vieții lui Eminescu, prezintă un manuscris din Biblioteca Academiei Române care conține o listă a acestor prieteni de-ai poetului, care, mișcați de o profundă compasiune, au făcut chetă pentru cumpărarea coroanei. Galanții donatori erau nume sonore la acea vreme în lumea politică, mari latifundiari, proprietari de edituri și tipografii, cu mari disponibilități bănești care le permiteau să cumpere nu doar o coroană, ci poate un întreg cartier din Bucureștiul de atunci. Și cu toate acestea abia au catadicsit să cheltuiască „fabuloasa” sumă de 270 de lei pentru florile de pe catafalcul lui Eminescu. Tabelul chiar prezintă o promisiune neonorată a unui mare politician al vremii. Într-o confesiune tulburătoare, poetul spunea cu ceva timp înainte de a fi fost fulgerat de moarte: „…o singură fericire ar renaşte in sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea”. Ce „prieteni” generoși a avut Eminescu!

„Acela ce zace aici, înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor”

Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu, pentru care defunctul suferise atât de mult. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”. Spicuim din el câteva cuvinte: „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

Cimitirul Bellu, parcela 9

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei, se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Condoleanţele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară. Soarele cobora către amurg, parcă vând să imite asfinţitul celui ce ne-a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste. Nu găsesc cuvinte potrivite de încheiere. Las versul eminescian să o facă și să redea o fărâmă din taina clipei:

„Şi când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci

Cerşi-vor pentru mine repaosul de v e c i.”

Sursa: DOXOLOGIA

Cititi si: Eminescu: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”

Însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”.

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889)

Ca în fiece an, de ziua lui Eminescu, 15 ianuarie, ne îndreptăm cugetele către „Betleemul” prunciei poetului nepereche, binecuvântatul ținut al Botoșanilor, și către viața acestui „geniu sorbit de Dumnezeu din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.

De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru viitorime. Oare se mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.

De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea monahală.

Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care 5 s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele, a fost vreme de 5 ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift).

Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.

Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit

Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani…a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.

Viața neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic, își închiria câteva zile căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu. Monahia Pelaghia și-l amintea în anii săi de sfârșit, venind verile la căsuța de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieșind diminețile din casă și pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvășit, pășind moale, purtând un sacou albastru de șiac, iar pe Creangă cu mustață și barbă, îmbrăcat într-o haină neagră, aspră, de postav, așa cum poarta unii călugări de la munte. Și mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important: că Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit. Îl cunoscuse ea însăși pe preotul care a oficiat sfântul sacrament.

În timpul viețuirii sale la București, botoșăneanul ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave și după viața monahală de aici. Atât de mult, încât și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr. De unde știm de această intenție? Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

O, ce călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareț, ce egumen  nu și l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obștea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât și câți l-ar fi înțeles.

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț

În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o stânjenitoare suferință, Mihai Eminescu afost internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887 în bolnița Mănăstirii Neamț.  „A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi” scrie G. Călinescu. În registrul bolniţei era consemnat: „Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iaşi, diagnostic: delirium tremens.”

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț a fost tulburătoare. Se trezea la 5 dimineaţa, „pe tăcute” se îmbrăca, păşind uşor prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe ceilalţi bolnavi. Cineva spunea: „cât era de bun în nebunia sa”. Apoi ieşea la aer, căci nu putea suferi încăperea, plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, şoptind mereu vreme de câteva ore neîntrerupt, când, obosit şi la chemarea clopoţelului, mergea cu ceilalţi bolnavi la dejun. Mânca foarte puțin, căci din mica sa porţie dădea adesea celorlalţi. După o astfel de masă frugală, dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac, se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată, privea spre văzduh. Cina se lua pe la orele 6, după slujba vecerniei și pavecerniței. De multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. „Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!”  Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, „începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii”. Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea „durerea, necazurile, suferinţele acestei deşarte vieţi.”

„L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu”

Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte de a se culca, să audă glasul buciumului, neputând adormi „decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou”. Somnul venea pe la orele două ale nopţii. „Până s-adoarmă însă, cerca versuri.” De aici de la Neamț a trimis la revista „Convorbiri literare” de la Iași, poezia Dorința în care întâlnim un cuvânt specific zonei, „prund”: Vino-n codru la izvoru care tremură pe prund….

Tot la Neamț s-a întâmplat un lucru cu totul impresionant. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții Arhangheli afirmă că în urmă cu câțiva ani profesorul Paul Miron a descoperit o însemnarepe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală tristului poet.

Călinescu spune că, dacă până in ianuarie Eminescu era agitat și confuz, după sărbători, deci după spovedania și împărtășania de care vorbește însemnarea din ceaslov, poetul s-a limpezit, și a putut așterne versuri. Dar tot de la Neamț Eminescu i-a scris lui Vlahuță, care încerca să-l ajute  printr-un fel de subscripție publică: nu te pot încredința îndestul cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta este departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus e desigur cel din urmă la care aș avea vreodată recurs.”

Totuși niște elevi inimoși de la școala de pictură din Iași au făcut liste de subscripție, vreo 500 la număr, prin care au reușit să strângă câteva mii de lei ce au fost înmânați Henrietei, sora lui Eminescu, care îi trimitea la Neamț sume de bani pentru nevoile personale ale poetului.

La bolniță clipele limpezi se rostogoleau într-un iureș amețitor cu cele tulburi. Citeam într-o carte mai de demult despre o afirmație interesantă făcută de unul din nepoții renumitului muzicolog ieșean Gavriil Musicescu. În visările sale, Eminescu s-a închipuit a fi chiar stareț. Într-o scrisoare trimisă din vechea ctitorie a Ioaniților către dulcele târg al Iașilor, îl roagă pe Gavriil Musicescu să pună cuvânt la vlădica Iosif Naniescu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, ca să-l numească stareț la Mănăstirea Neamț. Asta se întâmpla cam cu un an înainte de a păși spre bolțile veșniciei. Să fi fost un alt dor neîmplinit de-al poetului, rămas ascuns în ungherele cele tainice ale sufletului său? O fi fost rămășițe în mintea sa atât de cuprinzătoare și învolburată, a vreunei socotințe născute în clipele tinereții la Agafton sau din zbuciumata-i existență bucureșteană? Rămâne o taină numai de Dumnezeu știută: o taină alături de alta care a străbătut întreaga-i existență și operă deopotrivă.

Via Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.