Corneliu Vlad deschide portile Iranului pentru romani dar si pentru americani - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Corneliu Vlad deschide portile Iranului pentru romani dar si pentru americani

De la Persia la Iran 

de Mihai Neagu Basarab

Iranul, la rece este una din cărţile importante prin care Corneliu Vlad ne informează în context, în sensul că ne culturalizează intens în legătură cu o problemă geopolitică de cea mai strictă actualitate. În mod normal, ziaristul ideal este acela căruia citindu-i articolul simţi înainte de a ajunge la sfârşitul lui, că primele propoziţii din text au început să-şi perimeze actualitatea. Corneliu Vlad este departe de a susţine o asemenea modalitate de a face presă. Pentru el, important este ca lectorul să fie după parcurgerea cărţii nu numai mai informat, ci şi mult mai cult, adică să rămână cu o lumină în suflet şi în spirit după ce a uitat cam tot ceea ce a citit.

Iranul este de ani de zile unul din cele mai fierbinţi subiecte, pentru că bogăţiile subsolului îl târăsc în postcolonialism, iar tradiţiile lui îl impun în precolonialism.

Desigur, la suprafaţă se impută Iranului faptul că abuzează de credinţa în Dumnezeu. Şi desigur, se pot invoca cruciadele care au provocat atâta suferinţă, atâţia căzuţi în lupte, atâţia ucişi de molime înspăimântătoare împotriva cărora nu se putea lupta nici măcar cât contra SIDA astăzi. Ciudat este mai ales faptul că actualii cruciaţi, vorba vine, se plâng că trebuie să înceapă războiul, nu în context religios, nu anticonspiraţie, ci exclusiv preventiv, ca un fel de vaccinare antimusulmană. Corectitudinea politică permite taberei care se consideră mai progresistă, fără pietrele de moară ale trecutului lor şi ale tradiţiilor altora legate de picioare, să considere formula „război preventiv” drept o expresie care n-are nimic de-a face cu teoria conspiraţionistă. Se merge până acolo încât se apreciază că planeta este deja suprapopulată şi trebuiesc luate măsuri de reducere a populaţiei pe de-o parte şi că, pe de altă parte, orice stat care numără mai multe zeci de milioane de locuitori constituie un pericol pentru plaanetă, cu atât mai mult cu cât accesul acestor state la massmedia internaţională este mai redus. Desigur, Corneliu Vlad fiind un profesionist cu vechi state de serviciu, uns cu toate alifiile diplomatice şi chiar consulare, nu se exprimă atât de direct ca mine, dar o face cu suficientă transparenţă pentru a permite în consecinţă exprimări mai de-a dreptul din partea unor neprofesionişti, care nici ei nu opinează că trebuiesc exterminate câteva miliarde de oameni pentru a reduce pericolul unor noi războaie.

Cartea lui Corneliu Vlad este, în primul rând, un amplu text din care aflăm că vechii iranieni, numiţi la vremea lor mai întâi perşi, apoi persani, erau, prin nivelul civilizaţiei lor de acum trei, patru mii de ani, în rând cu vechii egipteni şi chiar un pas înaintea vechilor greci. Dacă vom studia cu atenţie istoria omenirii vom constata cu uimire că împotriva tuturor principiilor de drept, ultimul venit e cel mai legitim, mai tare, mai îndrăzneţ, n-are nici scrupule, nici vreme de pierdut. Iar noi învăţam că Tarde venientibus ossa. Voinţa de putere a ultimului venit se pare că ţine loc de justiţie din ce în ce mai insistent, era să scriu „din ce în ce mai legitim”, dar mi-a fost teamă că la o asemenea afirmaţie virăm cu toţii în schizofrenie şi ne dispare orice urmă de responsabilitate.

Felul în care autorul îl apreciază pozitiv pe dr. Ali Bagheri, secretarul adjunct al Consiliului Naţional al Securităţii din Iran, care întrebat fiind cum se simte Iranul sub ameninţarea permanentă a unui atac distrugător din partea Statelor Unite, a răspuns că ameninţarea provine de fapt de la prezenţa trupelor străine în zonă, fără a nominaliza Statele Unite ca factor de instabilitate militară şi politică pe planetă, ne poate face să credem că atât dr. Bagheri, cât şi Corneliu Vlad ar fi filoamericani. Alţii ar putea însă aprecia, că numele Statelor Unite a început să fie evitat la pronunţare, aşa cum unii creştini mai cu frica lui Dumnezeu se feresc să pronunţe numele diavolului, preferând formule doar evocatoare, gen „ăl cu coarne”. În acest context s-ar fi putut vorbi despre cea mai mare putere planetară sub denumirea „ţara în care băncile lichidează pensionarii”. Un mai discret apropo la lumea musulmană nu văd cu putinţă. Vor zice unii: „Se poate confunda cu România”. Băncile în stil american n-au avut suflu în România, n-au aşteptat să scoată năvodul cu zeci de miliarde de dolari, ca băncile americane. Banca religiilor şi banca agricolă s-au mulţumit numai c-un mizilic de câteva sute de milioane de dolari, fapt pentru care merită tot dispreţul. Mi-e chiar ruşine că amintindu-le am scăzut puţin ştacheta în acest text.

La începutul secolului al XVIII-lea, în Franţa prerevoluţionară, magistratul scriitor Montesquieu a publicat romanul epistolar „Scrisori persane” în care un persan ajuns la Paris comentează: „Dacă, din întâmplare, cineva le spunea celor din jur că sunt persan, auzeam îndată un murmur: <<Ah, ah, ce lucru nemaipomenit! Cum poate să fie cineva persan?>>”

Asemenea aspecte incredibile prezintă şi Corneliu Vlad în cartea lui. Astfel câteva capitole sunt dedicate oraşului Yazd (foto sus cu autorul in Yazd), aflat în mijlocul unui deşert stâncos, adăpostind inscripţii vechi de 8000-9000 ani. Oamenii de aici, musulmani, zoroastrieni, evrei şi creştini convieţuiesc în bună înţelegere. Şi acum un citat incredibil pentru un oraş cu 300.000 de locuitori: „În Yazd, furturile, cerşetoria, huliganismul de stradă, omuciderile sunt excepţie, ceea ce l-a făcut pe un reporter al ziarului Kayhan să-şi intituleze un articol Yazdienii nu merg la închisoare. Din cei 40 de deţinuţi de la închisoarea oraşului, relata el, niciunul nu este originar din Yazd.” Cum ar putea cele mai puternice state din lume să suporte o asemenea umilinţă? O cât de mică urmă de onoare obligă orice stat cu infracţionalitate normală să spulbere de pe suprafaţa pământului, dacă are mijloace, o populaţie atât de anacronic şi sfidător cinstită. Cred că n-am formulat o frază încorectă politic, deşi mai rutinatul Corneliu Vlad se fereşte să comenteze incredibilele realităţi iraniene. Poate că americanii încă nu atacă pentru că nu-şi pot imagina că există în ziua de astăzi oameni atât de cinstiţi. Când scriu asta, entuziasmul meu începe parcă să se transforme în regrete şi teamă chiar. Îmi vine să le scriu iranienilor, în general: „Mai furaţi şi voi, măcar câte-o găină, din când în când. Nu vă daţi seama în ce pericol sunteţi?! Băgaţi de seamă, americanii nu glumesc şi nu se joacă. Norocul vostru este, că încă nu vă cred că existaţi aşa cum sunteţi.”

Corneliu Vlad este un jurnalist destul de prudent şi doar excesul de inteligenţă îl face să pară uneori de-a dreptul îndrăzneţ. Scriind despre „Nostalgia persană”, autorul relatează c-a efectuat călătoria sa de documentare în Iran la câteva luni după ziarista Marguerite Del Giudice de la National Geographic Magazine, urmând cam acelaşi itinerar. Americanca notează din capul locului, obiectiv, fără urmă de simpatie, ba chiar dimpotrivă: ne aflăm în faţa „primei teocraţii constituţionale moderne şi a unui mare experiment: Poate fi condusă o ţară eficient de slujitori ai religiei care statornicesc o variantă radicală a islamului pentru un popor îmbibat într-o asemenea măsură de bogatul său trecut persan?” Totuşi, ca profesionistă, pentru credibilitate, ziarista americană înregistrează anumite evidenţe în care se mai ţine încă, dacă nu prestigiul măcar fiinţa ţării pe care-o reprezintă: niciuna din miile de imagini de pe zidurile vechii capitale Persepolis, deşi sunt reprezentaţi şi oşteni şi arme, nu evocă scene de cruzime militară, ca în orice peliculă americană înfăţişând lupta pentru existenţă, din jurasic şi până în mileniile viitoare. Apoi, oameni de diferite seminţii, după aspectul lor, sunt arătaţi ca şi când ar trăi în armonie. Americanca notează chiar: „într-o lume cunoscută pentru barbaria ei (observaţi componenta ideologică!) Persepolis, se pare, era un oraş cosmopolit.” Deci nu i se pare autoarei, ci Marelui Anonim care trebuie să formeze opinia publică. Autoarea nu cade în cursa întinsă impersonal proştilor cărora le ţine pumnii strânşi, ca să înregistreze încă o victorie. Cititorul modern, care riscă totuşi un război, desigur în afara graniţelor, trebuie să simtă că ziariştii americani ţin cu ei, că pentru ei scriu, prevenindu-i asupra barbariei ascunse încă de acum patru mii de ani, dar pe lângă care americanul modern cu armele lui fără adversar, nu poate trece nepăsător.

Francezii sunt cunoscuţi ca fiind mai subiectivi decât englezii şi nemţii, mai ales când desluşesc tainele istoriei. Şi totuşi, mai receptivi şi faţă de ce spun persanii despre ei înşişi, disting trei elemente structurante ale identităţii iraniene: dragostea faţă de propria istorie, şiismul, dar şi, paradoxal, aspiraţia la modernitate exprimată de pildă prin faptul că 65% din studenţii iranieni sunt de sex feminin. Cu patru ani în urmă, când toată presa internaţională spumega contra Iranului, acest stat a redus cu 2 – 4 luni durata serviciului militar. Statele Unite, impunând fostelor ţări comuniste din proximitatea fostei Uniuni Sovietice, din ce în ce mai regretată de americani, neobligativitatea şi reducerea drastică a duratei serviciului militar, încearcă să forţeze mai tare mâna Iranului, care nu caută să ofere gesturi de afecţiune slugarnică celei mai puternice încă armate din lume. Trebuie să recunoaştem că în materie de supremaţie, între fotbalul brazilian şi forţele armate americane nu există decât diferenţa domeniului. Şi parcă totuşi, ar mai fi câteva. De pildă, fotbalul este mult mai insensibil la petrol decât stăpânii reali ai forţelor armate americane, miliardarii interesaţi de petrolul iranian. Până la urmă, inevitabil, trebuia să ajungem şi la petrol. Sigur, religia este opium pentru popor, statele conduse religios nu trebuie să depăşească în suprafaţă Vaticanul, se pot spune aici o grămadă de lucruri contra religiilor, mă rog, a unora dintre ele, a celor care deranjează mass media care ne tot educă arătându-ne drumul cel bun. Pe vremea când Corneliu Vlad îşi scria cartea despre Iran, petrolul era considerat, în acelaşi timp, binefacere precum şi sursă de complicaţii şi dificultăţi. Între timp, lucrurile s-au mai simplificat şi simt nevoia să vă mărturisesc, că dacă reuşesc din când în când să mai dorm liniştit în câte-o noapte, faptul se datorează exclusiv faptului că nu prea mai avem petrol în binecuvântatul nostru subsol românesc. Şi dacă n-am mai fi avut nici aur, aş dormi şi mai bine, veţi vedea! Că doar n-o să ne plângem de ascultătorii noştri guvernanţi, care nu fac nici o deosebire între est şi vest, deşi estul pare mai aproape, iar vestul pare mai matur în privinţa intenţiilor confuze, care nu surmenează caracterul. Dar ce mai contează azi caracterul!… Cine credeţi că s-ar duce azi în Iran, ca să vadă cum arată un om cu caracter? Dar după barilii de petrol, e cu totul altă miză…Situaţia reală ne este prezentată fără perdea de către jurnalistul român. Republica islamică Iran este al patrulea producător de petrol din lume, rezervele sale reprezintă a zecea parte din rezervele globului şi totuşi Iranul importă petrol, nu din fudulie, ca americanii. Istoria exploatării petrolului în Iran începe în 1901 când englezul Williams d’Arcy primeşte în concesiune 770.000 kmp, pentru 20.000 de lire sterline, 20.000 de acţiuni la noua societate Anglo-Persian Oil şi 16% din beneficiul anual. (La data respectivă, lira era monedă de aur; îmi pare rău că nu mai ţin minte câte procente presupune preşedintele Băsescu c-ar merita România din exploatarea auriferă Roşia Montana. Ar fi interesant de ştiut pentru a-i evalua patriotismele.) În Persia, după puţini ani, s-au mai infiltrat şi alte companii petroliere, apoi Anglo Iranian Oil devenit BP a preluat concesionarea petrolului întregii ţări. În 1951, premierul Mossadegh a solicitat o repartizare fifty-fifty a veniturilor, englezul a refuzat şi Iranul a naţionalizat industria petrolieră înfiinţând National Iranian Oil Company. Companiile anglo-americane au introdus boicotul asupra petrolului iranian, primul ministru a demisionat şi s-a ajuns la un compromis. La gaze naturale, rezervele Iranului sunt 14% din rezervele planetei, Iranul fiind al doilea producător de gaze naturale din lume (după Rusia).

Ziaristul comentator de politică internaţională Corneliu Vlad constată cu o subtilitate moştenită probabil din familie (Tudor Vianu a avut foarte mulţi studenţi), că Europa preferă să cumpere produse petroliere iraniene prin filiera rusească, între patronii Gazprom etnicii ruşi fiind totuşi încă minoritari sub influenţa protestelor de stradă ruseşti contra lui Putin. Astfel, o parte din dolarii cuveniţi petrolului iranian nu se musulmanizează, chiar dacă Iranul primeşte tot atâţia dolari câţi ar fi luat de la Germania, sau Franţa, sau Anglia, sau chiar de la SUA.

Istoricul relaţiilor SUA – Iran e descris cu lux de amănunte şi foarte raţional, în sensul că se arată cum au eşuat statornic toate încercările Iranului de a se împăca măcar de ochii lumii cu numeroşii preşedinţi americani succedaţi la Casa Albă.

Deşi Corneliu Vlad nu face prognoză, lasă totuşi liber disponibilităţilor anticipatoare ale cititorului evidenţa că postcapitalismul american acţionează asupra propriului popor, din cauza băncilor mai ales, mult mai devastator decât postcomunismul sovietic devenit preponderent rusesc asupra Rusiei însăşi. Iranului şi Finlandei, să nu le purtăm însă noi de grijă.

Ziaristi Online

Cititi si Capcana aparenţelor. Corneliu Vlad si-a lansat IRANUL, LA RECE. FOTO/VIDEO de la Libraria Eminescu

Cristian Botez: “Iranul, la rece” – o excelentă carte, scrisă de ziaristul Corneliu Vlad. FOTO/VIDEO

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.