General de Justiţie şi Diplomat Aurel Preda

Primim de la dr. Vasile Şoimaru din Cornova:

DE LA BUCUREȘTI AM PRIMIT O TRISTĂ VESTE: S-A STINS DIN VIAȚĂ DIPLOMATUL ROMÂN AUREL PREDA, AUTORUL PROIECTULUI DECLARAȚIEI DE INDEPENDENȚĂ A CELUI DE-AL DOILEA STAT ROMÂNESC, REPUBLICA MOLDOVA, TEXT CARE SEAMĂNĂ MAI MULT CU O DECLARAȚIE DE REÎNTREGIRE A CELOR DOUĂ STATE ROMÂNEȘTI.

Așa să ne ajute Dumnezeu, să-l ierte și să-l odihnească!!!

În continuare vă propun interviul din 2011 și publicat în revista TIMPUL de la Chișinău pe 26 august 2011, cu acest mare și minunat Om și Român! Cei din vârful puterii de la Chișinău poate măcar acum, peste 26 de ani de la proclamarea Independenței, și-or aminti cine le-a scris Certificatul de naștere al Statului pe care nu obosesc să-l fure cu iscusință, și vor trimite diplomații lor din București cu un ultim omagiu familiei răposatului din partea R. Moldova… (V.Ș.)

*   *   *

După 20 de ani de la adoptarea Declarației de independență a R. Moldova, s-a găsit autorul ei…

Interviu cu Ambasadorul Aurel Preda, preşedintele Asociaţiei Române de Politică Externă

– Ce vă leagă de Basarabia? Când aţi fost prima dată la Chişinău?

– Am pentru Basarabia aceleaşi sentimente ca şi pentru oricare altă parte a tării mele. Poate ceva în plus, datorită soartei triste pe care a avut-o această parte a ţării care – vorba lui Arbore, deputat în Parlamentul României Mari – a trebuit să înfrunte ca o adevărată santinelă a ţării, urgiile venite din imensitatea stepelor estice.

Cu sufletul am fost dintotdeauna la Chișinău. Ofiţer de tancuri, tatăl meu, pe atunci maiorul Ion Preda, aflat în garnizoana Chişinău, a trimis-o pe mama, soţia lui, să nască la Bucureşti, în acea vară, apocaliptică pentru România, a anului 1940.

M-am reîntors la Chişinău ca diplomat, în anii ’80, apoi la Conferinţa din 1991 cu tema Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei si, desigur, cu ocazia pregătirii în bune condiţii a proclamării Republicii Moldova… De fiecare dată, venind în Basarabia, m-am simţit ca acasă…

-Cum s-a întâmplat că la 27 august 1991 vă aflaţi la Chişinău? Cu cine din oamenii de stat aţi avut atunci discuţii?

– De fapt, am venit la Chişinău pe 25 august 1991, la cererea prietenului meu, Vasile Nedelciuc, cu care colaborasem aşa de bine în timpul Conferinţei din 26-28 iunie 1991 privind Pactul Molotov-Ribbentrop, reuniune care a marcat 51 ani de la raptul comis asupra României de cele două imperii, roşu şi nazist.

Cu acea ocazie, i-am cunoscut pe preşedintele M. Snegur, pe deputaţii Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, mulţi alţii, cu care am colaborat la redactarea documentului intitulat Declaraţia de la Chişinău cu privire la Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei (de fapt, asupra României).

Aşa cum se vede şi din titlu, Declaraţia este primul document postbelic, adoptat în cadrul unei Conferinţe internaţionale prin care se condamnă, fără echivoc, Pactul cu diavolul şi se cere lichidarea consecinţelor lui asupra Basarabiei. Probabil, am făcut impresie bună, dacă am fost invitat, câteva săptămâni mai târziu, să ajut la redactarea celui de-al doilea act, firesc aş spune, Declaraţia de independenţă a R. Moldova.

-Credeţi în independenţa reală a Republicii Moldova?

– Formal, juridic, categoric DA. În realitate, glumind, desigur, am să vă răspund ca olteanul (deşi nu sunt): „Ai bilet de tren? Nu prea am…”

-Putea fi – sau dacă mai poate fi – folosit Protocolul adiţional secret la Pactul Molotov-Ribbentrop ca argument pentru reîntregirea noastră?

– În cadrul analizei evenimentelor din 1940, categoric DA, pentru că această înţelegere, încheiată la 23 august 1939, în biroul lui Stalin din Kremlin, a fost nulă ab initio, fiind contrară principiilor şi normelor Dreptului internaţional, inclusiv a Definiţiei agresiunii… Anexa secretă la Pact o demonstrează cu prisosinţă și nu e nevoie de comentarii. Totul e clar!

De altfel, documentul a fost declarat nul – e adevărat după patru decenii de la aplicarea lui în fapt – şi de unul din semnatari, guvernul URSS, dar consecinţele lui s-au păstrat numai asupra unei singure victime – România!…

Cât despre reîntregire, nu e nevoie de argumente din documente străine şi blamabile, ci trebuie căutat în sufletul nostru, al celor din stânga şi din dreapta acelui râu blestemat… Prutul.

-Care ar fi fost reacţia Occidentului, dacă acum 20 de ani la Chişinău s-ar fi votat nu Declaraţia de independenţă, ci un document al reîntregirii neamului?

– Ar fi fost probabil, iniţial, o reacţie de expectativă, pentru că nu trebuie uitat că URSS încă dăinuia… După aceea… no problem!

-Şefii de la Bucureşti au ştiut despre acea deplasare a dv. la Chişinău? V-a oferit cineva vreun mandat? Dacă da, nu poate însemna aceasta şi că Moscova, prin spionii săi la Bucureşti, a vrut să se declare cât mai repede independenţa R. Moldova, pentru a se evita Reunirea?

– Un diplomat este un soldat aflat permanent în slujba ţării sale. Aş adăuga, un ostaş disciplinat. În ceea ce priveşte mandatul, nu prea am avut unul… scris. Şi nici nu era nevoie pentru că interesele supreme ale statului sunt şi trebuie să fie în sufletul şi inima oricărui diplomat român, şi nu numai. E un datum.

Cât despre faptul că Moscova era informată despre ce se întâmplă la Chişinău, răspunsul meu este pozitiv, cunoscând din proprie experienţa eficacitatea celui mai sofisticat serviciu de spionaj din lume, KGB. Este posibil să se fi gândit, acolo, la Lubianka, că independenţa va întârzia unirea Basarabiei cu Ţara. Nu am decât să contemplu această ipoteză a dv., dar ştiu cu siguranţa că „Bucureştii domnului Iliescu” nu a dorit aşa ceva, echipa sa, bolnavă de sindromul obedienţei faţă de imensitatea Estului, a considerat că e de ajuns că am fost primul stat care a recunoscut R. Moldova.

-Cum v-a mulţumit Chişinăul pentru contribuţia dv. la elaborarea Documentului Independenţei Republicii Moldova?

– Nu era nevoie de aşa ceva. Mi-am făcut datoria de român, având şi profesia de diplomat. Pentru a evita aşa ceva nu m-am dus nici la recepţia oferită în acest sens la 27 august, de preşedintele  M. Snegur.

-Şi-a amintit cineva să vă invite la festivităţile prilejuite de a 20-a aniversare la Chişinău? Aţi accepta să fiţi invitatul meu, în calitate de fost deputat în Parlamentul Independentei?

– Nu şi-a amintit nimeni, dar invitația o accept cu plăcere.

-Cine credeţi că mai poate fi considerat coautor al acestui document, căci la Chişinău sunt mai mulţi pretendenţi la calitatea de coautor, dacă nu chiar ca autori ai Declaraţiei…

– Dacă sunt atâţia pretendenţi la coautorat, acesta este un compliment pe care îl primesc cu plăcere. Aceasta înseamnă că documentul a fost conceput corespunzător şi, iată, după două decenii, înfruntând vicisitudinea istoriei, este în continuare atractiv şi viabil…

Privitor la coautoratul Declaraţiei de Independenţă subliniez: domnul Nedelciuc m-a convocat la 25 august 1991 la Chişinău, dându-mi un telefon acasă. În cadrul discuţiei cu domnul Preşedinte Snegur, din seara zilei de 25 august 1991, am înţeles importanţa acţiunii politice şi a documentului care urma să fie elaborat şi supus spre aprobare Parlamentului de la Chişinău. Am cerut un răgaz de două zile şi m-am ţinut de cuvânt. La elaborarea acestui document istoric a contribuit un număr de cinci-şase personalităţi politice, între care şi domnii Nedelciuc şi Matei. Modus operandi era că, în mod democratic, participanţii să intervină la discutarea punct cu punct a conţinutului documentului, de la titlu până la ultimul paragraf.

Cuvântul final mi-a aparţinut întotdeauna mie, în calitate de jurist şi diplomat cu experienţă, dar şi colegului meu, cu care am venit de la Bucureşti, domnul Valentin Stan, in acel timp şef de cabinet în MAE al domnului Marcel Dinu.

Este bine de reţinut că am „măsurat” personal, cum se spune, cu „şublerul”, diferitele propuneri de text, care veneau de la participanţii la acest efort istoric.

Am evitat astfel, să folosesc cuvântul „popor”, pe care l-am înlocuit pe tot parcursul Declaraţiei cu cuvântul „populaţie”, pentru ca spre deosebire de ideologii Moscovei şi prozeliţii ei de la Chişinău, cred că este vorba despre unul şi acelaşi popor, poporul român. În final, am folosit o singură dată cuvântul „popor” în contextul Declaraţiei Independenţei, de fapt de Moscova, dar am adăugat exigent, în strânsă şi corectă legătură, cu realitatea, că acest act – actul independenţei – are loc „în spaţiul devenirii sale istorice şi etnice”. Nu e prea greu, cu atât mai puţin pentru Moscova, să deducă care este acest SPAŢIU, adică România şi poporul român de la Nistru până la Tisa, cum ne-a lăsat ca Testament, marele nostru poet Mihai Eminescu. Documentul, astfel elaborat, a fost gata la data de 26 august 1991, la ora 18:15, şi a fost prezentat de mine, personal, după dactilografiere, preşedintelui Parlamentului, domnul prof. univ. dr. Alexandru Mosanu, care l-a aprobat fără comentarii (păstrez și eu o xerocopie a acestui document -V.Ș.).

Am propus, şi domnul Preşedinte M. Snegur a fost de acord, ca documentul să fie supus aprobării unei Mari Adunări Populare. În faţa clădirii guvernului şi în împrejurimi, străjuiţi de statuia lui Ştefan cel Mare si Sfânt, mai bine de o jumătate de milion de oameni au salutat cu entuziasm, în ziua de 27 august 1991…

-Ce aţi răspunde la eventuala reacţie a moldoveniştilor de la Chişinău că Declaraţia de Independenţă a fost scrisă, iată, „de un român”, …„de unul de la Bucureşti”? E de menţionat că aceşti pseudopatrioţi ai RM nu se arată deranjaţi de faptul că la elaborarea Constituţiei Republicii Moldova, în 1994, cu art. 13 și alte minciuni în ea, au trudit în sudoarea frunţii  unii gravi specialişti din Est...

–„Moldoveniştilor” de la Chişinău, care dau dovadă de un păgubos „patriotism local”, le-aş răspunde invocând învăţămintele istoriei, că această înclinaţie nu duce nicăieri şi, mai ales, produce necazuri propriilor susţinători. Istoria a demonstrat acest lucru…

Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991 nu a fost opera unor străini, ci tot a unor români. Nu importă dacă aceştia au fost de la Chişinăul de pe Bâc, sau de la Chişinăul de pe Criş. Ceea ce contează este dacă documentul reflectă interesul şi instinctul naţional, dacă orice român citindu-l se regăseşte şi e de acord cu el.

În ceea ce priveşte Constituţia din 1994 şi, în special, art. 13, care vă deranjează, ce să vă spun? Mai e ceva de spus?! Şi dacă mai e ceva de spus, dv., factorii decidenţi, consultându-vă cu poporul, hotărâţi: o menţineţi, o schimbaţi. De fapt, aceasta este soarta tuturor Constituţiilor, să fie modificate, abrogate etc.

-În acei ani aţi fost contactat de către doi deputaţi de la Chişinău cu sugestii privind o posibilă Reunire. Informaţia a părut contradictorie unor cititori. Cum o comentaţi astăzi?

– Confirm aceste contacte. Cei doi deputaţi şi-au făcut corect datoria. Conducerea din acea vreme a României nu a reacţionat pozitiv. A fost însă dispusă, chiar în anul 1991, să semneze un Tratat cu URSS de prietenie şi colaborare prin care să se recunoască vechile graniţe. Halal români! Noroc că URSS s-a demantelat şi, în consecinţă, Tratatul nu a mai putut fi ratificat. Probabil, domnul Iliescu mai regretă şi acum această neîmplinire, care însă nu-i este – recunosc – imputabilă „tovărăşiei  sale”.

-Ce implicare aţi avut în pregătirea Tratatului de bază al României cu Ucraina? Cum de s-au făcut atâtea concesii grave, în detrimentul României, al românilor din actualele regiuni Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa?

– Am refuzat, ţinând seama de cursul negocierilor, să particip la încheierea acestui ruşinos Tratat, prin care România a capitulat necondiţionat în timp de pace în faţa Ucrainei.

S-au adus prejudicii şi R. Moldova, prin recunoaşterea vechii graniţe dintre URSS şi România (pe porţiunea Ucrainei), pentru că i-a răpit acesteia, fără a o consulta, calitatea de riveran la Marea Neagră, ca urmare a înglobării unei părţi a Basarabiei de Sud în RSS Ucraineană în 1940 (linia Kalinin) şi recunoaşterea acestei graniţe de România independentă, prin semnarea la stațiunea Neptun, în anul 1997, a Tratatului mai sus menţionat. De cine? De un semibasarabean, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

-Aţi avut vreo implicare în disputele privind Insula Şerpilor, apoi la modesta victorie diplomatică legată de acest litigiu?

– În faza discuţiilor pe această temă, în calitate de director al Direcţiei juridice şi a Tratatelor din MAE de la Bucureşti, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegaţiei române în anii 1994-1995. Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a fost primită de la cine nu te aşteptai, şi anume, de la fostul ministru de externe Adrian Severin (un evreu originar prin familie de la Chişinău), care în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea tratatului politic de bază a recunoscut, pe neaşteptate, că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex. Vă imaginaţi, cred, uimirea delegaţiei ucrainenilor, care, după aceea, au chefuit toată noaptea la Ambasada Ucrainei de la Bucureşti. Şi aveau dreptate! Era un dar neaşteptat…

Astfel ca pe parcursul celor 24 runde de negocieri cu ucrainenii, care au urmat şi care au premers procesului de la Haga (şi chiar la proces) nu s-a mai pus problema posesiei acestei insule, din moment ce Severin o dăruise Kievului, ci numai împărţirea echitabilă a platoului continental din jurul ei.

În opinia mea, rezultatul procesului de la Haga nu a fost modest, ci este mulţumitor, iar membrii delegaţiei române, care mi-au fost „învăţăcei”, s-au achitat bine de misiunea încredinţată. Cele de mai sus, sunt prezentate pe larg într-un amplu articol apărut în ziarul România liberă, intitulat Cum a devenit Insula Şerpilor Zmeinâi Ostrov. Autorul, cel care semnează articolul, îşi spune Andrei Nistreanu. Ghiciţi cine este?…

-Am înțeles!… Vă mulțumesc din suflet pentru efortul Dv la elaborarea acelui frumos Proiect pentru care am votat cu ambele mâini și pe care l-am semnat de două ori… Vă aștept întotdeauna cu plăcere la Chișinău, inclusiv la elaborarea unui alt proiect epocal, cel de Reîntregire a Națiunii Române!!!

Consemnare: Vasile ŞOIMARU

Timpul, 26 august 2011

Republica Moldova

PARLAMENTUL

LEGE Nr. 691
din  27.08.1991

privind Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova

Publicat : 27.08.1991 în Monitorul Oficial Nr. 011     art Nr : 103;118     Promulgat : 27.08.1991

Parlamentul Republicii Moldova d e c r e t e a z ă:

1. Se aprobă Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova (se anexează).
2. Prezenta Lege intră în vigoare în momentul adoptării ei.

PREŞEDINTELE
REPUBLICII MOLDOVA                       Mircea SNEGUR

Chişinău, 27 august 1991.
Nr.691-XII.

Istoria.md:

D E C L A R A Ţ I A

DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA.

PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA, constituit în urma unor alegeri libere şi democratice,

AVÎND ÎN VEDERE trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale;

CONSIDERÎND actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 si 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei;

SUBLINIIND dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru;

LUÎND ACT de faptul că Parlamentele multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia, fapt relevat şi de Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” prin Declaraţia de la Chişinău, adoptată la 28 iunie 1991;

SUBLINIIND că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încălcînd chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale“, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească“, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricarui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.;

REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotarîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991;

PORNIND de la Declaraţia suveranitatii Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 23 iunie 1990, şi de la faptul că populaţia Republicii Moldova, exercitînd dreptul său suveran, nu a participat la 17 martie 1991, în ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale U.R.S.S., la referendumul asupra menţinerii U.R.S.S.;

TINÎND SEAMA de procesele ireversibile ce au loc în Europa şi în lume de democratizare, de afirmare a libertăţii, independenţei şi unităţii naţionale, de edificare a statelor de drept şi de trecere la economia de piaţă;

REAFIRMÎND egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul acestora la autodeterminare, conform Cartei O.N.U., Actului final de la Helsinki şi normelor de drept internaţional;

APRECIIND, din aceste considerente, că a sosit ceasul cel mare al săvîrşirii unui act de justiţie, în concordanţă cu istoria poporului nostru, cu normele de morală şi de drept internaţional,

PROCLAMĂ

solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele întregii populaţii a Republicii Moldova şi în faţa întregii lumi:

REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ŞI DEMOCRATIC, LIBER SĂ-ŞI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ŞI VIITORUL, FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ŞI NĂZUINŢELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAŢIUL ISTORIC ŞI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAŢIONALE.

În calitatea sa de STAT SUVERAN şi INDEPENDENT, REPUBLICA MOLDOVA:

SOLICITĂ tuturor statelor şi guvernelor lumii recunoaşterea independenţei sale, astfel cum a fost proclamată de Parlamentul liber ales al Republicii, şi îşi exprimă dorinţa de a stabili relaţii politice, economice, culturale şi în alte domenii de interes comun cu ţările europene, cu toate statele lumii, fiind gata să procedeze la stabilirea de relaţii diplomatice cu acestea, potrivit normelor de drept international şi practicii existente în lume în această materie;

ADRESEAZĂ Organizaţiei Naţiunilor Unite cererea de a fi admisa ca membru cu drepturi depline în organizaţia mondială şi în agenţiile sale specializate;

DECLARĂ că este gata să adere la Actul final de la Helsinki şi la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, solicitînd, totodată, să fie admisă cu drepturi egale la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi la mecanismele sale;

CERE Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să înceapă negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupaţie a acesteia şi să retragă trupele sovietice de pe teritoriul naţional al Republicii Moldova;

HOTARĂŞTE că pe întregul său teritoriu să se aplice numai Constituţia, legile şi celelalte acte normative adoptate de organele legal constituite ale Republicii Moldova;

GARANTEAZĂ exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice ale tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv ale persoanelor aparţinînd grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase, în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki şi ale documentelor adoptate ulterior Cartei de la Paris pentru o nouă Europă.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!