Pogorârea Sfântului Duh. Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Pogorârea Sfântului Duh. Gând de duminică de Elena Solunca Moise

La trecerea a cincizeci de zile de la Învierea Domnului, sărbătorim Rusaliile, denumire ce vine de la ”Pasca rusata”, Paștele trandafirilor sau, în limba română vorbită odinioară, ”Arusalii”. E ziua când cei din vechime făceau aducerea aminte a Coborârii Duhului Sfânt asupra ucenicilor lui Hristos. Sf. Grigorie de Nazianz scrie că în istoria lumii, două au fost schimbările radicale – trecerea de la idoli – cei făcuți de om și care gură fără să vorbească, urechi au și nu aud, ochi și nu văd ”fiindcă nu este Duh în ei” – la Evanghelie, vestea cea bună a coborârii Fiului lui Dumnezeu care s-a întrupat ca omul să ajungă la conștiința adevărului eliberator de moarte. Coborârea Sfântului Duh a fost profețită încă în Vechiul Testament sub numele de ”capătul sărbătorilor”, evenimentul care urma încheie opera Sa de Mântuire. La Cina cea de Taină,Hristos spusese anume că ”vă este de folos ca să mă duc Eu, căci dacă nu mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă mă voi duce, Mângâietorul, îl voi trimite la voi.” Ne amintim cum, când Hristos a primit Botezul de la Sf. Ioan Înaintemergătorul, Duhul Sfânt în chip de porumbel s-a odihnit deasupra capului Său și a spus: ”Acesta e Fiul Meu Multiubit întru care am binevoit” . La șapte luni, pe muntele Tabor, a spus: Acesta e Fiul Meu Multiubit pe El să-l ascultați”. Pas cu pas putem urmări iconomia desăvârșirii Tatălui Ceresc, cu care suntem îndemnați a-i fi asemenea – de la voirea binelui la lucrarea lui întru nesfârșire pentru că binele izvorăște veșnicia. Acum, s-a auzit un ”vuiet mare, ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau ei”, iar noi știm că ”Duh este Domnul” și este deplin liber să bată unde și cum vrea. El a umplut casa fiind ca un mediu de viață pentru toți cei ce credeau și prefigurând astfel întemeierea Biserici,spațiul și timpul liturgic în care ne rugăm în ”Duh și Adevăr”.

Cuprinzându-i, cum numai Duhul o poate face, apostolii și ucenicii au început a vorbi în alte limbi, dar nu oricum, nu la întâmplare ci cu rost, altfel ei oameni simpli fiind nu cunoșteau decât limba pe care o vorbeau. Cei prezenți, și nu puțini, s-au uimit întrebându-se nedumeriți:”Ce va să fie cu aceasta?” Întrebarea era firească pentru că erau de față iudei din toate colțurile lumii, între alte neamuri – parți, mezi și Elemiți și cei ce locuiau în Mesopotania, în Iudeea și Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și Pamfilia, în Egipt și părțile Libiei, erau prozeliți, cretani și arabi prefigurând aria de răspândire a religiei creștine, firește având fiecare limba propria și în aceasta reușeau să înțeleagă rostirea Apostolului Petru, de fapt întâia predică despre Hristos-Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat s-a făcut om ca tot cel ce crede să nu moară și să aibă viață veșnică. În prelungirea unei idei a lui Origen, Sf. Grigorie de Nazinaz scrie că ”omul este îndumnezeit prin participare la lumina divină iar nu prin participarea la esența divină”.E o formă de filiație adoptivă despre care Sf. Ap. Pavel scria că ”pe cei pe care Dumnezeu i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său pentru ca El să fie ”întâiul născut între mai mulți frați”. Așa înțelegem de ce, între ei, creștinii își zic de atunci și o fac și azi frați și surori într-o filiație a îndumnezeirii. Spunea Sf. Simion Noul Teolog: ”Eu sunt om prin natură și Dumnezeu prin har”. Asta înscrie pe om spre acea ”ignoranță doctă” despre care Nicolas Cusanus scria că e un fel de stingere a contrariilor așa cum o făcea Sf. Grigorie de Nazianz, ”Duh al lui Dumnezeu, Duh al lui Hristos, mintea lui Hristos…Duh al înfierii” Ne aduce aminte de glasul său rostind la Botez: ”Acesta este fiul Meu cel Multiubit întru care bine am voit”, iar la Schimbarea la față: ”Acesta este Meu Multiubit pe El să-L ascultați”. Fiu al Omului și Fiu al lui Dumnezeu, Hristos a făcut posibilă introducerea conceptului de ”coincidenția opopositorum” ca laolaltă înfășurare a lucrurilor chiar și a celor contradictorii tâlcuite de Sf. Grigorie de Nazianz ca multiple înfățișări: ”cugetător în multe chipuri, limpede, clar neîntinat…liber de sine-dispunător și neschimbat, atotputernic,atot-ascultător , prin toate duhurile…”; este cumva ca lumina care e neschimbată prin armonia secretă a celor șapte culori, cifra spiritualului, dar, spune Grăitorul de Dumnezeu nici aceasta nu o cuprinde. Cum ar putea cuprinde raza soarele căruia îi aparține. E o taină a tainelor care nu poate fi și nici nu are cum fi, pentru că e ”fiirea” întreagă , câtă vreme ”ochiul apei, și izvorul și râul sunt una la număr, cu toate că au înfățișări deosebite”.

Îndumnezeirea omului

Sărbătoare Coborârii Sf. Duh se prăznuiește în fiecare an în zi de duminică, la 50 de zile de la Înviere, zi a săptămânii în care se prăznuiesc și Intrarea Domnului în Ierusalim și Învierea, apoteoză a activității Sale pe pământ și ca o îmbrățișare prin care se transmit darurile divine. Întâmplarea este relatată de Sf. Evanghelist Luca în cel de al doilea din ”Faptele apostolilor” dar fusese vestită mai înainte de Însuși Fiul lui Dumnezeu care spusese ”Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care Tatăl îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aminti de toate pe care vi le-am spus Eu”. Era în zi de duminică, ca și intrarea Domnului în Ierusalim, Cetatea Păcii, apoi Învierea fără de care, spune Apostolul Neamurilor zadarnică ar fi fost și propovăduirea lor și credința noastră. Mirare mare i-a cuprins când au văzut coborând ”limbi ca de foc” , în timp ce ei au dobândit darul vorbirii în limbi făcând cunoscută tuturor unul și același Adevăr al învățăturii lui Hristos. Era cu adevărat minune pentru că era făptuire pe care numai Domnul o poate săvârși, altfel nu este de închipuit cum ucenicii, oameni simpli, fără știință de carte și cu atât mai puțin cunoscători ai unor limbi străine puteau vorbi pe înțelesul tuturor. Era Adevărul, care cunoscut elibera omul de moarte. Așa s-a făcut că din simpli, pescarii au devenit preaînțelepți cum spune troparul și în lume s-a dezvăluit un urcuș neîncetat spre îndumnezeire. Se adeverea în acest fel omul este o ființă spre sfințire, împlinire a sa, lucrare a asemănării cu ”Cel ce a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor”.

Omul se face ”un fiu adoptiv al lui Dumnezeu” sau putând a ajunge astfel ”nu prin identitate, ci prin participare la natura dumnezeiască”. Așa cum o facem în Sfânta zi de Paște când preotul ne cheamă de oriunde am fi.”Veniți de luați lumină!” și cu toți mărturisim că Hristos a înviat. Duhul Sfânt este a-tot prezent încă de la început, când se plimba deasupra apelor. Apoi, scrie Dumnezeiescul Cuvântător, ”Se naște Hristos, Duhul îi este premergător; se botează Hristos, Duhul îi este mărturisitor;este ispiti Hristos, duhul îl duce;săvârșește minuni, Duhul îl însoțește;se urcă Hristos la ce, Duhul îi este, căci ce lucru mare și propriu lui Dumnezeu nu-I poate fi dat urmaș lui, afară de cel de nenaștere și naștere” El purcezând din Tatăl, împreună cu Tatăl și cu fiul fiind închinat și slăvit, pentru că avem Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Sfântul Duh într-o unime ca nu cumva să existe riscul unui fel de politeism

Numai după coborârea Duhului Sfânt, ucenicii lui Hristos au putut predica, îndeosebi după predica ținută de Sf. Ap. Petru, întâiul care mărturisise că Hristos ca ”Fiu al lui Dumnezeu” . Primind Duh Sfânt, pescarii au de venit ”preaînțelepți” prin revărsarea Duhului Sfânt asupra lor, fiind, cum s-a spus ”umpluți de râvna darurilor primite.” Numai după acest moment, ucenicii ai ieșit să predice și au făcut-o la început în fața a trei mii de suflete care au crezut, constituind astfel prima comunitate. A apărut Biserică unde mărturisesc toți cei încredințați că Hristos este Fiul lui Dumnezeu care a venit pe lume să-i mântuiască pe păcătoși. Adică pe toți oamenii pentru că noi știm și mărturisim că nu este om fără de păcat cu excepția Fiului lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului. Mai întâi Origen, după care Ioan Damaschin și apoi Sf. Grigorie de Nazianz au fost primii care au stăruit asupra Duhului Sfânt. Oamenii îndumnezeiți nu sunt cei care primesc automat această calitate, ci prin har. O primește pentru că, la cădere nu a fost distrus chipul lui Dumnezeu și a rămas jertfa care la făcut posibilă restaurare, cum scria Părintele Stăniloae. Moarte este întuneric, jertfa este lumină care luminează și când e a lui Hristos însuși, întunericul nu o cuprinde. Cum știm că ”Duh este Domnul” și că se cuvine a ne închina Lui în ”Duh și Adevăr” e o împlinire în aceea că este Mângâietor prezent pretutindeni ca desăvârșire a lucrării dumnezeiești a cărei roade sunt ”dragoste, bucuria și pacea” și să reținem că bucuria este semnul Duhului, opusă cumva plăcerii legată de trup și cercetătorii au descoperit un centru al plăcerii în creier. Lui i se asociază ca o consecință moartea ca sugrumare a libertății pe care am pute-o asemui cu apa despre care Mântuitorul a vorbit femeii samarinene: ”Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va înseta în veac”.

Odată cu Pogorârea Duhului Sfânt omul a dobândit libertatea autentică în sensul descifrat de Sf. Ap. Pavel că ”toate ne sunt îngăduite, dar nu toate folosesc”. Mai mult, la Cina cea de Taină, frângând pâinea a zis: Acesta este Trupul Meu care pentru voi și pentru mulți se frânge spre iertarea păcatelor. Pentru omul căzut în acel ”aici” ca într-un spațiu închis, singura dătătoare de libertate rămâne jertfa pe care Dumnezeu o face cu Fiul Său Unul Născut. Credința se manifestă în acest ”aici” dar temeiul ei este Dumnezeu. Sf. Grigorie de Palama scrie cum ”credința depășește ideile înnăscute din privirea făpturilor. Ea ne-a unit pe noi cu rațiunea mai presus de toate și cu Adevărul neconstruit și simplu că toate s-au făcut de Dumnezeu – spunea Psalmistul ”El ne-a făcut pe noi, nu noi” De aceea credința e mai presus de fire și aduce cu sine smerenia puterea de a ne ridica pe noi deasupra noastră spre Unitatea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, care, în cele din urmă le adună pe toate spre a le dărui cum soarele dăruiește lumină prin razele sale. Atunci, fără de veste ”din cer s-a făcut vuiet, ca suflere de vânt ce vine repede și a umplut toată casa în care ședeau”. Din ”cer”, adică de la Dumnezeu însuși ca o purcedere pentru că, scrie David, toate le-a făcut Dumnezeu ”frumoase și la locul lor, El fiind pretutindeni și veșnic, așa cum au tâlcuit Sfinții Părinți. Ioan Damaschin subliniază ce e vorba precizează că pogorârea a fost după fire nu după loc, în orizontul acelui ”aici” iar omul resimte ca un cutremur al ființei pe care-l va resimți în sec. XX filosoful existențialist Kierkegaard. ”Cerul” cuprinde ca într-o îmbrățișare spațiul și timpul iar Sf. Ioan Gură de Aur scrie că și Duhul Sfânt a coborât tot după fire. Omul ar putea percepe această taină în care trăiește dacă păcatul nu i-ar perturba percepția. ”Când păcatul schimbă sensul existenței în loc să fiu deschis în stare de ofrandă lui Dumnezeu, jertfesc totul mie, idolului din mine”. Închis în sine, omul nu mai poate cunoaște, practic nu mai vede, e ca un orb care ”văzând, nu vede”. Dar atunci, vuietul a cuprins pe toți oamenii ca un botez și Sf. Ioan Gură de Aur chiar așa îl consideră.

Cei prezenți, depășiți de minune, considerau că ucenicii sunt ”amețiți de vin” și Petru, adresându-li-se cu ”bărbați frați” a vorbit despre Hristos Mântuitorul, ”pe care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morții, întrucât nu era cu putință ca El să fie ținut de ea”, trupul Său nefiind dat stricăciunii. Prin Petru și noi suntem martori ai nestricăciunii și ridicăm imn pentru Hristos care este în noi: ”Bine ești cuvântat Doamne Acela ce preaînțelepți pe pescari i-ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt și printrînșii lumea ai vânat Iubitorule de oameni slavă Ție”. Mai întâi pescarii, așteptând cu răbdare și pricepere ca destinul să le răsplătească truda fără să știe dacă o va face nici când și nici dacă le va fi suficient pentru a hrăni familia. Să ne amintim de prima și a doua pescuire minunată, când Hristos i-a spus lui Petru că îl va face ”pescuitor de oameni” și cea de a doua în care i-a dat misiunea: ”Paște oile Mele” și ”Paște mielușeii Mei”. Se spune că au flăcările au fost ”împărțite” pentru că îi este dat fiecăruia să o primească pe a sa proprie, cu mare grijă deprinzând, în cele din urmă cum să-și înmulțească talanții.

Darurile Duhului Sfânt

Darurile Duhului sunt menționate de Apostolul neamurilor ”de pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor” . Se vorbește de cele nouă daruri ale Duhului, clasificate mai târziu în trei grupe: ( darurile vorbirii: diferite limbi, traducerea limbilor şi profeţia; darurile revelaţiei: vorbirea despre înţelepciune, vorbirea despre cunoştinţă şi deosebirea duhurilor; şi darurile puterii: puterea de a face minuni, credinţa neclintită şi darul tămăduirilor. Trei dintre aceste daruri spun ceva; trei dintre ele dezvăluie ceva; şi alte trei fac ceva. Toate aceste daruri s-au manifestat şi sub Vechiul Legământ cu excepţia vorbirii în diferite limbi şi a traducerii limbilor, care sunt specifice Noului Legământ. Roadele Duhului Sfânt sunt ”dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, făptuirea binelui, credința, blândețea,înfrânarea , curăția”. Părinții din bătrâni învață că acela care are aceste roade are și pe duhul Sfânt”. Ne rămâne ceea ce e mai important stăruirea în a le dobândi și a le face cât mai roditoare. E timpul, cum spune Poetul și medicul isihast. Vasile Voiculescu, unul dintre sfinții închisorilor să îngenunchem în fața icoanei cu Pogorârea Duhului Sfânt luminată de candela cu flacăra-i neobosit aprinsă a asculta glasul minții rostind în inimă:

Acum mă-nchid umil în rugăciune

De ea mi-s fibrele vieții, toate, pline…

Și inima, șoptind-o-n taină-mi spune

Această simplă și unică rugăciune

Gătește-te, El însuși vine acum la tine

Elena Solunca Moise

În amintirea flăcărilor în formă de limbi, s-a statornicit ca, în această zi să fie aduse la Biserică frunze pe care preoții le sfințesc, se împart credincioșilor care le iau acasă. Din anul 2008, prima și a doua zi de Rusalii au fost declarate zile libere.

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.