Constantin Barbu: “Daca va fi nevoie, voi putea oferi si alte exemple de plagiat ale aceluiasi personaj. De altfel, Noica mi-a povestit cum a reusit sa-l salveze pe Liiceanu de prima acuzatie de plagiat in teza sa de doctorat despre “Tragic”, convingandu-l sa paraseasca Institutul de filosofie.“
Andrei Plesu a atins culmea hermeneuticii cand a interpretat poezia lui Radu Mischiu, fost Radu Vasile, care era prim-ministrul sau, şef politic peste un băiat grăsuţ cu barbă, cu burtă, cam brunet şi care făcea pe ministrul de externe.
Cartianu şi Popescu au fost cei doi clovni care au sărit în ajutorul plagiatorului Liiceanu, când avu loc accidentul nuclear cu plagiatul din Heidegger. Bine bă, hermeneilor! citeaţi Sein und Zeit şi nu spuneaţi la nimeni nimic?
Gabriel Liiceanu a parcurs drumul invers, de la peratologie la postura de lăutar prezidenţial. Mai mult de atât, a introdus, la Grupul pentru Dialog Social, după opinia lui Nicolae Breban, spiritul sectar în cultura românească, generator de discordie între scriitori, între tabere de intelectuali, consumând inutil energiile: „spiritul de la 22, de la GDS a fost un spirit partizant, sectar, de răzbunare şi de luptă contra comuniştilor, deşi comuniştii nu mai existau niciunde în estul Europei. Noi eram deja în sfera americană. A fost o luptă pentru carieră. Noi vedem că grupul de la GDS s.a afirmat. Ei se reprezintă ca elită şi eu contest acest lucru”
De la cap: sunt câţiva (dacă mă gândesc bine sunt chiar mulţi) scriitori şi scriitoare care îşi recită disidenţa pe care o practicau la Gogu Rădulescu acasă. Nu ştiu cât disidenţă poţi să faci cu Arpagic, poate o disidenţă prăzulie.
Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt la inmormantarea filosofului Constantin Noica) nu numai ca ii acuza pe cei trei de plagiat, dar o si demonstreaza, indubitabil.