Plagiatele mici ale lui Plesu, Patapievici si Liiceanu (I). Constantin Barbu, discipolul lui Noica, isi pune fostii colegi de la Paltinis la o “autopsie vie”

Filosoful Constantin Barbu, discipol al lui Constantin Noica si autor al mai multor Proiecte Nationale, cum sunt  integralele Mihai Eminescu si Dimitrie Cantemir, dupa un prim dialog antrenant cu jurnalistul Costin Cretu, publicat sub titlul Pamfletul negru, revine in partea a doua cu o “autopsie vie” pentru fostii sai colegi de la Paltinis, Liiceanu si Plesu, pe langa care il adauga si pe Patapievici. Constantin Barbu (foto alaturi de Parintele Nicolae Steinhardt la inmormantarea filosofului Constantin Noica) nu numai ca ii acuza pe cei trei de plagiat, dar o si demonstreaza, indubitabil. In urma unor acuze similare facute in ziarul Ziua, in celebru articol “Liicheanu” in care erau dezvaluite si fraudele patronului Humanitas, considerat “un profitor al tuturor regimurilor”, acesta i-a dat in judecata pe autori pretinzand prin casa de avocatura a lui Valeriu Stoica daune morale de trei miliarde lei (300.000 roni). Procesul “Liicheanu” se afla inca in curs. Independent de acesta, Constantin Barbu isi propune ca adevarul despre cei doi fosti navetisti pe la Paltinis, Paris si Heidelberg sa iasa la lumina si este dispus sa mearga pentru aceasta chiar si in Instanta, pentru a lamuri o data pentru totdeauna impostura celor trei. Publicam pentru inceput un extras din acest nou “Pamflet negru”, urmand sa revenim cu alte parti la fel de incendiare ca si acesta.

PAMFLETUL NEGRU

Partea a II-a

Autopsie vie

cu marii plagiatori

Patapievici, Pleşu şi Liiceanu,

E rău să fii român?

E rău să fii român, dar ţinând cont că românii vorbesc româna aş zice că, în lumea asta cacofonică, e un noroc. Româna este genială ca sanscrita, greaca veche, latina, germana… Şi mă mai gândesc.

Românii au mari probleme din cauza derbedeilor care-i spionează antiromâneşte dinăuntru. România n-are noroc fiindcă a fost întotdeauna obligată să aibă conducători. Nu fac o glumă ieftină dacă spun că România ar fi fost cu 500 de ani în faţa oricărei ţări dacă  n-ar fi fost condusă niciodată de nimeni. Avem o artă de a ne autodistruge greu de înţeles. Aşa o fi în cod. Să nu uităm că daco-traco-sciţii (care, mai recent, nu-i mai plac lui Nicolae Manolescu) erau distribuiţi în vreo 159 de triburi. Iată ce a fost în stare să producă mintea acestui intelectual ce părea echilibrat, cu bun simţ, adică aşa cum îi stă bine unui mediocru, în sensul bun al cuvântului:

„Problema României este fondul. Şi aici iarăşi mă deosebesc de foarte mulţi care spun că aceste forme trebuie, totuşi, umplute la un moment dat cu fond propriu. Nu. Fondul nostru, cu care am umplut de fiecare dată formele străine, a fost fondul acela nelatin a cărui revoltă o saluta Blaga în 1921. Fondul acesta ne-a dus spre ce e mai rău în noi, spre tracism, spre dacism, spre protocronism, deci spre toată partea răsăriteană, balcanică a sensibilităţii şi civilizaţiei noastre, spre toată această ortodoxie care ne ţine ancoraţi aici, undeva între Bizanţ şi Kiev, şi de câte ori am vrut să umplem formele cu fondul acesta au ieşit tensiuni şi chiar conflicte majore”.

„Eu sunt pentru împrumutarea fondului autohton. Nu vreau să fie umplute aceste forme.”

Îmi vine să-i spun: Băi, băiatule! Fondul este arheu. De ce nu ştii ce e arheul? Fiindcă n-ai înţeles nimic din Eminescu şi nici pe Noica nu l-ai citit (dar îi comentezi impertinent în Istorioara critică). Fondul nostru nu e acela nelatin care ar da seamă de tracism, dacism, de „partea răsăriteană, balcanică” şi alte bazaconii pe care le debitează plagiatorul Manolescu. Fondul „nostru” e unul proto-indo-european, e unul vechi omenesc, ca al tuturor. Omul nu ştie nici istoria limbilor indo-europene, n-a auzit de poporul proto-indo-european, habar n-are genetică, biologie de liceu nu ştie ş.a.m.d. până dai de biblioteca Vaticanului. Păi Platon, ce să facă Nicolae? Să scrie franţuzeşte, pe înţelesul tău de ambasador? Şi Sfinţii Părinţi să nu mai scrie în greceşte, să treacă direct la finlandeză. În 325, la Niceea, era vorba de un Crez, ce să facă ortodocşii? Să renunţe la rugăciune sau să-ţi explice ţie ce este epiousia, ca să-i explici şi lui Cărtărescu, Nowbelistul, cel de la Cenaclul de luni, ce e aia panta exestin (din Apostolul Pavel, bineînteles) ca să puteţi da drumu la postmodernism. Nu poţi fi „pentru împrumutarea formelor străine şi împotriva fondului autohton”, degeaba faci criză şi strigi: „Nu vreau să fie umplute aceste forme”. Fiindcă ousia şi eidos (cu digamma în faţă, scuză-mă) se ating şi se dau peste cap, se desobstrucţionează reciproc până când ameţeşti.

Vorbind serios, Manolescu n-a avut niciodată cap filosofic şi nici cap teoretic. Aşadar, voi spune că nici n-a scris prostiile grozave de mai sus.

Dar să fii ţigan?

Am putea să-i admirăm pe „hinduşi”. India, unde se vorbesc vreo 321 de limbi şi dialecte, este un subcontinent genial. Ţiganii din India vin şi, chiar fără voia lor, n-ar putea să nu fie nişte oameni coborând din excepţie. Eu vorbesc de vârfuri, nu de Pleşu. Coomaraswamy este absolut genial (el este un anglo-indian). G. Călinescu, dacă legenda e adevărată, este fiul Mariei Vişan, semihindus. Poate cineva spune despre Călinescu că nu este genialissim? Drama nu este că eşti român, ţigan, bulgar, mongol, lapon ci că eşti om căruia îi plouă în gură printre crăpăturile pământului şi omuleţul  nu mai are nimic de zis că aşa este circuitul apei în natură.

Această întrebare îşi are rădăcinile în comentariul tău din prima parte, când îţi manifeşti o curiozitate legată de originea etnică a lui Pleşu. Poate fi culpabil “reflexul de dialectică ancestrală”?

Fiecare om este un individ în care este posibil ca spiritul Universului să se încerce, cum zice Eminescu.

Dar vin şi te întreb eu pe tine: ce mai este Pleşu când plagiază şi cuvântul etc.? Ce să fie? Îţi răspund eu: Ministrul culturii, Ministrul externelor, rectorul Colegiului Noua Europă, adică un plagiator. Să-ţi exemplific, ca să ne distrăm un pic în timpul vieţii lui.

Despre îngeri nu mai poate vorbi nici în limba păsărilor

Trădarea lui Noica.

Trădarea lui Noica s-a făcut, vorba lui Liiceanu, “ în două feluri“. Felul întâi ar fi “o trădare în raport cu imperativele culturii înseşi“, iar felul doi se referă chiar la modul “în care el a pariat pe noi“, anume la pierderea partidei prin ne(mai)jucare.

Aşadar, avem:

a). trădarea lui Noica prin           1. ieşirea din cultură şi intrarea în politică şi 2. pierderea partidei culturale prin ne(mai)jucare;

b). dreptul de a plagia pentru “a intra în vibraţii cu coarda care eşti“.
Liiceanu “l-a trădat“ pe Noica şi prin publicarea cărţii Alexandrei Lavastine (altă plagiatoare) care îl citează ca pe un clasic pe Zigu Ornea (alt plagiator), ganeful neştiind nici carte, fiindcă, vorba lui Şora, “n-a citit decât ziare“.
Ornea este cel ce a semnalat sursei “Şerban“ (agent al lt. colonelului A. Olimpiu) manuscrisul lui Noica Povestiri despre Hegel. Am vorbit cu domnul Mihai Şora îndelung despre chestiune (mai există la Dosar încă o lungă declaraţie a lui Mihai Şora) ; despre acest subiect tragic am vorbit în mai multe rânduri cu Noica însuşi, la Păltiniş; cu Emil Cioran, la
Paris. Va trebui să se rejudece procesul lotului Noica-Pillat.

În ceea ce-l priveşte pe Andrei Pleşu (care, lucrând mulţi ani la CNSAS, trebuie să fi cunoscut Dosarele Noica, deci şi “ajutorul“ dat Securităţii, direct sau indirect, de Ornea împotriva lui Noica), acesta conducea Dilema în care acelaşi Z. Ornea credea că-şi poate bate joc de “simboalele spirituale“ Eminescu şi Noica. (Vorba “simboale“ este a părintelui Stăniloae). Ce scria ipochimenul Ornea în Dilema lui Pleşu: “…în anii optzeci, Constantin Noica a formulat definiţia aberantă despre Eminescu: «omul deplin al culturii româneşti», contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei eminesciene în toate ale ei alcătuiri“ (Dilema, nr. 265/ 1998).

Eminescu şi Noica sunt “arheii jigniţi“ care nu pot fi în nici un chip jigniţi. Pentru aceste încercări aproape ritualice de jignire a lui Eminescu şi Noica primesc Pleşu şi Liiceanu proba dezonorantă a dezvăluirii plagiatelor pe care le-au făptuit. Aşadar, astăzi e ziua cea mare a lui Andrei Pleşu. Voi aminti doar în treacăt că n-a făcut mai multe trimiteri la capitolul despre Îngeri din Limba păsărilor (cel puţin opt autori). Nici că în capitolul Limba păsărilor dă un lung citat din Bunî şi crede că este din Ja‘far (Ce-ar fi fost dacă la Călugăreni ar fi trebuit să se bată Gingis-Han cu Sinan Paşa? Ar fi fost ca şi cum Buddha ar fi vorbit în germană cu Andrei Pleşu, strănepotul său din Brăila?).

Culmea inconsistenţei intelectuale a lui Pleşu (fost ministru al culturii, nu e o ironie) apare când confundă în Despre îngeri (Humanitas, 2003, p. 139) pe celebrul SOHRAVARDÎ cu Henry Corbin.

Culmea ironiei involuntare: Liiceanu îi face un portret obiectiv-batjocoritor chiar lui Andrei Pleşu. Liiceanu scrie în “Uşa interzisă“ că Pleşu îl scotea din minţi pe Noica şi niciodată n-a putut înghiţi măcar un strop din Sein und Zeit (atunci întreb: de ce este atât de exigent acest Pleşu, veritabil Vasile Porojan al ontologiei fundamentale – apărându-l pe Liiceanu de plagiatele din Heidegger?), n-a citit nici Hegel, nici Husserl, dar guenoniza prin judeţul Ilfov, furând, din când în când, din Corbin…

Citez din distrugătorul Liiceanu: “Pentru a ajunge «Acolo», în punctul înalt din care Spectacolul Lumii îşi dezleagă misterul, Andrei s-a urcat în mai toate vehiculele care aveau afişată această destinaţie: de la textele sacre ale creştinătăţii şi ale religiilor orientale şi până la steinerismele şi ezoterismele modernităţii. Vorbei cu care ajunsese să-l scoată din minţi pe Noica – când acesta îi plimba pe sub nas câte o farfurioară cu mâncărică filozofică pe care se chinuise să o prepare cât mai gustos şi să o prezinte cât mai plăcut, iar Andrei după o scurtă adulmecătură, strâmba din nas şi declara: “Nici cu asta nu am ce face!“ – el i-a rămas şi astăzi credincios. De ani de zile mă străduiesc să-l fac să ia o îmbucătură din Sein und Zeit. Andrei o cântăreşte din ochi mefient, mă ascultă o clipă pledând virtuţile gastronomice ale acestui biftec filozofic şi, dincolo de un “mda…“ politicos şi căznit, îl aud murmurând în sinea lui: “Nici cu Heidegger nu am ce face!“ Reiterăm periodic proiectul unui seminar despre Fiinţă şi timp cu care îl tot ameninţ de câţiva ani, dar ştiu (şi de aceea nici nu-l pot începe) că lucrul nu îl interesează.
Dar în fond de ce nu are Andrei ce face nici cu Hegel, nici cu Kant, nici cu Heidegger, nici cu Husserl şi, la o adică, nici cu toată filozofia modernă? Interesant nu este cazul lui, ci cazul cazului lui, aşa cum în această poveste, care a reapărut la suprafaţă o dată cu seminarul Guénon, interesant nu este cazul meu, ci cazul cazului meu. (Pentru că, în fond, de ani de zile de când ne cunoaştem, Andrei îmi plimbă pe sub nas câte o farfurioară: o mâncărică cu îngeri, alta cu Corbin…)“.

Deci, Pleşu are o farfurioară cu Corbin din care serveşte mâncărică, puţin furată.

Se poate, domnule Pleşu?
Uite că se poate!

Andrei Pleşu, plagiator din Corbin.

Caz destul de rar, Andrei Pleşu copiază în câte două cărţi deodată. El scrie în Despre îngeri (ed. cit., p. 260) şi în Limba păsărilor (ed. cit., p. 253), fără să citeze pe nimeni: “Cuvântul grecesc angelos, ca şi cel ebraic (malakh), ca şi cel arab (malak), sau persan (fereshteh) înseamnă «mesager».“ Andrei Pleşu plagiază din Henry Corbin, traducător el însuşi al lui Heidegger, autor a peste 15 lucrări capitale despre filosofiile Iranului.

Henry Corbin, în Le paradoxe du monothéisme ( L‘Herne, Paris, 1981, p. 81) scrie şi el, dar cu decenii mai devreme:

A partir du sens courent du mot grec Angelos, messager (qui a pour équivalent l‘hébreu malakh, l‘arabe malak, le persan fereshteh), nous avons a considérer….

Dintr-un singur plagiat, Pleşu îşi distruge cele mai bune cărţi ale sale, Limba păsărilor şi Despre îngeri. Când se vor publica aceste lucrări în Franţa, o parte din traducere e deja făcută…
Pleşu e singurul om din lume care a plagiat şi cuvântul «etc».

Într-o viitoare Enciclopedie a prostiei europene s-ar putea să figureze şi Andrei Pleşu ca singurul ministru al culturii care a copiat până şi cuvântul etc.

Fenomenul se produce simultan în Limba păsărilor (p. 255) şi Despre îngeri (p. 262). De unde plagiază Pleşu? Evident, tot din Henry Corbin. Întâi, Pleşu citează 10 (zece) cuvinte în ghilimele, anume: “realitatea esenţială a oricărui existent aflat în plenitudinea existenţei sale“. După care copiază (evident, fără să pună ghilimele) 12 (douăsprezece) cuvinte, anume: “îngerul unui peisaj, al unei opere de artă, al unei simfonii etc.
În Henry Corbin, Le paradoxe du monothéisme ( L‘Herne, Paris, 1981, p. 92) se află chiar cuvintele plagiate de rectorul Colegiului Noua Europă, Andrei Pleşu, intelectual de elită: “… de l‘Ange d‘un paysage, de l‘Ange d‘une oeuvre, d‘art, d‘une symphonie etc.

Omul care l-a furat pe etc. scrie despre îngeri!

“Aşadar, scrie hermeneul Dilemei, maximă diferenţiere, o diferenţiere echivalentă- la nivelul lumilor subtile – cu diferenţierea lumii sensibile. Dar nu numai diferenţiere, spuneam, ci şi ierarhie.“
Iată cine vorbeşte în cultura română despre “maximă diferenţiere“, “lumi subtile“, “ierarhie“.

Tupeul acestui catalul acrobistic de a pronunţa zilnic, împreună cu Liiceanu, cu Patapievici (un “kantian“) cuvintele “prestigiu“, “elită“, “ierarhie“ este de-a dreptul indimenticabil şi ametric. Ipochimeni din legiunea plagiatorilor patibulari, ei nu rezistă nici măcar la un striptease intelectual, dar la un ecorşeu ştiinţific. De o autopsie spirituală nici c-ar mai putea fi vorba.
Doi clovni bătrâni, Pleşu şi Liiceanu, anunţă că după distrugerea lor prin dezvăluirea plagiatului se va lăsa noaptea culturală în România. În mod sigur nu. Pentru cei doi discipoli rataţi, ridicoli şi gonflabili, poate că nu e totuşi târziu să se mai ducă o dată la Noica la Păltiniş şi să-l întrebe dacă i-a mai rămas cumva nişte gaz de la Vişoi.
Se spune că, deja, Liiceanu şi Pleşu joacă rolurile principale într-o apocalipsă veselă cu intelectuali postumi.

Este imperios să faci unele precizări în legătură cu Liiceanu, Pleşu, Patapievici.

– Să începem cu Patapievici. Dar Liiceanu?

Vrei să-l începem pe Patapievici, nu?

Poftim:

Patapievici: “Omul recent“, cel mai recent plagiat din Kant.

Cel mai obiectiv lucru despre Patapievici l-a spus Mihai Şora într-o carte intitulată “Despre toate şi ceva în plus“. Anatomia percepută de cel mai mare filosof român în viaţă priveşte “Omul recent“. Patapievici “este covârşit de multitudinea lecturilor. Acele lecturi au fost făcute, dar după modul cum sunt citate reiese că ele sunt depozitate într-un organism cu o memorie teribilă a amănuntului, dar care nu a avut încă beneficiul uitării. Ar fi fost, zic eu, un beneficiu dacă ar fi uitat ceea ce a citit şi ar fi reexpus lucrurile topite în fiinţa lui dintr-un punct de vedere central, iradiant. În felul acesta, în loc ca unitatea să-i vină de la periferia expunerii, i-ar fi venit de la centru, iar lucrarea, mă refer la Omul recent, ar fi fost mult mai convingătoare. Aşa, ea ce face? Împarte universul contemporan în nu ştiu câte sectoare, pe care le expune la modul secvenţial, toate împreună făcând un fel de curbă mare cât de-abia dacă reuşeşte să se închidă, şi chiar bine închisă dacă ar fi, tot n-ar reuşi să-şi găsească un centru. Cred, de aceea, că dacă şi-ar fi uitat lecturile şi s-ar fi plasat direct în centrul tensional al problematicii sale, ar fi fost un mare gânditor“.

Aşadar, Patapievici ne apare ca un ins care n-a uitat cultura şi nici n-a dizolvat-o, un amator talentat care divizează universul în atâtea secvenţe încât nu le mai poate ţine socoteala, bucla gândirii nu se închide şi tot aşa dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Tot aşa, dacă n-ar fi plagiat din Kant, n-ar fi fost briliant. Şora mai avertizează despre “bulimia sa pentru citate, una de tipul a avea“. De ce oare nu l-a citat pe Kant, probabil nici Patapievici nu mai ştie.

Dinescu i-ar putea produce filosofului Liiceanu o autopsie atât de veselă încât ar deveni geloşi şi cei mai celebri morţi de la Săpânţa.

Nici Liiceanu nu pare a avea o opinie mai favorabilă faţă de Patapievici. În jurnalul său “Uşa interzisă” (produs de un “impostor de anvergură“, cum singur se caracterizează), Liiceanu scrie: “pentru că se împlinea un an de la apariţia revistei “Plai cu boi” şi, deopotrivă, pentru a mediatiza sponsorizarea unei “tabere de artişti“ care, vreme de două săptămâni, au fost ţinuţi de Dinescu pe mâncare şi băutură ca să realizeze “ceramică de Cucuteni“, la “Lăptăria lui Enache“ de pe terasa Teatrului Naţional, s-a organizat o expoziţie cu chef mare, cu primarul Băsescu şi cu sute de invitaţi. Ca happening, un “episod scenic“- fete goale puşcă, pictate din cap până în picioare “cucuteneşte“, adică în falduri spiralate negre şi maro. Din nou lăutari, băutură la discreţie – palincă şi vin din podgoriile lui Dinescu – şi Dinescu însuşi cântînd cu foc, la microfon, romanţe. Ameţit de ceea ce văzuse şi trăise – “în 5 zile cât 15 ani“, mi-a mărturisit la telefon -, amicul din Frankfurt, de cum a ajuns acasă (şi deja de pe aeroport), a făcut o viroză reactivă cu febră de 40 de grade. Dezimunizat complet după câteva decenii de spaţiu aseptic german, organismul omului nostru, proiectat din istorie în mahalaua istoriei şi cufundat compact în ea, vreme de cinci zile, a clacat. Sigur că nu în orice loc din România amicul meu ar fi trăit acelaşi lucru. Şansa lui a fost de a fi nimerit în centrul însuşi al unei realităţi care între timp şi-a definit stilul şi a căpătat prestigiu. Pentru că Mircea Dinescu este simbolul şi purtătorul de sens al mahalalei contemporane la români. El o reprezintă în viaţa de zi cu zi, dar deopotrivă o hrăneşte şi o potenţează la televizor sau în revista porno-politică “Plai cu boi”, născută din această mahala şi întreţinând-o, la rândul ei, cu fast, abjecţie şi talent.“

Observ câteva lucruri:

a). Liiceanu nu se sfieşte să-l amintească pe primarul Băsescu, prezent printre fetele pictate “cucuteneşte“;

b). Liiceanu încearcă să-l prezinte pe Dinescu, unul dintre ultimii zece poeţi geniali de azi, drept “simbolul şi purtătorul de sens al mahalalei contemporane la români“. Nu pricepe Liiceanu că un dizident cu curajul lui Dinescu – trimiţându-l în neantul mă-sii pe Ceauşescu însuşi (când inventatorul peratologiei se ascundea prin comuna primitivă a onoarei) – i-ar putea produce filosofului o autopsie atât de veselă încât ar deveni geloşi şi cei mai celebri morţi de la Săpânţa?

c). De ce-ar fi revista Plai cu boi “porno-politică“? Fiindcă îl invidiază el pe Dinescu sau doar că scriau acolo şi Pleşu şi Patapievici?

PATAPIEVICI, ULTIMUL PLAGIATOR DIN KANT

În chip penibil, Patapievici scrie în Zbor în bătaia săgeţii (226-227) că, între 3 mai ’81 şi 18 septembrie ’83 a comis un poem intitulat “Un izvor pecetluit“, compus, vezi Doamne, din “1006 versuri glorioase“.

Nu impresionează faptul că omul este un anti-talent poetic desăvârşit, şi nici puterea de autofalsificare, ci mărturia directă de plagiat: “Luam notiţe, gândind să dau, asemeni lui T.S. Eliot la Waste Land, un comentariu erudit care să indice cheile de lectură şi care să elucideze sursele. În special, îmi era teamă să nu fiu acuzat de plagiat, într-atât poemul meu era îmbibat de “referinţe“.

Ştiam însă că măcar “epica“ şi sensibilitatea nu puteau fi luate de nicăieri: scenariul era al meu indubitabil, şi numai eu îl puteam explica. Imediat după ce l-am sfârşit, am dat Un izvor pecetluit lui Călin Mihăilescu, să-l citească. Aprecierea sa a fost favorabilă: tot el m-a asigurat că ideea plagiatului nu se poate forma, întrucât citatele camuflate sunt fie de tot evidente, caz în care gândul furtului literar este exclus, fie sunt atât de intricate în substanţa textului, sau date în formulări atât de personale (uneori prin deturnare de sens), încât atunci filiaţia lor nu mai este deloc evidentă. M-a consolat exemplificându-mi împrumuturile lui Molière, de care s-a făcut suficient caz în epocă. În maniera sa ironică, Călin îmi sugera că trebuie să mai revăd textul. Ceea ce nu am întârziat să fac. În fapt, până la transcrierea lui finală, din 1986, Un izvor pecetluit a fost neîncetat rescris, cu pedanterie maniacală“. Nu-i nimic grav Patapievici, un plagiat mărturisit este pe jumătate iertat!

Dar ce facem cu un plagiat nemărturisit din Kant?

Kant, în Critica raţiunii pure, Teoria elementelor, Estetica transcendentală, în secţiunea a doua intitulată Despre timp, în par. 4, Expunerea metafizică a conceptului de timp, scrie:

Timpul este o reprezentare necesară, care se află la baza tuturor intuiţiilor. Cu privire la fenomene în genere, timpul însuşi nu poate fi suprimat, deşi se poate face foarte bine abstracţie de fenomene în timp.“

Patapievici copiază perfect din Kant. Cel mai important plagiator de la Institutul Cultural Român şi cel mai autentic copiator de la Idei în dialog, adică tot Patapievici, fură în Omul recent fără ruşine, fără nicio responsabilitate, fără frică: “Timpul este o reprezentare necesară, care se află la baza tuturor intuiţiilor. Kant spune, cu privire la fenomene, că timpul însuşi nu poate fi suprimat, deşi se poate face foarte bine abstracţie de fenomene în timp.

Kant a scris Critica raţiunii pure în sec.18, iar Patapievici a scris Omul recent în veacul 21. Verdictul e simplu de formulat: numai Kant n-a copiat.
Singura soluţie a plagiatorilor Liiceanu-Pleşu-Patapievici este să scoată plagiatul în afara legii. O dată scos plagiatul în afara legii, cei trei intelectuali din Bucureşti nu vor mai putea face concurenţă neloială firmei Rank Xerox. Doar dacă, totuşi, plagiatul nu va fi scos în afara legii, cei trei intelectuali din Bucureşti vor putea face o reclamă pe cinste firmei Rank Xerox, jucând în filme de publicitate. Deja, Liiceanu, Pleşu şi Patapievici au o binemeritată celebritate de comici…

Dar cum să zic, am o veste bună pentru italieni. Din Noica a copiat şi Liiceanu. Hai să ne amintim autopsia din Expresul de Sud, „ziarul de la Podul Gării”, un ziar provincial, dar celebru fiindcă este citit acum şi de Pleşu (de la Colegiul Noua Europă) şi de Liiceanu (de la Humanitas) şi de Patapievici (de la Institutul Cultural Român). Şi de periecii lor surmenaţi, precum Andrei Cornea (fiul stalinistului), Iovănel (diminutivul anonim), Lavric (minorul), Paraschivescu (neidentificat)…

Cazul Liiceanu. Plagiatul cel mic
din Noica

O adevărată coaliţie a plagiatorilor a bătut frigidă toba că Liiceanu n-a copiat nici din Heiddeger, nici din plagiatorul Petru Creţia, nici din Eliade sau Nietzsche (inedite), nici din Noica (în franţuzeşte).

Nimeni n-a observat că Liiceanu şi Pleşu au stat, după cronologia Jurnalului de la Păltiniş, extrem de puţin timp în preajma lui Noica. Şi nu ocaua mică de vreme pierdută la Păltiniş e în chestiune, ci faptul că s-au dus amatori şi au rămas figuranţi. Între două antidepresive Zoloft, Liiceanu, mai sincer decât perversul corbinist Pleşu, chiar mărturiseşte, de parcă ar fi învăţat ceva din Dostoievski: “Drama mea, ca să zic aşa, “destinală“ , este că întâlnirea cu Noica, pe cât de benefică mi-a fost în plan cultural, pe atât de nefastă mi-a fost în planul vibraţiei de fiinţă. Jurnalul de la Păltiniş a reprezentat, paradoxal, prima răzbunare nevrotică faţă de o tutelă care mă pregătea pentru “construcţia unei opere“ în vreme ce eu aş fi vrut să învăţ cum se dă glas unei vibraţii. Iar răzbunarea (inconştientă) era aceasta: cel care îşi sublimase vibraţia proprie într-un discurs ontologic (discurs ce termina prin a face vibraţia de nerecunoscut) şi care, ca maestru, era pe cale să facă acelaşi lucru cu discipolii lui, devenea personaj într-un “scenariu vibratoriu“ care îl ucidea tocmai pentru că era un scenariu nevrotic şi bazat pe iubire. Fondul meu nevrotic se răzvrătea tocmai scriind o carte în care, cu ajutorul iubirii, îl suprimam pe Noica în calitate de instanţă culturală represivă.“
Liiceanu vorbeşte de răzbunare, de nevroză, suprimare, iar dacă rămânem în vocabularul său, înţelegem că regicidul antinicasian este “bazat“ pe resentimentele unui ratat destinal. Pentru obiectivitate, citez o altă mărturisire a lui Liiceanu: “Tot ce am scris de-a lungul vieţii, cu excepţia unor pagini din Jurnal şi Epistolar, nu a reprezentat decât strategia bine pusă la punct (eram antrenat pentru asta!) a unui camuflaj cultural:o diversiune, executată cu mijloace pseudo-filozofice, pe teritoriul gândirii.“

Aşadar, Liiceanu produce o diversiune pe tărâmul gândirii cu ustensile pseudo-filozofice. Aproape n-ar mai fi nimic de spus despre acest autor care n-a publicat aproape nicio carte în care să nu fi copiat. Atât de tare trebuie să-l fi urât pe Noica în sinea sa, admirându-i totuşi puterea, abisalitatea şi consistenţa gândirii, încât a băgat mâna în traista cu diamante de câte ori n-a mai rezistat. Noica publicase împreună cu Ionel Jianu (în Introduction à la sculpture de Brâncusi, Arted, Paris, 1976, p. 73-89) câteva eseuri despre Brâncuşi. Din eseul lui Noica Le soi ouvert et le soi caché, Liiceanu a copiat ceea ce i-a plăcut lui mai mult în Încercare în politropia omului şi a culturii (Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 223).
Noica scrie în Introduction à la sculpture de Brâncusi, cap. Le soi ouvert et le soi caché: “Et tandis que le Soi ouvert, articulé, n’exprime que l’esprit humain ou bien l’esprit humain élargi jusqu’au divin, le Soi caché (au feminine, sinea en roumain) – qui ne connaît que la forme articulée pour se montrer toujours determiné – exprime à la fois l’intimité (le for interieur) de l’homme et l’intimite des choses et par là peut être rapproché de l’essence. Le Soi caché se dirige, comme le féminin, vers la nuit, vers la matière, vers le germinatif, vers le virtuel, sans jamais exprimer le chaos, mais, au cotraire, la loi intime des choses.

Voilà donc la première différence entre l’essence et le Soi caché des choses: l’essence est abstraite, le Soi caché est concret Brancusi utilisait, lui aussi, dans ses propos, le mot essence, mais il pensait au Soi caché, me semble-t-il.

Par ailleurs, l’essence n’exprime que le général. Par contre, avec le Soi caché nous avons à la fois la nature générale et la nature particulière d’une chose.“

Liiceanu plagiază în Încercare în politropia omului şi a culturii, cap. Om şi simbol: “Pentru că, vizînd intimitatea, le Soi caché se îndreaptă, asemenea femininului, “către noapte, către materie, către germinativ, către virtual…“. Pentru că, în timp ce esenţa este abstractă, le Soi caché este concret. (“Ceva parcă mai viu decît esenţa şi Ideea platoniciană îl atrăgea pe Brâncuşi către intimitatea lucrurilor. Era vorba de acel suflet care se exprima prin tot ce e corporal, şi deopotrivă prin materialitatea lucrurilor, purtînd deodată în el, cu o anume graţie, încă ceva pe deasupra. În vreme ce esenţa nu are parte nici de suflet, nici de graţie.“). Pentru că le Soi caché nu exprimă generalul pur şi simplu, ci deopotrivă natura generală şi aceea particulară a unui lucru; el exprimă “legea sa individuală“ (Căci într-adevăr, individualul este şi el supus unei legi, şi tocmai pentru a o aplica pe aceasta a inventat omul arta“). Şi pentru că, în sfîrşit, le Soi caché nu există doar la singular, asemenea esenţei, ci “poartă în el însuşi ceva de ordinul Unului-Multiplu“ (În esenţa lor, lucrurile sînt cu adevărat fixe. Dimpotrivă, le Soi caché exprimă o esenţă care joacă jocul existenţei, căutîndu-se fără încetare. … Esenţa nu poate intra în repetiţie, le Soi caché se poate repeta la nesfîrşit. Portretele succesive ale unei prietene, formele mereu reînnoite ale aceluiaşi zbor, alunecarea iute a peştelui şi încetineala ţestoasei care, potrivit esenţei ei exprimă aderenţa la sol, dar care în sinea ei poate foarte bine să zboare“).“
Liiceanu s-a plâns în fel şi chip în
Uşa interzisă, în interviuri şi articole că intelectuali mai dotaţi decât el l-au acuzat câteva decenii că a plagiat din Noica. Proba de astăzi este limpede.
Nu ne mai interesează deloc faptul că Liiceanu a plagiat, plagiază şi va mai plagia, nu ne pasă absolut deloc că Liiceanu este un pseudo-filosof ratat, fără operă, nu ne mai impresionează deloc coaliţia plagiatorilor bucureşteni contra elitei din provincie. Răsfoind presa ultimului deceniu, am văzut cum aceeaşi turmă de mercenari fericiţi nu-şi schimbă discursul, ci schimbă doar numele Capului pe care îl “slujesc“. Faptele şi vorbele nepotrivite ale acestor slugi necinstite mă fac să vomit. Ekel, aşadar! Polemica împotriva unor postumi nu mă interesează. Eu am pus punct.

Noica


„Liiceanu”

(va urma)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare *
Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.