Dragostea de țară – patriotismul – e un sentiment atât de firesc și de universal încât se poate spune că omul care nu-și iubește țara este un om fără suflet.
Orice popor, pentru a se putea întări ş-a pune baza unei esistenţe durabile, mai nainte de toate are trebuinţă neaparată de-o patrie, de un pămînt de care să se lege cu sîngele şi viaţa sa, la care să ţină din toată puterea şi dragostea inimei sale.
„Detest patriotismul”, declara Andrei Şerban la Turcescu în emisiune. „Ce mă enervează la poporul român este că există”, a fost replica de neuitat a lui Stelian Tănase, în emisiune la Ion Cristoiu (martie, 2009). „Mă sîcîie naţia asta”, găseşte cu cale Andrei Pleşu să (ne-o) zică. Pentru Patapievici, cît se poate de european, suntem „roşi de spirvechită românească”.
Îmi asum din nou riscul de a vorbi despre patrie, deşi ştiu bine că pot fi acuzată ori de extremism ori de prostie.
Românii şi-au uitat patria, pe care înaintaşii, bunicii şi părinţii lor au slujit-o cu abnegaţie şi jertfire. România n-a fost un dar picat de nu ştiu unde, ci a fost rodul unor sacrificii, uneori cumplite, al rezistenţei, al pierderii multor vieţi şi al unor grele pierderi materiale.