Ce trebuie să faci pentru a fi patriot - Învăţăturile lui Mihai Eminescu către poporul român. RESTITUIRI NAŢIONALE - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Ce trebuie să faci pentru a fi patriot – Învăţăturile lui Mihai Eminescu către poporul român. RESTITUIRI NAŢIONALE

“Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre. Faţă cu orice încercare de deznaţionalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştiuţi de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului: ,,Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?”

Mihai Eminescu / Varro [Sa facem un Congres – Ziarul “Federatiunea“, Pesta, 5/17 aprilie 1870

SERBAREA DE LA PUTNA INTRU MEMORIA LUI ŞTEFAN CEL MARE

Orice popor, pentru a se putea întări ş-a pune baza unei esistenţe durabile, mai nainte de toate are trebuinţă neaparată de-o patrie, de un pămînt de care să se lege cu sîngele şi viaţa sa, la care să ţină din toată puterea şi dragostea inimei sale. Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora ţel şi tendinţe au fost numai cuceriri şi năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colţ în lume în sînul căruia să plînteze sîmburele fecund al unei vieţi strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au şters de pe faţa pămîntului ca colbul suflat de vînt.

Dar dacă prima condiţiune a constituirei şi consolidărei unui popor este patria, nu mai puţin important pentru dînsul şi pentru traiul său sînt luptele şi frămîntările ce trebuie să susţie în faţa sămînţiilor străine cari îl încungiură şi-i ameninţă pe tot momentul cu pieire clădirea ce şi-a făcut. Aceste lupte şi frămîntări se conduc şi se operează de oameni mari, cari la romanii si grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji şi voinici.

Mai târziu braţul începe să obosească, duşmanii ameninţători, de asemenea slăbiţi, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenţei. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numeşte – deşteptarea poporului.

Atunci te întrebi: Cine sunt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac?

Fericita naţia care prin faptele şi lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări.

De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simţit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare şi renaştere. Popor tânăr şi plin de viaţă, oţelit în cumplitele suferinţe ale timpurilor, aprins de emulaţie în faţa celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propăşirei, a alergat ars de setea cea mai crudă – la izvoarele dorite ale culturei.

Dar nenumărate şi grele sunt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei naţii. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistenţa sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viaţă demnă şi folositoare, de cîte ajutoare nu are trebuinţă?! Dar încă o naţie întreagă, şi mai ales o naţie ca a noastră! “La lucru dar barbaţi şi femei, tineri şi bătrâni”, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole şi stricăcioase intereselor noastre naţionale!

Să lucrăm, dar să lucrăm inspiraţi de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc.

Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna, care a reîmprospătat în mintea fiecăruia român memoria sfântului erou Ştefan cel Mare şi groaznicului trăznet al duşmanilor doritori de viaţa şi leagănul nostru.

Iată serbarea, iată măreţul spectacol despre a căruia însemnătate şi curs ne-am propus a prezenta lectorilor noştri o scurtă dare de samă.

Dar înainte de a face istoricul serbărei ş-a solemnităţilor ei, credem de interesul publicului ce n-a avut norocirea să călătorească la mănăstirea Putna a-i face încâtva cunoscută poziţia topografică a acestui lăcaş sfânt, mândră şi doioasă suvenire a timpului îndepărtat. Tot aci va fi locul nimerit pentru descrierea acelor podoabe şi pregătiri artificiale pe cari comitetul aranjatoriu le-a făptuit spre trebuinţele oaspeţilor şi spre mărirea sărbătoarei.

Când pleci de la Hadikfalva cătră Putna, pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zăreşti în depărtare înălţându-se cătră ceri falnicile coame şi spete a munţilor Carpaţi. Pe de o parte ţ-ar plăcea să ajungi cât de curând la ţelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu pintre aceste holde înflorite, pintre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de privirea impozantelor aleie de plopi ş-a mănoaselor ţarini din Bucovina cea drăgălaşă. După o călătorie de – oare în fine regiunea vegetaţiunei bogate dispare, poalele munţilor se arată, un vânt rece te abureşte, o tăcere sfântă te împresoară, şi puţin cîte puţin te trezeşti adâncindu-te în criierii munţilor. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari, se rădică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părţile împresurată cu munţi sfâşieţi de crăpături şi văi adânci şi înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine. Mănăstirea se compune dintr-o biserică destul de spaţioasă, care într-una din despărţiturele sale cuprinde mormintele domnilor Ştefan cel Mare, Bogdan şi Rareş ş-a mai multor doamne din epocele gloriei noastre militare. În jurul bisericei sunt rădicate în formă pătrată odăile destinate pentru călugări, odăi dintre cari cele mai multe sunt adevărate saloane. La intrare deasupra zidului este aşezată clopotniţa c-un turn înalt, înlăuntru din partea dreaptă o altă clopotniţă mai mică, ce conţine clopotul lui Ştefan cel Mare numit Bugea. Spaţiul dintre biserică şi edificiul cu chiliile este acoperit de verdeaţă şi de-o grădină plină de flori, organizată după gustul cel mai bun.

Lucrările făcute de comitetul aranjator întru scopul serbărei au fost următoarele:

Din sat până la mănăstire de – amândouă părţile şoselei, pe lângă arborii naturali erau împlântate în pământ cetine de brad în două şiruri paralele. Ici şi cole în direcţia acestor aleie artificiale erau aşezate lampioane mari şi mici pentru luminaţie. La mijlocul drumului, considerat din sat până la mănăstire, se înălţa un impozant arc de triumf, construit din crengi de brad şi decorat cu o mulţime de flamuri. Pe frontispiciul arcului se cetea cuvintele: Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului. De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se rădică mult peste nivela drumului, era situat colosalul portic, o construcţie într-adevăr minunată, încăpătoare de persoane. Înlăuntrul acestei clădiri erau aşezate de-a lungul mese şi laviţe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau marcele ţărilor române ş-o sumă de flamure mici. În fine aranjamentul dinaintea porticului, stătători din mai multe şiruri de cetine împlântate în pământ, împodobite cu drapele, era de-o frumuseţă rară.

Acum, după ce-am dat lectorilor noştri o ideie palidă despre situaţia maiestoasă a mănăstirei şi despre aranjamentele comitetului, rămâne să facem tabloul măreţei festivităţi.

Sâmbătă sara, la oare, un imens număr de oaspeţi se îndrepta cătră biserică. Era momentul începerii serbărei. De – abia preoţii intrase în altar, de – abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopetele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci:

 

Muşchiul zidului se mişcă, pintre iarbă se strecoară

O suflare care trece ca prin vine un fior…

Este ora nălucirei: Un mormânt se dezvăleşte,

O fantomă ‘ncoronată din el iese… o zăresc…

Iese… vine cătră ţărmuri… stă… în preajma sa priveşte.

Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc.

 

Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…

Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;

Glasul ei se ‘ntinde, creşte, repeţit din stâncă’n stâncă,

Transilvania ‘l aude: Ungurii se înarmez.

 

Salutare, umbră veche! primeşte închinăciune

De la fiii României, pe care tu o ai mărit:

Noi venim mirarea noastră la mormântu ‘ţi a depune,

Veacurile ce ‘nghit neamuri al tău nume l-au răpit.

 

Este imposibil de esprimat bine prin cuvinte acea impresiune înălţătoare ce te pătrundea la auzirea acelor vuiete. Sunetele clopotelor împreunate cu trăzniturile bubuitoare ale săcăluşelor parcurau munţii departe – departe, şi mult în urmă auzeai clocotind ecourile repeţite. Mai adauge la aceste splendida luminaţie din mănăstire şi strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile de primprejur: ş-o fericită iluzie te răpeşte şi te transpoartă în timpurile când viteazul pe care-l celebrăm după patru secole sta cu fierul în mână, ca un zid de apărare al creştinătăţei contra furiei musulmane.

Târziu noaptea oaspeţii se retrag, reprezentanţii şi damele în odăile din mănăstire, iar ceialaltă parte a publicului pe la casele ţăranilor.

Duminica la oare dimineaţa câteva rânduri de salve anunţă adunarea publicului în porticul festiv. Preşedintele comitetului arată în puţine cuvinte energice scopul ce-a adunat atâţi români la mormântul preamăritului erou al naţiunei şi esprimă mulţumirea cea mare de care se simte pătruns comitetul şi întreaga junime academică, în faţa concursului ce i-a dat naţiunea întru realizarea măreţei idei. Apoi publicul intră în biserică, pentru a asculta sfânta liturgie.

Aici în tot decursul sfântului serviciu divin patru tineri academici stau lângă mormântul lui Ştefan. Pe la preceasnă părintele egumen al mănăstirei, d. Arcadiu Ciupercovici, ţine o predică corespunzătoare hramului, prin care eminentul preot ştiu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului, sub formă religioasă, încât dacă ni s-a încălzit sufletul de sentimente religioase, nu mai puţin am simţit inima noastră mişcîndu-se de patriotism şi însufleţire.

Săvîrşindu-se liturgia, publicul cu preoţii în frunte se aranjază într-o procesiune maiestoasă care se opreşte la portic. La mijlocul porticului pe o masă se vedeau urna consacrativă, epitaful lucrat pe catifea albastră închisă a d-nei Maria Rosetti, epitaful pe catifea roşie a d-nelor din Bucovina; iar lîngă masă răzemate de stîlpi străluceau în toată pompa lor frumosul stăndard al d-nelor din Iaşi şi măreţele flamure a doamnei Haralambie ş-a şcoalei de belle arte din Iaşi, provezute cu portretul lui Ştefan cel Mare, ornate cu diferite simboluri de aspiraţie şi glorii în viitor şi înzestrate cu inscripţii nimerite şi demne de memoria marelui domn român. Toate aceste odoare se sfinţesc de cătră clerul oficiant, în urmă lumea să stropeşte cu aghiasmă ş-apoi în mijlocul unei tăceri adînci d. Xenopol rosteşte cuvîntarea festivă. Acest cuvînt întruneşte în sine toate elementele ce constituie un adevărat op de elocinţă, şi nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfăşurau într-însul, asupra învăţăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ştefan cel Mare asupra stărei noastre de faţă. După aceasta veni corul compus din teologi bucovineni şi intonă în cuartet imnul religios a lui Alecsandri, compus anume pentru serbare. În fine lumea se înturnă în ordinea de mai nainte la biserică pentru a se continua şi sfîrşi sfînta liturgie, şi astfel se fini serbarea hramului şi festivitatea zilei dintîi întru amintirea domnului Ştefan.

A doua zi luni dimineaţa publicul iarăşi se adună în portic şi plecă ca în ziua procedentă la biserică pentru ascultarea sfintei liturghii. După liturghie procesiunea cu preoţii oficianţi reîntorcîndu-se la portic, ieu darurile: adică urna, epitafurile şi standardele şi le transportă în biserică, unde se depun pe mormîntul aceluia pentru care le destinară dăruitorii lor. Dar înainte de a rădica darurile din portic, Prea Cuvioşia Sa părintele egumen al mănăstirei se suie la tribună şi dă cetire”Cuvîntului de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare”. Această oraţiune funebră este un monument literar găsit în Besarabia de Hurmuzachi. Cînd şi de cine s-a compus, nu se ştie, dar că nu s-a rostit la îngroparea lui Ştefan cel Mare, cum ne spune titlul, este constatat. Fie însă compus de oricine, acest cuvînt cu drept se potriveşte aproape de un model de elocinţă română şi pînă şi azi el te pătrunde pînă în adîncul sufletului şi te farmecă prin stilul său plăcut şi energie. Bună ideie a avut dar comitetul a-l pune în programă, căci cel ce l-a ascultat a trebuit să mărturisească că rostirea lui a fost unul din momentele cele mai însemnate ale serbărei. Unde se descrie mai bine eroismul lui Ştefan decit în acest necrolog eminent:”Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sînt leşii, cari cu sîngele lor au roşit pămîntul nostru; marturi ungurii, cari-şi văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, cari cu iuţimea fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi, turcii, cari nici în fugă nu-şi putură afla mîntuirea… marturi sînt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuţitul sabiei lui!…”

Unde se face mai drept şi mai deplin panegiricul iubitului erou, ca-n aceste cuvinte:

„Dar ce minte e atît de bogată în gîndiri, ce limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvîntului, ca să poată împodobi atîtea risipe ale vrăjmaşilor, atîtea sfărmări de cetăţi, atîtea zidiri de locaşuri sfinte şi atîta înţelepciune, şi în cît au trăit, au înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a pecetluit cu credinţa în Isus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat”.

În fine iată ce spune necrologistul despre Ştefan pe cînd se afla ţara în zile de pace:”Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înşelăciumea izgonită, strîmbătatea împilată de tot: dreptatea împărăţea pe scaun; şi nu ea lui, ci el era supusul ei şi şerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dînsa o asculta; de cinstea, ei-i urma şi toate le făcea ca un şerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri, că la noi stăpînea. O, viaţă fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpînire întru carea au petrecut străbunii noştri! Oare-ţi mai veni vrodată? Oare ne vom învrednici şi noi a vă avea? Oare aţi fost numai şi aţi trecut, lăsîndu-ne nouă numai o amară aducere aminte de voi? Atîta-i de dulce dreptatea la o stăpînire şi atîta-i strîmbătatea de amară, încît noi după atîtea veacuri plîngem pe un domn drept atunci cînd pe cei strîmbi sau îi uităm sau mi ne aducem aminte de ei fără nu să-i hulim”.

Tot înainte de a depune darurile preţioase pe mormînt se ţine parastas de pomenire şi se cîntă frumosul imn a lui Ştefan cel Mare esecutat de corul teologic. Cu ocaziunea aşăzărei darurilor se cetesc cu glas tare toate inscripţiunile de pe ele.

În fine trebuie să amintim că la toate momentele mai solemne din cursul serbărei se trăgeau clopotele dimpreună cu Bugea şi se dau mai multe rînduri de salve, care toate împreună împrumutau serbărei o faţă mai solemnă şi mai maiestoasă.

Pîn-aici ne-am încercat a schiţa partea festivă şi partea religioasă a serbărei, rămîne să informăm publicul despre partea veselă, despre petrecerile şi îndeletnicirile ce au urmat în ambele zile festive cu ocaziunea meselor comune în portic şi începînd de sara pînă adînc în noapte.

La ospăţul comun de duminică după amiazi cel dîntîi toast l-a ţinut preşedintele comitetului în sănătatea şi lunga viaţă a Imperatorului Austriei. După aceasta au urmat o serie de toasturi întovărăşite de discursuri patriotice şi naţionale, în cari se revela sentimentele aprinse şi entuziasmul viu al vorbitorilor, cari nu puteau înăduşi în sufletul lor nobila pornire a focului patriotic, pe lîngă toată privegherea riguroasă a comisarului rînduit din partea guvernului. Cele mai mari emoţiuni au produs discursurile înfocate şi adînc simţite ale d-lor Silaşi, prefect la seminariul gr. cat. din Viena, Sbiera, redactorul foiei Societăţii pentru cultura poporului român din Bucovina, Mureşanu, reprezentant din Transilvania şi Procopeanu, preot din Dorna. Nu mai puţin au fost aplaudate toasturile d-lor Costinescu, Stănescu, reprezentant din Arad, a preasfinţiei sale episcopului Filaret Scriban ş-a venerabilului egumen al mănăstirei, Ciupercovici.

După scularea de la masă, atît duminică cît şi luni se începură improvizările adevăratei petreceri comune. La sunetul armonios a unei escelente orchestre din Suceava în mai multe părţi ale porticului se încinseră danţurile cele mai aprinse, atît naţionale, cît şi străine. Era frumos a privi hora jucată de juni şi de domnişoare române din diferitele provincii. Pentru variaţie, în intervalele danţurilor cîţiva tineri cu vocea melodioasă intonau solo cîntece naţionale, ce erau ascultate şi aplăudate de publicul, obosit de danţ, cu mare frenezie. Nu trebuie să uităm a mai aminti că luni de cătră sară toţi oaspeţii au ieşit afară din portic ş-au improvizat pe plaiul umed de ploaie un şir de danţuri. Într-o parte danţau grupele oaspeţilor, în ceialaltă poporul. Aşa erau de înveseliţi cu toţii încît nici ploaia ce picura din cînd în cînd nu putea să întrerupă cursul danţurilor.

Pentru ca şi poporul adunat la serbare, atît din satul Putna, cît şi din cîteva sate din apropiere, să ducă o amintire vie în inima sa, n-au lipsit măsurile cuvenite pentru a-i inspira şi lui interes cătră însemnătatea sărbătoarei. Astfel cîţiva din inteligenţă au adunat pe ţărani în sat, de acolo punîndu-se în fruntea lor i-au condus în sunetul marşului în monastire, unde au îngenuncheat de mai multe ori ş-au făcut închinăciuni înaintea arcului de triumf ş-a faţadei monastirei, pomenind numele marelui Ştefan. Apoi intrînd în curtea bisericei au fost întîmpinaţi de venerabilul egumen, care şi de astă dată le-a adresat cuvinte pline de învăţătură şi de sfătuiri adevărat părinteşti. Încît pentru ospăţ pentru popor comitetul s-a îngrijit de un bou, care s-a fript întreg şi s-a împărţit pe movila de lîngă portic în regula cea mai bună.

Astfel se fini acea serbare, a căreia amintire va rămînea neştearsă din inimile române şi de la care, credem, fiecare s-a întors cu mai multă tărie în suflet, cu mai mult respect pentru eroii trecutului nostru şi cu mai multă abnegare în ceea ce priveşte interesele noastre comune.

Oricine ce va zice, această serbare a ieşit pe cît se poate de bine, mulţămită energiei şi zelului comitetului aranjator, mulţămită acelora cari prin concursul material au făcut posibilă ţinerea ei.

Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întîlnim pe mormintele strămoşilor noştri plini de virtute, şi să ne legăm de suvenirea lor cu credinţa şi aspiraţiile vieţei noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă şi pomenire în viitor!…

Mihai Eminescu

[august 1871 ]

Sursa: Mihai-Eminescu.Ro

Preluare: Ziaristi Online

Citiţi şi: Eminescu si Unirea. Restituiri: Congresul de la Putna, Societatea secreta “Carpatii” si prima si ultima recitare a Doinei de catre Eminescu la Iasi

Ştefan cel Mare şi Sfânt aducându-şi omagiul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Fecioara Maria şi Pruncului – Basorelief de la Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.