„În timpul uneia din numeroasele ședințe de judecată la care a fost supus domnul generalul Vlad, domnia sa a recurs la o butadă, pe care o citez: procesul lui Nicolae Ceaușescu s-a judecat la București în noaptea de 7 spre 8 iulie 1989, sentința s-a dat la Moscova pe data de 4 decembrie 1989, iar execuția sentinței a avut loc la Târgoviște pe 25 decembrie”, a mai spus generalul Rogojan.
Din spaţiul prea generos pe care i-l acordă în carte Monicăi Lovinescu se deduce clar că această abilă manipulatoare politică de la postul de radio „Europa liberă“ este modelul criticului N. Manolescu în privinţa politizării tendenţioase a receptării marilor scriitori români.
“- A, foarte multă lume ar vrea să ştie cum şi-a acoperit Virgil Măgureanu et comp. imensa avere agonisită în anii de aur ai regimului Iliescu.”
Un fost general de securitate, Aurel Rogojan, azi pensionar SRI, ultimul sef de cabinet al generalului Iulian Vlad, el insusi ultimul sef al Securitatii, publica o carte in care se spun enormitati si se profereaza calomnii despre Horia Patapievici si despre mine.
Dacă avem în vedere că prima sentinţă de scoatere din scenă a lui Nicolae Ceauşescu a dat-o Leonid Ilici Brejnev şi că atât „I. D. “, cât şi cvasitotalitatea generalilor şi coloneilor reactivaţi şi avansaţi de generalul Nicolae Militaru au fost anterior scoşi din rândul cadrelor active ale armatei tocmai pentru că au înţeles să contribuie la îndeplinirea ordinului lui Brejnev (ordinul fusese transmis – în largul Mării Negre, cu prilejul sărbătoririi succesului unei aplicaţii a Tratatului de la Varşovia – prin locţiitorul Comandantului-Şef al Comandamentului Militar Unit al Forţelor Armate ale Tratatului de la Varşovia), atunci nu putem decât să credem că generalul Iulian Vlad era o ţintă a spionajului sovietic, căruia i-a încurcat rău nişte operaţiuni importante în România.
Cum ii terfeleste Cartarescu pe Eminescu si Nichita Stanescu: Prin Nichita Stănescu, „gândirea poetică românească“ manifestă „o a doua rămânere în urmă după cea a lui Eminescu“
“Deşi cam târziu (faţă de semnalul de alarmă pe care l-am tras în 1986), atitudinea aceasta manolesciană, de extracţie mafiotică, iese la iveală, în sfârşit, dezvăluind flagrant pe ce fel de mijloace coercitive s-a întemeiat hegemonia criticului.”