„Cred Doamne, ajută necredinţei mele”. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„Cred Doamne, ajută necredinţei mele”. Gând de Duminică de Elena Solunca Moise

Incredintarea-lui-Toma - Mantuitorul nostru Iisus Hristos Inviat Evanghelistul Matei dă mărturie cum Hristos propovăduia „împărăţia şi tămăduia toată boala şi toată neputinţa în popor: toţi cei aflaţi în suferinţă şi cuprinşi de multe feluri de boli şi chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi.” În fapt, este descrisă, în esenţă, o întreagă patologie cu spectrul determinărilor sale şi puterea cuvântului vindecător şi mântuitor ca răspuns credinţei şi iubirii celor veneau la El, aduşi  de tot felul de necazuri. În Cuvântul Mântuitorului se afla, într-o pilduitoare unitate, puterea de a vindeca şi ierta, o unitate pe care o împlinea mila Sa, căci „milă dorea şi nu jertfă”. Între bolile vindecate erau cele ale trupului, apărute cel mai adesea din păcate şi să ne amintim, bunăoară, de slăbănogul din Capernaum. Pe orbul din naştere, care nu păcătuise, Hristos l-a vindecat ca să se facă văzută în toată măreţia ei lucrarea Sa dumnezeiască. Atunci, orbul a mărturisit: „Cred Doamne” şi s-a închinat Lui.

Toate bolile sunt, neîndoielnic grave, dar pe departe cele mai dramatice sunt acelea în care omul este despuiat de propriul sine şi locul îi este luat de vrăjmaşul care vrea să-l piardă. Aşa este şi vindecarea copilului lunatic despre care aflăm din Evangheliile lui Matei şi Marcu. După descrierea bolii, îndeosebi cea făcută de  Marcu,  înţelegem că este vorba de epilepsie, boală considerată de vechii greci a fi sacră fiindcă nu i se cunoşteau cauzele iar modul de manifestare întrecea cu mult posibilităţile de înţelegere. La noi, cei de odinioară îi spuneau boala neagră şi este frecventă mai ales în copilărie, dar se întâlneşte  chiar şi vârste  mai înaintate. Cercetări mai recente arată că numai accidental aceste simptome pot fi asociate cu epilepsia, dar oricum simptomatologia se aseamănă.

Era după Schimbarea la Faţă şi, însoţit de ucenicii Săi,  Hristos cobora pe muntele Tabor, îndreptându-se către mulţimea care Îl aştepta. Atunci, un bărbat a ieşit disperat şi îngenunchind s-a rugat fierbinte: „Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, că deseori cade în foc şi deseori în apă”. Altfel spus, lucrarea răului este atât de puternică încât l-a lipsit de orice formă de apărare, până şi de reflexul care-l fereşte pe om de rău, lăsându-l pradă pierderii de sine, abandonării totale într-un abis al neputinţei.  În felul ei,  este o boală care ne arată  limita neputinţei umane pentru că  tatăl copilului spune că, mai înainte, fusese la ucenicii Săi, dar fără vreun folos.  Se mai dezvăluie şi un anume urcuş al credinţei, tatăl nelăsându-se învins de faptul că ucenicii nu au reuşit să facă nimic şi a perseverat ajungând la   Fiul Omului, căruia noi ştim că i s-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ”. Spre o înţelegere mai profundă a credinţei ca virtute, Hristos, mai întâi, mustră: „O neam necredincios şi îndărătnic. Până când voi fi cu voi? Până când voi suferi?” Cuvinte grele care trimit gândul spre viaţa fiecăruia dintre noi pentru că, dacă cercetăm bine, în fiecare este un copil care poate mai suferă chiar dacă nu este lunatic. Pentru toţi, ravagiile răului sunt  înspăimântătoare, greu de înţeles şi de îndreptat, aşa încât omul, sub povara lor se simte, nu odată, singur, fără ajutor şi chiar înspăimântat. Este evidentă distanţa dintre dorinţa şi puterea noastră mereu într-un decalaj descurajant în faţa căruia omul îşi simte deşertăciunea de care vorbea Eclesiastul. Tot el însă mai spunea că în toate există veşnicia numai că omul nu o poate ajunge. De aceea credinţa ca taină poate fi o manifestare a Duhului pe care Dumnezeu l-a suflat peste om, îndată ce l-a alcătuit cu mâinile Sale din pământul pe care-l făcuse prin cuvântul Său. De aceea, se îngemănează cu speranţa legată de respiraţie semn că îl însoţeşte până la ultima suflare.  Bartolomeu Anania constata că „întotdeauna între ceea ce putem noi să realizăm şi deplinătate rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferenţă, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire se numeşte har. De aceea, în  «Cred Doamne, ajută necredinţei mele» este expresia credinţei, iar pe de altă parte, expresia corectă a  conştiinţei, căci credinţa ta ca om nu este niciodată suficientă  ca să umple măsura de sus şi numai Dumnezeu o poate umple.” Drumul a fost deschis de Adam care nu a crezut cuvântul lui Dumnezeu, dar a urmat pe cel al şarpelui. Simptomatic, în zorii modernităţii, Descartes afirma sentenţios:”Dubito ergo cogito, cogito, ergo sum. Mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist”. În siajul tuturor discuţiilor care au urmat, persistă îndoiala sub al cărei semn se află destinul omului, care nu poate fi salvat de cunoaştere oricât de departe poate ajunge, ci de credinţă, fără de care, în ultimă instanţă, nici cunoaşterea nu ar fi posibilă. Între blestem şi binecuvântare, îndoiala pune mereu la încercare omul ca homo sapiens.  Apoi, de la Socrate spunem: „Ştiu că nu ştiu nimic şi nici pe asta nu ştiu.” Nu este vorba de o diminuare a valorii cunoaşterii, ci de o valorizare a ei prin alăturarea de credinţă – în aceea că vei găsi cea ce cauţi. Constata Pascal „nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit”. În consens cu întreaga istorie a ştiinţei, celebrul filosof Karl Popper afirmă că „niciodată o teorie ştiinţifică nu este concludent verificată…Ştiinţa îşi poate, desigur, ameliora teoriile, transformându-le sau înlocuindu-le prin noi teorii…Ea nu poate spune niciodată definitiv: Iată, în sfârşit, Adevărul despre Natură.” La rândul său, Charles Townes, inventatorul laserului mărturisea: „Noi verificăm doar câteva derivate academice, esenţialmente superficiale şi acceptăm restul printr-un act de credinţă.” Credinţa nu are nevoie să fie demonstrată – ea se adevereşte şi se mărturiseşte. O rugăciune începe cu o mărturisire şi continuă cu o rugă: „Cred Doamne, întăreşte-mi credinţa”, anume pentru a fi cu luare aminte  că întotdeauna avem în faţă o „deplinătate” de împlinit şi numai cu ajutorul lui Dumnezeu o putem face.  Credinţa este o virtute dar şi o taină care ne trimite la îndoiala  primordială insuflată de vrăjmaş primilor oameni. Însăşi desăvârşirea la care ne cheamă Hristos face necesară o credinţă mereu mai puternică susţinută constant de iubire, ca a tatălui pentru fiul său, care, îndreptăţind speranţa, avea să ducă la împlinire.

În chip firesc, ucenicii L-au întrebat pe Hristos pentru ce ei nu au reuşit să vindece copilul. „Din pricina puţinei voastre credinţe, că adevăr zic:  Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo, şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” Luând aminte la noi înşine, la criza din care nu izbutim să ieşim, realizăm că suntem în faţa unei profunde crize a credinţei. Asta în pofida  faptului că în vorbe suntem de neîntrecut, tot numindu-ne „drept măritori creştini.” Asta pentru că credinţa mai este pândită de un risc – nesinceritatea, fariseismul, şi din acest motiv în multe rugăciuni se face sublinierea „credinţă nefăţarnică”, concretizată adică într-un mod  de a vieţui. Sf. Ignatie Teoforul atrăgea  atenţia că nu este important să te numeşti creştin şi este absolut necesar  să fii creştin.(s.n.) Oare nu ne numim prea repede creştini fără a cerceta cât de credincioşi suntem? A fi creştin poate însemna şi „a fi în lume fără să fii din lume”, să te păzeşti, cât omeneşte e posibil (cât nu ne ajută Dumnezeu) de cântecul ei de sirenă spre amăgire şi moarte.

Urmează o precizare aproape dureroasă pentru doritorii de minuni: „Căci acest soi de demoni nu iese decât prin rugăciune şi prin post.” Întâi prin rugăciune, vorbire sfătoasă cu Dumnezeu de la care primim ajutor de neînlocuit   pentru a alege din toate cele „îngăduite” pe cele care ne „zidesc”. Apoi, în chip necesar, prin post, rugăciune a trupului, într-un efort de înduhovnicire a pământului din care suntem făcuţi şi care astfel redat lui îl poate sfinţi. Împreună, rugăciunea şi postul, definesc un fel de a trăi întru sfinţenie pe care Nichifor Crainic o considera „împlinire a omului”. Sfinţirea este un proces al cărui început îl aflăm în interiorul nostru pentru că acolo se află chipul lui Dumnezeu după care suntem făcuţi anume ca să lucrăm asemănarea. La rându-i, această asemănare este o neostoită luptă în care sfinţenia este mereu încercată ca aurul în foc; e o luptă care dimensionează măreţia omului de sfinţitor al pământului. O spunem deschis în Rugăciunea împărătească: „Sfinţească-se numele Tău, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pre pământ.”Pronia statornică a lui Dumnezeu se descifrează şi în mersul cunoaşterii ştiinţifice care astăzi descifrează, pe măsura puterilor noastre, cât de importanţi sunt primii trei  şi şapte ani în conturarea personalităţii omului. Sf. Grigorie de Nazianz descrie esenţa procesului de îndumnezeire: „Pentru că Dumnezeu este inaccesibil, El provoacă admiraţia; prin admiraţie, El naşte dorinţa; prin dorinţă, El justifică; prin justificare , El ne face asemenea Lui; atunci El intră în raporturi intime cu cei care au devenit asemenea lui, Dumnezeu fiind una cu dumnezeii şi lăsându-ne cunoscut de ei”. În graiul străbunilor noi spunem „dor” şi omul este fiinţa care trăieşte dorul de Dumnezeu, „dorul-dor” fără de care suntem orfani ai existenţei, rătăcind în absurdul pe care extindem fără voie. Din această depărtare binecuvântată izvorăşte rugăciunea: „Ajută necredinţei mele”; ajută-mi să mă asemăn cu Tine, având sufletul curat ca al unui copil. Ajută-mi să fiu hristofor, purtător de Hristos, bucurându-mă de pacea pe care numai El a dăruieşte, aceea a iubirii jertfelnice şi nu a efemerei trufii. Femeia cananeană a cărei fiică avea demon, a insistat cu ruga la Hristos până când I-a zis: O femeie, mare e credinţa ta. Fie ţie după cum voieşti. Fiica a fost vindecată pe dată. Pildă de credinţă „cum nici în Israel nu s-a văzut” dă şi sutaşul care s-a rugat pentru sluga sa. Se pare că demonii care chinuiau copilul erau însă cu mult mai răi, câtă vreme ucenicii s-au dovedit neputincioşi. Mai sunt necesare rugăciunea şi postul, efortul de îndumnezeire susţinut care să întărească credinţa ajunsă în faţa unei pietre de poticnire. Dar, de unde necredinţa? Sf. Nicolae Velimirovici scrie că necredinţa este o consecinţă a păcătoşeniei, ceea ce lasă a înţelege că strigătul tatălui este o rugă de pocăinţă. „Rugăciunea este întărită şi sporită prin post; credinţa se întăreşte prin post şi rugăciune – şi credinţa mută munţii, scoate demonii şi face cu putinţă ceea este cu neputinţă.” Răul care bântuie vremea noastră e unul dintre cele care nu poate fi alungat decât cu post şi rugăciune şi Hristos învaţă cum să postim spre curăţire şi cum să ne rugăm spre sporire a credinţei. Adică, „fiind în lume” să „nu fim din lume”, mereu în căutarea osârduitoare a împărăţiei lui Dumnezeu şi astfel  toate ne vor fi rânduite după Iubirea desăvârşitoare a Celui ce a făcut „cerul şi pământul cu toată podoaba lor; a încuiat adâncul şi l-a pecetluit cu Numele Său Cel mărit şi slăvit în faţa căruia toate se tem şi se cutremură”. Aşa să putem descoperi noi splendori  ale adevărului  în cuvintele tăinuitoare ale  lui David: „Te voi lăuda că sunt o fiinţă atât de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte”.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.