Lepădarea de sine și urmarea lui Hristos. Calea spre desăvârșire. Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Lepădarea de sine și urmarea lui Hristos. Calea spre desăvârșire. Gând de duminică de Elena Solunca Moise

Calea spre desăvârșire

Spunem îndeobște că mulți sunt chemați dar puțini cei aleși, recunoscând astfel distanța dintre chemare care fără să fie pentru toți, e totuși pentru ”mulți”, adică toți cei își fac din auz o cale spre suflet, ”împăratul” întregii noastre ființe. Știm de la Apostolul Neamurilor că credința vine prin auz, consacrat ca o condiție absolut necesară, dar nu suficientă câtă vreme apostolul Toma, auzind doar, nu a crezut în Învierea Domnului dorind să vadă și să pună mâna pe rănile ce mărturiseau suferința lui Hristos ca Fiu al Omului. L-a mărturisit ca Domn, adică Stăpân al tuturor și Dumnezeu, ”Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute. Petru, ca ucenic al Înaintemergătorului și Botezătorului mai a văzut și auzit deodată a fost primul care a mărturisit,cu viața primind răstignirea și bucuros că era cu capul în jos de-l putea privi pe Mântuitorul. Acum, Hristos a chemat la sine mulțimile, pe toți, fără osebire așa cum Tatăl ne chemă și o face prin toate lucrările Sale. În toate Hristos e mereu înaintea noastră ca Dumnezeu și Om iar noi în urma Lui fie dimpreună fie prigonindu-L ca Saul cel căruia Hristos i s-a arătat apoi a primit botezul și a devenit ”apostol al neamurilor” considerându-se ”cel mai mic”. El a lăsat moștenire pentru istorie mărturisirea: ”Trăiesc, dar nu eu ci Hristos trăiește în mine”.

A-L urma pe Hristos presupune, din capul locului o renunțare și cum este Om și Dumnezeu, anume a început cu renunțarea la ceea ce e trupesc spre spiritualizare căci trupul este doar ”Templu al Duhului Sfânt”, cel ”osârduitor, trupul fiind, ca orice alcătuire materială, neputincioasă. Adam-omul a căzut prin neascultare, Hristos, Noul Adam, a făcut posibilă mântuirea prin ascultarea lucrătoare întru toate a voii lui Dumnezeu – Tatăl. În clipe de cumpănă, în Grădina Ghetsimani s-a rugat cu lacrimi de sânge: ”Părinte, dacă este cu putință, fă să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. S-a făcut Voia lui Dumnezeu cu adevărat dar a trimis îngeri care să-l mângâie. Păstrând diferențele specifice, Tatăl ceresc la fel face cu fiecare chiar dacă noi nu ne dăm seama sau nu vrem să recunoaștem. Într-o rugăciune de mulțumire, Ghenadie Scholarios îi mulțumește lui Dumnezeu chiar și pentru darul de a mulțumi care ne apropie și mai mult ca o binecuvântare. A urma lui Hristos este a redobândi împărăția cerurilor lucrându-i supus Voia cum toate o fac în cerurile de unde a căzut. Ca să o poți face e trebuință de ”voie” prin care transpare iubirea ca un ”primum movens” astfel încât s-ar putea spune că a voi este a iubi. Fecioara Preacurată a mărturisit și a împlinit voia Tatălui ceresc transmisă de înger și de aceea voia Sa este ”împreună alergătoare” cu puterea pe care o primește de la ”Cel ce a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor”.

Lepădându-se de sinele ”prund de păcate”, omul îi rămâne a-și lua propria cruce, chiar dacă o suportă ca o povară, căci se spune în popor fiecare om își are crucea sa și Domnul nu-i va da niciodată, Știm din bătrâni că fiecare purtăm o cruce și urmându-L pe Hristos ne împărtășim cu biruința Lui asupra vrăjmașului. E o cruce nimeni dintre noi singur nu o poate nicicând duce, iar când îi este greu Domnul îl ajută fără ca el sărmanul să-și dea seama întotdeauna. Ea ca o neostoită aducere aminte cum odată, de mult a căzut din rai neascultând cuvântul Domnului ca astfel să-și piardă veșnicie pe care a redobândit-o prin Hristos Fiul lui Dumnezeu, anume venit pe pământ să mântuiască pe păcătoși ”dintre care cel dintâi sunt eu”. Hristos fiind în mijlocul nostru până la sfârșitul veacurilor, mereu, fiecare și toți împreună suntem în fața Lui și El este cu noi spre a ne reaminti ”porunca nouă” – ”să vă iubiți unii pe alții cum Eu v-am iubit pe voi”. E iubirea adevărată care iartă pe păcătoși fără însă a le fi alături o clipă, fără acea ”învoială la păcat” pe care înțelepciune străbunilor o socoteau păcat. Iubindu-L pe Hristos ne putem reorienta și restructura conștiința lucrând făptuirile fără a lăsa fericirile de mucava ale celor vicleni să ia, de pildă, chipul iubirii. Să ne amintim că și Iuda a mimat dragostea pentru săraci când a spus banii pentru mirul de nard hărăzit lui înmormântării lui Hristos trebuia dat săracilor. .Să ne amintim că cuvintele lui David spunea că ”Dumnezeu mustră pe cel pe care îl iubește”.Crucea însemnă și disciplinarea trupului pe care unii o duc până la mortificare. Beneficiile nu întârzie a se arăta câtă vreme oamenii de știință au constatat, de pildă, că postul întărește imunitatea sau că acela care face bine lui își face întâi. În acest fel, descoperim prin proprie trăire că nu-L putem urma lui Hristos decât atunci când fiecare se dăruie pe sine Lui. Nu avem altcumva cum pentru că nu putem sluji în același timp lui Dumnezeu și lui Mamona. Cel care iubește lumea până la înrobire, rob este și avertizează Sf. Ap Ioan că ”lumea şi pofta ei trec, însă cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” Sunt, bunăoară, dintre cei care nu iau seama de darurile lui Dumnezeu, socotind a le fi cuvenite, le prețuiesc exclusiv ele, uitând că sunt făcute de Dumnezeu și că Lui și doar lui i se cuvin ”slava, cinstea și închinăciunea”. Mutatis mutandis la fel facem și cu semenii și tot așa ajunge a se institui o lume în care scopul și mijlocul sunt interșanjabile, fapt asupra căruia atrăgea atenția Kant: ”Omul trebuie să fie pentru om totdeauna scop și niciodată mijloc” iar asta chiar pentru Dumnezeu care făcându-l ”cunună” l-a pus stăpân peste toate. David constata că bogatul moare precum săracul și lasă altora bunurile lui…În pilda celui care i-a rodit țarina și care, fără a mulțumi, se gândește la cum să adăpostească recolta, Hristos mustră: ”Nebune, la noapte ți se va lua sufletul și cele pe care le-ai strâns ale cui vor fi?”

Stăpânirea i-a fost dată pentru că, dintre toate făpturile, doar peste el a suflat din Duhul său și cuvenit ar fi ca la plecare să putem spune cum a făcut Fiul lui Dumnezeu ca Fiu al Omului: ”Doamne în mâinile Tale dau sufletul meu”. Sfârșitul vieții ca și cel al lumii este începutul lumii noi, al veșniciei. Sf. Nicolae Velimirovici întreabă retoric ”la ce bun, așadar când lumea se va risipi mai devreme sau mai târziu se va risipi și va apare ca un vis trecut?…Chair dacă lumea întreagă ar fi a lui, Dumnezeu tot nu ar primi-o în locul sufletului. Lumea nu este a omului ci a lui Dumnezeu. El i-a dăruit-o pentru a-i sluji în chip vremelnic spre a dobândi un bun mai mare și mai prețios al acestei lumi. Cel mai mare și mai prețios dar făcut omului de Dumnezeu este sufletul zidit după chipul Său. Și, acest dar la vremea potrivită îl va cere înapoi”. Pustnicii din Muntele Athos dorm mai mult în timpul zilei ca noaptea să o petreacă în rugăciune și cugetare. Ei știu prea bine că sufletul nu obosește el preia această stare de la simțuri și când se întâmplă este pentru că preia hiperactivitatea de la simțuri transmisă sufletului.

Sunt două lumi în confruntare cumva – una a simțurilor -. alta a sufletului – aflate în cerată cum a scris la noi Dimitrie Cantemir în ”Divanul” sau ”Județul sufletului cu trupul” prima lucrare filozofică scrisă în limba română. Întrebarea retorică a lui Hristos e de o actualitate. Așa este: la ce folosește omului dacă dobândește lumea întreagă dacă își pierde sufletul? Fără suflet, omul nu are cum ști cum să se folosească de toate bunurile pe care Domnul i le dă. Toate cele de jos, acolo rămân și-l trag și pe om al cărui nume – anthropos – după unii autori ar însemna cel ce privește în sus, unde cândva a fost. Sf. Clement al Alexandriei, sistematizând cumva, scrie că ”această vorbește de adulter și de corupție, de iubire de bani și înșelare, dar cealaltă, când e văzută din perspectiva credinței spune adio acestor lucruri…Credem că este mai bine a spune adio celor de jos, căci sunt mici și trecătoare și să iubim pe cele ce sunt cu adevărat sus, lucrurile bune și netrecătoare”. Din păcate evoluția vieții arată că acum domină principul ”carpe diem” ”trăiește-și viața” și așa făcând am ajuns a trăi un timp considerat de mulți gânditori ca fiind al derizoriului, al spectacolului. Trăim într-o civilizație unidimensională, a imaginii când omul este trăit, nu trăiește.

Între aceste dimensiuni, a-ți lua crucea capătă și alte conotații ce țin de consecințele dureroase pentru cel ce renunță la obișnuințele lui și fără ca ”tot ceea ce-i uman” să nu-i rămână străin, să urmeze pe Hristos așa cum au făcut mai întâi apostolii și mucenicii tuturor timpurilor, nu mai puțin cuvioșii care o fac zi de zi. Hristos, ne-a spus că ”în lume necazuri veți avea”, totodată ne-a încurajat: ”Îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. Adaugă: ”Cine ține la sufletul său, îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelie îl va afla”. A ține la sufletul său cel odinioară căzut e totuna cu al pierde ajungând cum se spune în popor ”om fără suflet”, totuna cu ”om fără Dumnezeu”, un subom care acceptă cât de cât suferința pentru un câștig viitor mai consistent. Un asemenea om, trăind într-un veac ”păcătos” dincolo de sclipirile ce vor să-i acopere goliciunea de fapte bune, se va rușina în fața oamenilor și ne întâlni nu puțini care, dorind a fi ”în rând cu lumea” se depărtează de Hristos lunecând fără să observe în ”întunericul cel de jos”. Diavolul, ca fost înger are inteligență și creativitate, dar la ”nivelul căderii” lui, poate înșela, dar nu are cum să convingă, poate fi ”scamator” cel mult dar în cele din urmă pățește ca în povestea cu hainele noi ale împăratului. Nu întâmplător un copil cu suflet nealterat de perversiune are curajul să spună că ”împăratul este gol”.

Între ai Săi avenit, dar a-i Săi nu L-au primit”

Sună oarecum ofensator mai ales pentru contemporani urmând cursurile de dezvoltare socială a spune a te ” rușina de Hristos și mai nimeni nu este dispus să recunoască de aici cohorta fariseilor de ieri și de astăzi. Asta și din cauza unei profunde neînțelegeri a faptului că Hristos a venit în ”ale Sale”, printre creațiile Sale și tocmai omul nu l-a recunoscut pentru că el a crezut din cauza mândriei în spusele diavolului. ”Cel ce se va rușina de Hristos care și ca Fiu al Omului rămâne deasupra creației, într-un act de dreptate și El se va rușina – să nu se ”rușineze” Creatorul dar s-o facă creația care nu vrea să-L recunoască. Asta a făcut-o ”dătătorul” legii care nu și-a știrbit nimic din demnitatea Sa divină slujind Legii într-o magistrală lecție de relaționare unitară a libertății cu autoritatea. Apostolul neamurilor insistă pe faptul că a devenit ”ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce”. Și atunci, cum să te rușinezi tu om că îi urmezi când El a primit a-ți împărtăși destinul spre a te ridica din mormânt și a slăvi viața. Cu adevărat, până la Hristos nimeni nu s-a ridicat la cer, nici Ilie nu a cunoscut moartea dar a fost dus de un car de foc unde va sta până la a doua venire a lui Hristos care va fi întru slavă. Crucea înseamnă Moarte spre Înviere. Cum suntem plăsmuiți de mâna lui Dumnezeu din pământ Crucea lui Hristos-Omul a rămas în pământ până la aflarea ei, pământul îmbrăcând ca o taină de nepătruns pentru noi Crucea pe care prin lepădare de sinele înpăcătuit își afirmă verticalitatea ca simbol al demnității umane ca ființă biruitoare. Așa s-a arătat împăratului Constantin pe cer: Sub acest semn vei birui! Și a biruit!

Purtarea Crucii lui Hristos presupune suferință, dar dacă Fiul lui Dumnezeu Cel fără de păcat a primit-o, oare noi nu cei plini de păcate nu se cade a o primi întru biruința păcatelor. Prea bunii noștri străbuni își făceau semnul crucii la sculare și la culcare, iar peste zi ori de câte ori aveau nevoie însoțindu-l cu rugăciunea ”Doamne miluiește” sau Maica Domnului ajut-mă”. O numim îndeobște spre întărire ”armă împotriva diavolului” și așa este cum este și recunoștință și slavă pentru toate câte le primim – de la simpla respirație până la împlinirea marilor Să urmăm exemplul Sf. Ap. Pavel care spune că lui nu i se cuvine a se lăuda decât cu Crucea prin care Hristos ”s-a răstignit pentru lume și eu pentru Hristos”. Ceva mai înălțător nu poate fi conceput decât, urmându-L pe Hristos, lepădându-ne de sine pentru a ne regăsi în îmbrățișarea dătătoare de viață a mâinilor întinse pe Crucea, Odinioară instrument al celei mai cumplite pedepse, Crucea prin Hristos este însemnul demnității de a lucra râvnitor asemănarea cu chipul din noi după cum pilduiește Fiul lui Dumnezeu care s-a înomenit pentru noi ca noi să ne putem îndumnezei. Ca odinioară bătrânica din chilia pomenită de Sf. Mircea Vulcănescu, să ne plecăm genunchii trupului și sufletului și cu Vasile Voiculescu, alt sfânt al închisorilor rugămu-ne:

Tu Verb al Slavei, cât sunt de pigmeu,

Ferește-mă să nu mă fac tarabă

Și-n orice poezie cât de slabă

Să-nchid un tainic strop de Dumnezeu

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online



Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.