"Priviți spre Porțile Împărătești Căci cei din urma fi-vor cei dintâi!" Gând de duminică – a Fiului risipitor - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

“Priviți spre Porțile Împărătești Căci cei din urma fi-vor cei dintâi!” Gând de duminică – a Fiului risipitor – de Elena Solunca Moise

”Tată am greșit la cer și înaintea Ta”

de Elena Solunca Moise

Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară” și întreaga Sa petrecere printre oameni înfățișează chipul desăvârșit în care, petrecând viața pe pământ a făcut astfel ca să nu excludă pe nimeni din opera Sa de restaurare a omului. Demn de toată luarea aminte este că a făcut-o ținând seama de individualitatea proprie fiecărui om, arătând că tot ceea ce contează nu este poziția socială sau politică, nici particularitățile de personalitate, nici bolile sau orice fel de suferință fizică sau morală. E de pus la inimă și reținut de minte și că diversitatea oamenilor este una spre armonia creată în unitatea care l-a făcut pe David să exclame: ”Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu desăvârșire le-ai făcut”. A spus-o după ce se întrebase întristat: ”Ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l socotești pe el?” Pe ”el” ca personalitate unică și nu într-o unitate care nivelează totul sub tăvălugul ucigător al regimurilor dictatoriale pentru a permite doar supremația unor privilegiați. Lumea făcută de oameni se aseamănă mereu mai mult cu aceea descrisă de Huxley în ”Brava lume nouă” sau de George Orwell în 1984 și romanele de utopie negativă. O ”utopie” concepută de minți fariseice mereu neliniștite în căutarea febrilă a împlinirii scopurilor meschine de tipul ”statul sunt eu”. O asemenea concepție l-a făcut, bunăoară pe Bertrand Russel să considere comunismul o religie fără Dumnezeu. Nu lipsesc însă fariseii care, e drept, acum își pună odăjdiile somptuoase ca să impresioneze, dar asemenea celor din trecut, degrab uită cele zise cu emfază și-și văd de ale lor. Că nu este cârcoteală, ci adevăr, o ilustrează criza morală ce a devenit la noi ca o…a doua natură. Parcă fariseii din trecut erau, în felul lor, onești, căutau mereu a-L prinde pe Hristos; fariseii de astăzi mimează doar interesul pentru cele spuse ca ”acoperământ” pentru voile lor meschine, pentru o dorință de mărire patologică. Trec repede peste cuvintele lui Hristos că acela care vrea să fie mai mare să fie slujitor celorlalți, iar cel ce vrea să fie primul să fie ultimul.
Am văzut în duminica trecută cum vameșul a plecat ”mai îndreptat” de la Templu în timp ce fariseul a rămas încătușat trufia-i dezumanizantă. Rugăciunea lui a fost auzită pe când a fariseului s-a risipit în văzduh. Acum, vedem cum, întors din rătăcirile sale, Fiul cel mic este primit cu bucurie. pentru că, așa cum încredințează Sf. Ap. Petru ” dragostea acoperă multe păcate”. Dragostea desăvârșită este aceea a lui Hristos, care cu brațele întinse pe cruce într-o îmbrățișare supremă, se roagă: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Toți suntem ai lui Dumnezeu, făpturi ai Iubirii Sale și ca Părinte îngăduitor ne pune înainte Mântuirea. Binefacerile iertării sunt întâlnite la tot pasul în Noul Legământ ca să vedem cât de nesfârșită este iubirea despre care Sf. Ap, Pavel, prigonitorul de odinioară ,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă. Nu se trufește./Dragostea nu se poartă cu necuviință, nici nu caută la ale sale. Nu se aprinde de mânie, nu gândește răul/Nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr/Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

Pocăință și iertare

Acum, apropiindu-ne de începutul postului pentru Învierea Domnului, parabola Fiului risipitor este o fericită întâlnire între pocăința celui care a părăsit casa părintească, de fapt tot ”fiul omului”, și bucuria tatălui de a-și vedea fiul întors acasă. Această întâlnire ”admirabilă” trece dincolo de cuvinte pentru a se exprima în îmbrățișarea celor doi ca o refacere a unității pierdute. Evanghelistul Luca scrie că ”în cer va fi mai mare bucurie pentru un păcătos care se pocăiește decât nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință”. Noi știm însă că ”nu e om fără de păcat” în afara Fiului Omului și deodată Fiu a lui Dumnezeu, care și din această cauză este și ”puternic a ierta păcatele”. Începutul e unul ca de poveste cu un om care avea doi fii și toate își urmau cursul firesc până când, la o vreme, cel mic a cerut partea care i s-ar cuveni și a plecat în lume, fără un țel precis. Râvnea la ”libertate”, voind pe care o înțelegea doar a se bucura de viață ca viață pe care o înțelegea ca un lung șir de plăceri spre care tânjea ca spre o împlinire absolută. Nu s-a întrebat o clipă dacă e bine sau rău, sau ce va urma când moștenirea va secătui, nefiind una fără …fund. Nici tatăl iubitor fără rezerve nu l-a întrebat ce vrea să facă, nu i-a impus nimic, ci i-a respectat dorința deși, poate, în sufletul său era mâhnit. Mezinul s-a dus într-o țară îndepărtată, nu alta decât acel amăgitor ținut al păcatelor, unde nu avea de făcut altceva decât a-și risipi averea ”trăind în desfrânări”. Să recunoaștem că au fost și sunt asemenea tineri fiind o caracteristică a vârstei atunci când nu a existat o educație care să-i formeze și exerseze spiritul de discernământ, acel eminescian ”ce e rău și ce e bine, tu întreabă și socoate”.
Timpul a trecut și peste acele locuri s-a abătut o secetă mare, iar el a început a simți gustul amar al lipsurilor și, neștiind încotro s-o apune, s-a ”alipit” de un om care l-a trimis să aibă grijă o turmă de porci. Atunci a prins a cunoaște ”necazurile lumii” pentru că ”turma de porci” nu reprezintă decât capcanele păcatelor din ”lume”, care trec asemenea ei. Stăpânul era, cum se vede treaba, necruțător, nu-l hrănea și ar fi dorit să mănânce fie și roșcovele date porcilor însă ”nimeni nu-i dădea”. Ar fi fost bune roșcovele, deși după dulceața de la început urmează amarul, cum e și cu plăcerile, îmbietoare la început și pline de amarul care-ți rămâne de-ți ajunge și-n suflet și, adesea, ține toată viața. Atunci, ca într-o tainică chemare, și-a ”revenit în sine” ca ”acasă” căutând adăpost după ce se convinsese de lumea plăcerilor trece și nu rămâne în urmă-i decât gustul amar al… ”roșcovelor”. Atunci a primit gândul cel bun de la Tatăl Ceresc să se întoarcă din drum și să meargă întoarcă acasă nu doar ca loc al amintirilor, al promisiunilor și speranțelor, ci și al siguranței că ești la adăpost de orice răutate a lumii. E un fel de metanoia, întoarcere a minții spre cele care se cuvin a fi înfăptuite, cum cuvenit era să meargă acasă, spre a-și mărturisi greșeala, cerându-și iertare și rugându-se a fi primit, măcar ca unul dintre ”argați”. Nu dorea mai mult, conștient că greșise, dar era în ceea ce se cheamă ”situație limită” și nevoie nu-i îngăduia o alternativă. Gândul i-a venit ca un colac de salvare și tânărul, primindu-l cu bucurie a plecat acasă. Tatăl l-a văzut de departe, ca și cum îl tot aștepta de când pornise departe, ca și când rugăciunile, expresie a iubirii părintești, i-ar fi condus fiului pașii către singura salvare. Îl vedem pe tată sub povara anilor de așteptare cum parcă acum nu voia fie și un cuvânt, ci l-a strâns în brațe, iubirea-i revărsându-se ca un Bun Venit, izvorâtor de bucurie. Apoi i-a dat sărutul împăcării, trăind sentimentul cântat odinioară de David: ”Iată acum ce este mai bun și mai frumos decât a locui frații împreună…că unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac”.

Prin iubire putem fi Hristos pentru semenul nostru

Cel ce a fost din neștiință și neascultare risipitorul proprie-i vieți a recunoscut: ”Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu al tău”. Mai întâi lui Dumnezeu, Celui care a făcut ”cerul și pământul cu toată splendoarea lor” și ”pe toate cu înțelepciune” le-a tocmit. Apoi înaintea tatălui căruia îi datora ascultare pe care o ignorase și i-a fost dat să cunoască amarul ignorării ei. Abia de apucat a-și duce la capăt gândul pocăit, că tatăl a și chemat slugile să-i aducă ”haina lui cea dintâi” , a neprihănirii, să-l îmbrace și să-i pună pe deget inelul ce să consfințească unitatea cea mereu reînnoită . Apoi a fost jertfit ”vițelul cel gras” ca bucuria să fie deplină că ”acest fiu al meu pierdut a fost și s-a aflat, mort a fost și a-nviat”.
Rămas acasă sub ascultarea cuviincioasă a tatălui, fratele cel mare, întors acasă și auzind muzică a întrebat ce se petrece și, aflând ce se petrecea, s-a mâniat peste măsură încât mai că nu-l recunoștea ca tată pe cel care îi dăduse viață. Ascultarea nu este întotdeauna sinonimă cu iubirea, putând fi multiplu determinată de așteptarea cine știe căror recompense râvnite. O simțim în glasul tăios cu care a vorbit tatălui pe care până atunci îl ascultase:”dar acum când a venit acest fiu al tău”,ignorând una dintre cele zece porunci care spune ”cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Tatăl a intervenit cu blândețe, amintindu-i că totdeauna a fost și va fi cu el, că ”toate ale mele sunt ale” tale, dar acum era vremea bucuriei și a veseliei că familia se întregise. Povestea nu are un sfârșit explicit pentru că nimeni nu poate prezice comportamentul omului căruia Dumnezeu, dintru început, i-a dat libertate. Rămâne pocăința sinceră ca o cale spre redobândirea împărăției cerurilor. Strigă din veac în pustiul postmodernității Sf. Ioan Înaintemergătorul: Pocăiți-vă ca s-a apropiat împărăția cerurilor. Exemple sunt nenumărate și amintim doar pe David sau pe Manase. Mândria însă are un singur sens – căderea. Nu este însă definitivă pentru că Tatăl ceresc la care a cărui judecată vom merge cu toții ”este îndelung răbdător și mult-milostiv căruia îi pare rău de răutățile oamenilor”. Dumnezeu Tatăl nu are nevoie de recunoașterea păcatelor, El ”cunoaște gândurile omului că sunt deșarte”, dorește însă a ne aduce la aceiași cu El ca tot ce facem să fie din voie proprie. Aidoma și recunoștința fiecăruia pentru toate cele care Domnul și Dumnezeul nostru ni le dăruiește din prinosul prisositor al iubirii Sale. A fi recunoscător pentru toate câte le primim de la Domnul este, înainte de toate o bucurie de neegalat pentru noi, Părintele ceresc dorind ca, la rându-ne, să fim conștienți într-un reînnoit legământ al păcii
Suverană la modul absolut rămâne Rugăciunea, împreună vorbirea cu Dumnezeu cum însuși Hristos, Fiul Său, ne-o arată, iar rodul ei este pacea de felul celeia pe care ne-a ”lăsat-o” ca o nouă ca armonizare a contrariilor ce umplu zarea căderii din rai. La ea e necesar să veghem ziua și noaptea pentru că, învață un sfânt Părinte, ”orice gând care nu este iubire, este împotriva lui Hristos”. Despre această pace Apostolul neamurilor spunea că are puterea de a covârși orice minte și a ” păzi inimile și cugetele voastre întru Iisus Hristos”. Este negrăita pace a celor care fac voia lui Dumnezeu, care era asemănată de Hristos cu ”mâncarea”: ”Mâncarea Mea este a face voia celui ce M-a trimis pe Mine”. La rându-ne, fiecare dintre noi, lucrând cuvântul lui Dumnezeu pentru care El ne dă toate cele necesare, să aducem cu smerenie mulțumire în cererile voastre, care ”să fie arătate lui Dumnezeu”. Când îngerul Gavriil i-a spus Sf. Fecioare că va da naștere Fiului lui Dumnezeu a spus cu smerită bucurie: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Mai târziu, la nunta din Cana Galileei a spus: ”Faceți tot ce vă spune El”. Toate punându-le în căușul sufletului și în lumina minții să ne pregătim pentru sfântul și marele post al Învierii Domnului, la capătul căruia vom rosti suprema biruință: ”Hristos a înviat din morți/Cu moartea pre moarte călcând/Și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. În toate zilele ce urma-vor până atunci, la ceas înrourat de rugă, să ne plecăm inima spre cele spuse de Valeriu Gafencu după care prin egoism și iubire de sine, omul este lup pentru om în timp ce prin iubire față de semenul său, omul poate fi Hristos pentru om. Încrezători în biruința la care ne cheamă neostoit Hristos spunem cu acest sfânt între sfinții închisorilor:

“Smulgeți-vă din ceata celor răi,
Intrați în cinul oastei creștinești,
Priviți spre Porțile Împărătești
Căci cei din urma fi-vor cei dintâi!”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Vedeți și Comemorarea anuală închinată Sfântului Închisorilor Valeriu Gafencu şi tuturor martirilor deţinuţi politic din temniţa de la Târgu Ocna: marţi, 18 februarie 2020

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.