”Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi.” Gând de duminică – a primului Sinod ecumenic - de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

”Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi.” Gând de duminică – a primului Sinod ecumenic – de Elena Solunca Moise

Cu Edictul de la Milano, creștinismul a intrat într-o nouă etapă a existenței sale pentru că documentul, de fapt o scrisoare semnată de Licinius și Constantin cel Mare, care a pus capăt persecuțiilor lui Diocletian și care prevedea și retrocedarea tuturor proprietăților în anii prigoanei. Propriu zis, până atunci creștinismul nu era consfințit ca o religie de stat, ci doar într-un fel tolerată. În anul 325, Împăratul Constantin a convocat întâiul Sinod în care au fost puse bazele dogmatice și canonice ale creștinismului, în principal ca răspuns la erezia lui Arie, foarte răspândită în acel timp. Sursele documentare apreciază că au participat că 200 până la 318 episcopi din spațiul creștin fără iudeii din Biserica mare Thoma. În fapt, s-a pornit, în principal de la o scrisoare pe care Licinius o adresa guvernatorilor din provinciile subordonate lui prin care se cerea oprirea persecuțiilor și returnarea proprietăților. Nu era în nicicum vorba consacrarea creștinismului ca ”religia licita” și nici de faptul că Licinius să treacă la creștinism.

Convocat de împăratul Constantin, sinodul a avut în centrul discuțiilor situația creată de Arius din Alexandria care susținea că Iisus nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu născut din veșnicie ci o creație umană asemănătoare Lui și înfiată de El. În centrul discuției era conceptul de ”homoosios” cu sens de asemănare și că ar fi fost o vreme când nu a fost, cu statut de creație, e adevărat superioară, dar nu născută. Așa fiind, urma logic că ar fi fost o vreme când Hristos nu a existat și deci nu era veșnic. În principal, în jurul acestei probleme s-au purtat discuțiile, finalizate în stabilirea primelor opt articole ale Crezului creștin considerat simbolul nicceano-constantinian care consacră pentru prima oară și definitiv existența și, deci, necesitatea recunoașterii Sfintei Treimi – Dumnezeu Tatăl, Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu ”născut, nu făcut” și Duhul Sfânt purcezător din Tatăl. Sursele indică 200 dar și 318 participanți – cifră simbolică numită în ”Geneză” și amintind de numărul bărbaților purtători de arme din armata lui Avraam deși alte surse numesc 250 sau 270 de episcopi, adică toți episcopii din acea vreme Lucrările au fost prezidate de Athanasie din Alexandria , de diaconii Vit și Vicentiu de la Roma, delegați de papa Silvestru. Se spune totuși că numărul participanților a fost, considerându-i și pe cei ai lui Arie, a fost mai mare, unii menținând cifra 1800. Hotărâtor pentru istoria creștinismului și a istoriei în general rămâne aprobarea Crezului pe care îl spunem și astăzi, dând credinței puterea lui Hristos care, îndemnând ca lepădându-ne de sine, să-I urmăm pentru că deși ”în lume necazuri veți avea”, ne asigură că ”Eu am biruit lumea”, nu cu arme, ci cu jertfa Sa, răstignit pe Cruce, moartea, învierea și înălțarea Sa.

Confruntarea hotărâtoare avea să fie cu Arie, discipol indirect al episcopului eretic Paul de Samosata, având colegi cu renume de nu l-am menționa decât pe Eusebiu al Nicomidiei, Teognis de Niccea și Leontie al Antiohiei, După terminarea studiilor a mers în Alexandria și hirotonit. Concepția sa și nesubordonarea față de mărimile vremii l-au determinat să plece dar neînțelegerile au continuat și s-au amplificat ceea ce avea să-l determine pe împăratul Constantin să convoace Sinodul de la Niccea. Lucrările au început pe 20 mai și s-au desfășurat până pe 25 august și, pentru a-i consacra importanța, însușii împăratul a participat la ședințele de închidere și deschidere. Agenda de lucru a fost mai bogată incluzând și probleme concrete ale organizării vieții ecleziale, dar importantă rămâne combaterea concepției lui Arie. Această concepție consacra că Dumnezeu – Tatăl este singurul necreat cuprinzând pe Fiul și având o prioritate absolută față de El. Fiul este prima creație a Tatălui nu însă din Ființa lui ci din ”nimic ca primă creație. Ca făptură creată, Fiul este schimbabil, mărginit, deci imperfect, dar fiind Fiu al Tatălui se bucură de cinstea cea mai mare. Mai susțineau că scopul creierii Fiului a fost creația universului material, idee întâlnită și la gnostici. La creația Sa, Fiul a primit și din harul Tatălui fiind astfel înfiat, beneficiind cumva de o dumnezeire împrumutată, ceea ce echivala cu o formă deghizată a ereziei.

A fost, neîndoielnic o biruință a dreptei credințe așa cum o întâlnim desăvârșit în Rugăciunea lui Iisus pentru Sine pentru apostoli și pentru toți credincioșii într-o comuniune care s-a întărit și a rezistat în devenirea timpului întru veșnicie și în întreg spațiul în care creștinismul a devenit făuritor de istorie, civilizație și cultură de anvergură cu un cuvânt greu de spus în istoria mondială. Este o încununare a unității dintre viața și învățătura pe care ne-a lăsat-o moștenire pentru veșnicie Hristos întru unitatea treimică din Cale, Adevăr și Viață. Calea este Iisus Hristos care s-a coborât din cer, s-a întrupat de la Duhul Sfânt și s-a făcut Om. Tot El este Adevărul a cărui cunoaștere ne eliberează de moarte. Încă din Vechiul Testament , anume în Decalog se spunea ”să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui” dar este vorba de adevărul relativ și Sf. Ap, Pavel spunea că ”Dumnezeu nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” de aceea recomandă să ne lepădăm de cele ascunse, îndeobște rușinoase, viclene pentru că El descoperă pe cele ascunse ale omului și acoperă pe cele descoperite, învățând concret cum să ne ferim de viclenie a cărei maestru este diavolul,cel care vrea să ne desparte dintru începuturi de Dumnezeu, adevărul absolut, care, împreună cu harul a venit prin Fiul lui Dumnezeu, care spune despre Sine: ”Eu și Tatăl Una suntem”. Viața este un dar și iar Mântuitorul spune că ”Eu am venit ca lumea să aibă viață și din belșug să aibă” iar mai departe ”Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”, va muri întru vremelnicie și se va naște întru veșnicie, unde nu este ”durere, nici întristare, nici suspin” într-un imn de slavă adus lui Dumnezeu Iubire. Lumea nu este astfel un război al tuturor împotriva tuturor ci o luptă deschisă împotriva a tot ceea ce umbrește demnitatea omului ca ființă făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Aici este redată și definiția vieții veșnice , cunoaștere a Tatălui, ca singurul Dumnezeu adevărat și a lui Hristos pe care L-a trimis ca toți care vor crede să aibă viață veșnică și la cunoștința Adevărului să ajungă. Ne întâlnim aici o solidaritate conceptuală între cunoașterea Adevărului și viața veșnică. Așa a fost la începuturi înainte ca primii oameni să dea ascultare Vrăjmașului, părintele urii, care a spus că nu vor muri, acoperind Adevărul cu minciuna care va pecetlui viața omului cu moartea, izgonindu-l din Eden. Adevărul însă nu moare, fiind Fiu al lui Dumnezeu și de aceea acceptă primește moartea doar ca să învie și, odată cu El, tot omul ce vine pe lume. Prin greșeală omul cade însă Domnul i-a dăruit pocăința care să-i poarte pașii spre casa părintească așa cum a făcut-o odinioară fiul cel risipitor. Toate le-a pierdut, dar i-a rămas amintirea care i-a dat pocăința, apropiindu-l de împărăția lui Dumnezeu care nu este, învață Apostolul Neamurilor, ”mâncare și băutură, ci dreptate și pace în Duhul Sfânt”.

”A fi în lume fără a fi din lume”

Cei care aleg să urmeze lui Hristos nu se rup de lume, dimpotrivă, rămân în lume, trăiesc alături de toți oamenii, dar nu sunt ”din lume”, luptând împotriva păcatelor și biruindu-le împreună cu Hristos și, prin El, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Încredințează David că ”Voia celor ce se tem de El o va face și rugăciunea lor o va auzi și-i va mântui pe dânșii/ Domnul păzește pe toți cei ce-L iubesc pe El și pe păcătoși îi va pierde”. Mai întâi le pune la îndemână pocăința care, odată însușită și permanentizată conduce la smerenie ”mama tuturor virtuților” prin care recunoaștem cu Apostolul Neamurilor că nimic din ce avem nu este decât ce am primit de la Domnul și, așa fiind, nu avem a ne mândri cu nimic ci a ne arăta recunoștința pentru toate. Ce vom răsplăti pentru toate spune tot David, că luând ”paharul mântuirii,”, chemând numele Său și împlinind făgăduințele în fața poporului Său într-o comuniune a recunoștinței ca mărturisire a binelui pe care Domnul îl face, dăruindu-ne tot și mai ales recunoștința ca o împreună cinstire a Binelui.

Rugăciunea este pilduitoare și pentru ceea ce înseamnă a ”face voia Tatălui în cer așa și e pământ”. Mai întâi, arătarea numelui lui Dumnezeu, că a-L vedea nu-i este dat omului, urmată de preaslăvire nu a vorbelor ci una a făptuirii – ”lucrul pe care mi L-ai dat, L-am făcut, preaslăvirea Tatălui ceresc a fost una desăvârșită și acum cere să fie, la rându-i preaslăvit pentru ca astfel să fie împreună. Asta a făcut-o pe pământ și pentru oameni, nu însă pentru toți, ci doar cei încredințați, adică acei care au răspuns chemării de a urma lui Hristos, apostolii și ceilalți ucenici. Ei erau ai lui Dumnezeu Tatăl și au devenit și ai Fiului după cuvintele ”Toate ale Tale sunt ale Mele”,au făcut din cunoaștere drum spre Tatăl și ”au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și Tu M-ai trimis. Ei au urmat pe Hristos, au lucrat cuvintele Lui și au izbândit ca ”în lume fiind” să ”nu fie din lume”, adică să nu aleagă a viețui în păcate, ci trăind asemenea îngerilor. Aceștia nu sunt ai lumii, ci ai Dumnezeu care i-a dat Fiului spre a-și împlini vocația, chemarea adică care, cum scria Nichifor Crainic este ca, prin rugăciune să m la treapta cea mai înaltă a contemplației când cuvântul se exprimă în tăcere ca lumină ascunsă celor care ”văzând nu văd” și auzind ”nu aud”. Hristos înălțându-se nu mai este în lume, ucenicii rămânând ca orfani dacă nu ar fi călăuziți de Hristos ca ”trimis” al lui Dumnezeu care Dumnezeu rămânând este a arăta drumul spre desăvârșire și ne însoțește. Or, principalul semn al sfințeniei este ”a fi împreună” întru unitate așa cum este aceea a Tatălui, a Fiului și a Sfântului împlinită în lucrarea voii Tatălui ceresc.

Puterea numelui este una cu acela care îl poartă în cuplul ”noumen est oumen” și cu ei fiind pe pământ erau păziți și ”nu a pierit decât fiul pierzării ca să se îndeplinească Scriptura” De pierit a pierit ”unul”, Iuda care pe Sine s-a făcut ”fiu al pierzării”, pierzându-și numele, a făcut-o din voie proprie. Nu a fost, cum s-a susținut, o predestinare pentru că se raportează la un fapt și nu la nume, de aceea nici nu este amintit. Toate sunt rostite în lume, având valoarea cuvântului ziditor al Celui prin care toate s-au făcut. Desăvârșirea stă în unitate, cum spunea odinioară și David, care e armonie, recuperare a unității din diversitate, fără de care totul ar fi înghițit de haos, un spațiu gol prin lipsa delimitărilor, unde limitările își pierd funcția și spațiul devine gazdă a zădărniciei. Hristos rostește aceste cuvinte ”în lume” întru bucuria deplină a comuniunii a limitărilor care rămânând însele apropie nu îndepărtează și nici nu nivelează sub tăvălugul unei uniformizări vide. Totul se împlinește în adevărul lui Dumnezeu în care toate se sfințesc ca într-o perpetuă renaștere, în deplinătatea bucuriei ca slavă înalță lui Dumnezeu înălțând spre El și pe cei care o înalță în deplinătatea Luminii ivită din cuvântul Lui. Din nefericire, conceptul de unitate în care coexistă în lumină diferențele specifice este astăzi înțeles în aspectele sale cantitative nu calitative care să mențină în conștiință unitatea spectrală și nu uniformitatea spre care trimite, în felul său, derizoriul lumii contemporane. Așa se întâmplă când uităm sau desconsiderăm cuvintele în care să ne regăsim în cuvintele: ”Eu întru ei și ei întru Mine ca ei să fie desăvârșiți întru unime (s.n.) și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine”. Este imaginea cea mai cuprinzătoare a iubirii ca bucurie a dimpreună ”fii-ri” ce, pe un alt plan trimite la celebra Oda a Bucuriei încununare a simfoniei a IX a lui Bethoven. Toate îndreptate spre un singur țel ”ca Iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei ș Eu să fiu în ei”, cuvinte ce surprind deplinătatea creației întru derulare spre îndumnezeire. Odată cu omul a căzut întreaga creație și revenirea ei nu este posibilă decât prin ”restaurarea” sa și părintele Stăniloae explică pe îndelete că iubirea dintre cele trei persoane este explicația, singura a creației.

Toate conduc la omul care a primit porunca Iubirii de la Însuși Fiul lui Dumnezeu și pe care Rainer Maria Rilke o ridică la nivelul cel înalt al poeziei într-un sublim greu de atins.

“Ce-ai să te faci Doamne dacă mor,
Dacă mă stric și băutură îți sunt
Sunt meseria Ta și-al Tău veștmânt
Cu mine, înțelesul Tău dispare
Mor eu, din ostenitele-ți picioare
Va cade sandaua de velur mângâietoare
Privirea Ta spre care se ridică
Obrazu-mi cald și o pernă mică
Va rătăci zadarnic după mine
Și-n asfințit de soare se va-ntinde
La poala rece a pietrelor străine
Ce-ai să te faci Doamne?
Mi-e frică.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.