Pe drumul suitor de la pocăință la ascultare. Pescuirea minunată - Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Pe drumul suitor de la pocăință la ascultare. Pescuirea minunată – Gând de duminică de Elena Solunca Moise

Am intrat în noul an bisericesc cu prăznuirea Nașterii Sfintei Fecioare Maria ca începutul bun al mântuirii, am continuat cu Înălțarea Sfintei Cruci, armă a biruinței împotriva morții, după care lepădarea de sine, luarea Crucii și urmarea lui Hristos, chezășia învierii noastre. Am pus în inimă spre rodire cuvintele Părintelui Justin Pârvu îndemn să te ”simți necontenit răstignit în lume”. A fi în stare de jertfă este condiția ”sine qua non” a oricărei biruințe făcute în numele lui Hristos, fiindcă numai acest fel este aducătoare de pace. Pacea ce urmează ”jertfei” altuia păstrează o amprentă de agresivitate care se transmite și generează în timp năzuința de răzbunare, ca restabilire a unui echilibru pierdut. Hristos ne-a ”lăsat” Pacea Sa deplină ca rod al jertfei de Sine, împlinire a omului prin ”duhul umilit, inima înfrântă și zdrobită”. De aceea, ”făcătorii de pace” sunt cei care vor trăi fericirea a fi și a se numi ”fiii ai lui Dumnezeu”, ei lucrând asemănarea cu Dumnezeu spre a-I restaura chipul în inimă ca ”organ al transcendenței”. Avem în inimă și minte înscris cu litere de lumină că viața veșnică este cunoașterea singurului Dumnezeu adevărat și a Fiului Său pe care L-a trimis. Și dacă ”noumen est oumen”, creștinul își împropriază destinul de biruitor, de luptător împotriva a tot ceea ce, nefiind în voia Părintelui Ceresc,este aducător de moarte. ”Singur Bun” Părintele ceresc vrea ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară” sau ”la conștiința adevărului să vină”. Nu al unui adevăr din mai multe altele, ci al Adevărului care se îndreptățește pe sine prin libertate, prin eliberarea de moarte. Acest Adevăr este Hristos care a îngenuncheat moartea pentru totdeauna prin moartea Sa redându-ne veșnicia vieți. Pe drept cuvânt, ne numim creștini, iar dacă ”noumen est oumen”, înseamnă că primim și a fi ”prigoniți” și vorbiți de ”rău” pentru că, lepădându-ne de noi, ne-am luat Crucea și urmăm lui Hristos. Toți și fiecare o putem face, dincolo diferențele specifice prin care ne împlinim ca personalitate, sporind a lumii taină, spre a ne întâlni în Cruce ca binecuvântare a Domnului. Hristos. Mântuitorul nu cheamă pe nimeni la fapte peste puterile sale sau, cine știe, chiar împotrivă-ne, și, mai mult, vine în ajutor nostru făcând minuni ca Fiu al lui Dumnezeu. Iubirea se face armă de temut împotriva răului și a ofensivei războinice a vrăjmașului. Nu o făcut-o pentru a arăta tuturor că pur și simplu poate face – la Dumnezeu toate sunt cu putință –, ci ca să credem că El este cu noi și, așa fiind, nu are cine fi împotrivă-ne. Rod al iubirii, binecuvântarea dată de Hristos poartă straiele iertării păcatelor prin tămăduirea tuturor bolilor, luminarea minții și inimii ca astfel pot cânta: ”Aliluia, Aliluia, Aliluia.” Minunile sunt forme concrete prin care lucrările Părintelui ceresc se fac văzute ca noi, crezând, să ne închinăm și să-i aducem cuvenită slavă spre îndreptarea inimii pe drumul poruncilor Lui.

Dialog neîntrerupt cu Dumnezeu sau între chemare și răspuns

Perceperea dumnezeirii are multiple forme însă, adesea, furați de cele ale zilelor nu realizăm că mulțumire se cuvine a-I aduce, cum spunea Sf. Grigorie de Nazianz, mai des decât respirăm. E un dialog neîncetat și una dintre cele mai întâlnite, clasice am zice este cuplul conceptual ”chemare – răspuns”. Chemare ca David ”Doamne strigat-am către Tine, auzi-mă,/ auzi-mă Doamne când strig către Tine, auzi-mă/Să se …rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta/ Ridicarea mâinilor mele jertfă de seară”. Legătura între Dumnezeu și om poate fi înțeleasă mai în profunzime dacă o privim din perspectiva chemare și răspuns chiar și dacă nu au forma rostirii directe. Petru, pescar încercat, toată noaptea s-a ostenit să prindă pește pentru a avea de hrană alor lui, și a fost zadarnic, cum David învață că ”De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc”. Singur omul nu are cum a se mântui, cum de altfel nimic bun nu e cu putință și de aceea străbunii nu începeau nimic a face fără a se însemna cu Crucea și a rost ”Doamne ajută” sau ”Măicuța Domnului nu mă lăsa”. O noapte întreagă, Petru și ai lui au stăruit și zadarnica a fost. Mântuitorul era pe malul lacului Ghenizaret unde a văzut două corăbii, s-a urcat în aceea a lui Petru și vorbea celor prezenți ca de la amvon dăruindu-le Vestea cea Bună a împărăției cerurilor. În corabie, odinioară Noe a pus toată familia și tot avutul său și a scăpat de potopul ucigător. Acum corabia și pescuirea minunată duc spre țărmul vieții veșnice ca la moarte să știm încotro vom merge, spre împărăția lui Dumnezeu care este adevăr, dreptate și bucurie în Duhul Sfânt. Terminând Cuvântul Cel cu Putere Multă. Atunci, spre surprinderea lor, Hristos a spus lui Petru să ”Meargă mai în adânc” iar întâiul chemat, după ce i-a explicat amărât cum toată noaptea asta au făcut și degeaba, a adăugat supus că ”după cuvântul Său vor face”. Au aruncat deci mreaja și spre surprinderea lor nu o mai puteau trage de mulțimea peștilor, parcă arătându-ne că nu este atât de greu a dobândi viața veșnică. Greu se arată însă drumul până acolo, greutățile și ispitele, acestea din urmă având a le înfrunta și Hristos Însuși. Și iar spre nedumerirea noastră, Petru, în loc să se bucure cum ar fi făcut-o mulți, a căzut la picioarele Mântuitorului implorând: ”Doamne, ieși de la mine că sunt om păcătos” arătând că și-a însușit lecția Sf. Ioan Botezătorul care chema la pocăință ”că s-a apropiat împărăția cerurilor”. E o reacție firească pentru cel care are cel puțin percepția dacă nu conștiință de sine. Se refuză lui Hristos numai și numai pentru că pe sine se găsea nevrednic și Evanghelistul Luca adaugă ”că spaima îl cuprinsese pe el și pe toți ce erau cu el pentru pescuitul peștilor pe care îi prinseseră”. De fapt era o dublă revelație – a lui Dumnezeu și revelația sinelui, față către față. Ne amintim cum și sutașul roman care se rugase pentru însănătoșirea slugii sale i-a spus: ”Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci spune doar cu cuvântul și el se va face sănătos” cum a și fost. La sutaș era puterea credinței cum nu era nici la fiii lui Israel și a iubirii față de cel în suferință. Aici pocăința își dezvăluie puterea mântuitoare și urmând ei, ascultarea, chiar și cu rezerve, își dezvăluie binefacerile iar Fiul lui Dumnezeu se arată ca deasupra firii care i se și supune, cum au făcut-o și valurile învolburate ale furtunii de pa mare. Era totuși, într-un fel umbrită de îndoială semn al cugetării, sau poate ecou peste veac al acelui ”oare” pe care șarpele l-a spus lui Adam și l-a împins spre neascultarea. De această dată însă, îndoiala se manifestă în efectele benefice, cuvântul lui Hristos fiind urmat de minune ce-L adevereau ca Fiu al lui Dumnezeu Celui Viu. El cunoștea foamea de cuvântul lui Dumnezeu ca și foamea trupului și a venit în întâmpinarea ambelor. Expresie a credinței, ascultarea devine expresie vizibilă a lucrării dumnezeiești ce face posibil ceea ce la om e cu neputință.

Ascultarea lui Hristos aduce Mântuirea

Ascultând pe Hristos, pescuirea a adus rod prisositor și a dezvăluit, limita neputinței omenești ceea ce i-a înfricoșat pe pescari. Mai mult, minunea făcută de Hristos i-a arătat limitele și cauza neputinței ca și faptul că necredința poate fi factor de agravare a păcatelor. Poate să pară paradoxal că tocmai surplusul l-a făcut pe Petru mai conștient de condiția sa de a fi în păcat, constând de această dată în îndoială. Mai târziu, Descartes va duce îndoiala la nivel ontologic cu al său celebru ”dubito ergo cogito, cogito ergo sum”

Sfârșitul este demn de luare aminte fiindcă, lăsând totul ca pe nimic, pescarii L-au urmat, iar Petru a devenit ”pescar de oameni” aducându-i prin cuvântul său la dreapta credință. În ”mreaja sa” se află îndemnul: ”curățați-vă sufletele prin ascultarea de adevăr prin nefățarnica iubire de iubire de frați, iubindu-vă unul pe altul și cu toată stăruința”. Subliniind ”nefățarnica iubire de frați” ne atrage atenția că fățărnicia poate fi mai periculoasă decât ura și să ne gândim că sărutul viclean lui Iuda l-a trimis pe Hristos la Răstignire pe cruce. Mai târziu a recunoscut, dar nu s-a pocăit și asta la împins spre răul cel mai cumplit – sinuciderea, singur făcându-se din apostol ”fiu al pierzării.

Pescuirea minunată îndeamnă ca mai întâi să fim cu luare aminte la gândurile care ne vin pe care să le cercetăm spre a putea separa grâul de neghină; apoi cu aceiași luare aminte să luăm seama la rolul îndoielii care poate fi unul benefic sau dimpotrivă malefic. E starea de veghe prin care ne facem pe noi înșine transparenți pentru a putea lucra asemănarea cu Tatăl ceresc. În sfârșit libertatea care înseamnă a urma pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcând statornic voia Tatălui. Pentru asta ne rugăm ”Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”, adică renunțând la voia proprie rătăcitoare printre acea ”ghicitură” de care vorbea Apostolul neamurilor. Astfel făcând, îmbrăcați în Hristos la Sfântul Botez, să râvnim a face tot ce ne învață întru toate cum a făcut El Însuși pentru a birui lumea cea plină de rău și de păcat. Căderea a fost ușoară dar urcușul e greu, drumul e șerpuitor, capcanele sunt multe în această vale a plângerii. Dar ascultând adâncul cel mai adânc din noi vom auzi glasul lui Hristos: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” O biruință a fost, în felul ei, și această pescuire minunată, urmată de o a doua după Înviere, când Hristos îi spune lui Petru: Paște oile Mele. Se instituie astfel viața în comunitatea creștină în care frățietatea întru Hristos care ne-a încredințat mamei Sale: ”Iată mama ta” îndeamnă a o asculta cu supușenie mereu fiindu-ne alături: ”Faceți tot ce vă spune El”, În viața de toate zilele, aceasta înseamnă să ne iubim unii pe alții așa cum suntem, să ne îngăduim neputințele, să ne ajutăm ca apoi într-un gând să mărturisim pe ”Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Uniți să ne regăsim în râvna casei lui Hristos așa cum intrăm în casa noastră pentru a ne odihni un timp după muncă; râvna de a intra în casa lui Dumnezeu prin lucrarea Voii Sale ne face să ne regăsim întru viață veșnică. Prea bine a înțeles-o cu inima și i-a dat pildă cun viața sa medicul și poetul mărturisitor zicând în zori:

Dă-mi Doamne astăzi harul Tău să nu Te pot uita

Cu albul zori deodată.

Să intru într-o Sfântă a Sfintelor curată

Unde tronezi Tu însuți Cu toată slava Ta

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.