Romania lui George Friedman. Traducerea integrala a analizei sefului Stratfor - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Romania lui George Friedman. Traducerea integrala a analizei sefului Stratfor

Calatorie geopolitica. Romania

de George Friedman

În şcoală mulţi dintre noi am învăţat poemul Invictus.

Se încheie cu versul “Eu sunt stăpânul sorţii mele, eu sunt conducătorul sufletului meu.”

Este un vers pe care un gentleman victorian l-ar fi lăsat moştenire unui om de afaceri american.

Acest vers nu este unul care să rezoneze în România. Din istoria românilor nu reiese nimic care să ateste că ei îşi stăpânesc propria soartă sau îşi domină propriile suflete. Totul în istoria lor demonstrează cum soarta îi stăpâneşte pe ei sau cum istoria le ţine captive sufletele. Ca naţiune, românii au speranţe modeste şi aşteptări temperate de trecutul lor.

Această sensibilitate nu îmi este străină. Părinţii mei au supravieţuit lagărelor de exterminare naziste, s-au întors în Ungaria pentru a încerca să îşi reconstruiască viaţa, ca mai apoi să se trezească că trebuie să fugă de comunişti. Când au ajuns în America, dorinţele lor au fost extrem de modeste, dacă stau să mă uit înapoi. Vroiau să fie în siguranţă, să se scoale dimineaţa, să meargă la muncă, să fie plătiţi – ca să trăiască. Nu au avut niciodată convingerea că ar fi stăpânii propriei lor sorţi.

Problema pe care România o are este că lumii îi pasă de ea. Mai precis, imperiile se ciocnesc acolo unde se află România. Ultima repetiţie a fost Războiului Rece. Astăzi, în acest moment, lucrurile par mai uşoare sau cel puţin mai puţin disperate decât erau înainte. Totusi, aşa cum am discutat în Borderlands, marile puteri s-au exprimat clar din nou şi, prin urmare, România devine şi mai importantă pentru alţii. Nu îmi este clar dacă românii realizează pe deplin deplasarea vânturilor geopolitice. Ei cred că pot să se ascundă în Europa şi probabil că pot, dar eu bănuiesc că istoria va ajunge din nou la România.

Geopolitică şi auto-mutilare

Să începem cu geografia. Munţii Carpaţi definesc România, dar într-un mod ciudat. Mai degrabă decât servind ca frontieră a ţării, protejând-o, Carpaţii reprezintă un arc care împarte ţara în trei părţi. La sud de munţi se află Câmpia Valahă, inima României contemporane, în care sunt situate capitala, Bucureşti, şi vechiul centru petrolifer, Ploieşti. În est de Carpaţi este Câmpia Moldovei. La nord-vestul Carpaţilor este Transilvania, regiune cu relief mai accidentat şi deluros

Iar aceasta este tragedia geopolitică a României. România este o naţiune sfâşiată de geografia sa. Niciuna dintre cele trei părţi nu este uşor de apărat. Transilvania a intrat sub dominaţia ungară în secolul 11, iar Ungaria a intrat sub dominaţia Imperiului Otoman şi Imperiului Austro-Ungar. Valahia (Ţara Românească) a intrat sub dominaţia otomană, iar Moldova a intrat sub dominaţia Imperiului Otoman şi a statului rus. În ceea ce priveşte singura dată, înainte de secolul al 19-lea, când România a fost unită, aceasta s-a întâmplat atunci când ea a fost complet cucerită. Şi singura dată când ea a fost complet cucerită a fost atunci când un imperiu a vrut să securizeze Carpaţii pentru a se apăra.

Unii dintre noi cosiderăm geopolitica ca o oportunitate. Cei mai mulţi oameni consideră însă geopolitica ca o catastrofă. România a fost o naţiune pentru o lungă perioadă de timp, dar rareori a fost un stat-naţiune unită. După ce a devenit un stat-naţiune în secolul al 19-lea, aceasta a avut o existenţă precară, balansându-se între Austria-Ungaria, Imperiul Otoman şi Rusia, cu realitatea unei Germanii mai îndepărtate, dar puternice. România şi-a petrecut anii interbelici încercând să îşi găsească echilibrul între monarhie, autoritarism şi fascism, care echilibru nu l-a găsit cu adevărat niciodată. A căutat siguranţa printr-o alianţă cu Hitler şi s-a descoperit pe sine însăşi în primele linii ale frontului în invazia germană către Rusia. Pentru a înţelege România în calitate de aliat trebuie să aveţi în vedere acest lucru: Atunci când sovieticii au început marele lor contraatac la Stalingrad, au trimis acolo trupe române (şi maghiare). Românii s-au pus în poziţia de a lupta şi de a muri pentru germani şi apoi s-au răzbunat pe germani fiind sacrificaţi de către sovietici.

Toate acestea au dus la ocuparea României de către sovietici, faţă de care românii au elaborat o singură strategie. Ungurii s-au ridicat împotriva sovieticilor şi au fost zdrobiţi, cehoslovacii au încercat să creeze un regim comunist mai liberal, care a fost totuşi loial sovieticilor, şi au fost zdrobiţi. Românii au realizat de fapt un anumit grad de autonomie din partea sovieticilor în afacerile externe. Modul în care românii i-au făcut pe sovietici să tolereze acest lucru a fost prin construirea unui regim mai rigid şi opresiv chiar decât acela al Uniunii Sovietice la acea dată. Sovieticii ştiau că NATO nu are de gând să îi invadeze, cu atât mai mult cu cât ar fi invadat prin România. Atâta timp cât regimul românesc îi ţinea pe oameni în poziţie de drepţi, sovieticii puteau tolera manevrele lor. România şi-a păstrat identitatea naţională şi o politică externă independentă, dar cu preţul exorbitant al pierderii libertăţii personale şi a bunăstării economice.

România contemporană nu poate fi înţeleasă fără ca Nicolae Ceauşescu să fie înţeles. Se autointitulase “geniul Carpaţilor”. Guvernul comunist român a fost construit în jurul comuniştilor care au rămas în România în timpul celui de al doilea război mondial, în închisoare sau în ascuns. Acest lucru a fost unic printre sateliţii din Europa de Est ai Uniunii Sovietice. Stalin nu avea încredere în comuniştii care au rămas acasă şi au rezistat. El îi prefera pe comuniştii care au fugit la Moscova în anii 1930 şi care s-au dovedit loiali lui Stalin trădându-i pe ceilalţi. El i-a trimis pe comuniştii moscoviţi să conducă restul comuniştilor din ţările nou ocupate din vestul Rusiei. Nu însă în România, unde conduceau comuniştii autohtoni. După moartea fondatorului României comuniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej, un alt comunist român care a rămas în România a preluat în cele din urmă puterea: Ceauşescu. Aceasta a fost o particularitate a comunismului românesc, care a însemnat mai mult decât Josip Broz Tito în politica externă şi mai mult decât un coşmar în politica internă.

Ceauşescu a decis să plătească datoria naţională. Motivul său părea să decurgă de la politica sa externă – nu vroia ca România să depindă de vreo ţară din cauza datoriilor sale – şi el rambursa acelor ţări, vânzând aproape tot ceea ce era produs în România. Acest lucru a aruncat România în sărăcie, energia electrică şi termică fiind lucruri ocazionale, iar mâncarea fiind o raritate într-o ţară în care ea fusese din abundenţă. Securitatea, poliţia secretă autohtonă, era extrem de eficientă, brutalitatea ei fiind impresionantă în suprimarea tulburărilor. Nimic nu a funcţionat în România precum a funcţionat Securitatea.

Herta Muller este un autor român de limbă germană (ea face parte din comunitatea de etnie germană din România), care a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură în 2009.

Acţiunea uneia dintre cărţile ei, „Convocarea”, are loc în România sub conducerea comuniştilor. Ea dă un sens  extraordinar acestui loc dominat de Securitate. Este vorba despre o femeie care îşi trăieşte viaţa, merge la seviciu şi suportă un soţ alcoolic, în timp ce în mod constant se pregăteşte şi resimte groaza convocărilor de către poliţia secretă. Ca şi în Kafka, ceea ce Securitate caută şi ceea ce femeia ascunde este neclar. Dar pericolul este inexorabil şi pătrunde în întreaga ei conştiinţă. Atunci când cineva citeşte această carte, aşa cum am făcut eu pregătindu-mă pentru această călătorie, înţelege modul în care Securitatea a smuls sufletele cetăţenilor şi îşi aduce aminte că ea nu a fost o relicvă îndepărtată din anii 1930, ci că era încă în vigoare şi susţinea regimul din România în 1989.

A fost ca în cazul în care preţul pe care România a trebuit să plătească pentru autonomie ar fi fost de a se lovi cu pumnul în faţă incontinuu. Chiar şi căderea comunismului a luat o cale românească. Nu a fost nicio Revoluţia de Catifea aici, ci una nenorocită, în care Securitatea a rezistat anti-comunismului în creştere în circumstanţe şi detalii care sunt încă aprig dezbătute şi neclare. În final, Ceauşeştii (soţia lui Nicolae, Elena, a fost, de asemenea, cineva care necesită un geniu psihologic pentru a o desluşi) au fost executaţi, iar Securitatea, amestecată cu societatea civilă, ca parte a reţelei de crimă organizată, care a fost confundată cu liberalizarea imperiului fostei Uniuni Sovietice de către intelectualitatea din occident şi reporterii momentului respectiv.

România a ieşit din ultimii 70 de ani de catastrofă în curs de desfăşurare, visând la lucruri simple şi neavând nici cea mai mică iluzie că aceste lucruri ar fi fost uşor să vină sau că românii le-ar fi putut controla. Ca şi în mare parte din Europa de Est, dar probabil cu o intensitate mai mare, românii au crezut că răscumpărarea lor este stabilită de organizaţiile multilaterale ale Occidentului. Dacă li se va permite să adere la NATO şi în special la Uniunea Europeană, nevoile lor de securitate naţională vor fi rezolvate împreună cu nevoile lor economice. Românii tânjeau să devină europeni pur şi simplu pentru că a fi român era prea periculos.

Răscumpărarea pentru a fi european

Gândindu-te la România, expresia “prizonier instituţionalizat” îţi vine în minte. În Statele Unite se spune că, dacă cineva rămâne în închisoare prea mult timp, el devine “instituţionalizat”, adică cineva care este incapabil să işi imagineze că poate să funcţioneze în afara unei lumi în care altcineva să îi spună mereu ce are de făcut. Pentru România, suveranitatea naţională a fost întotdeauna trăită ca un proces de acomodare a sa însăşi cu tot mai puternicele naţiuni şi imperii. Astfel, după 1991, România era în căutarea a “altcineva” căruia sa i se poată subordona. Mai mult chiar, România atribuia acestor entităţi puteri extraordinare de răscumpărare. Odată ajunsă în NATO şi în Uniunea Europeană, totul va fi bine.

Şi până de curând totul a fost bine sau aproximativ bine, în termenii nevoilor modeste ale unei victime istorice. Problema pe care România o are este că aceste sanctuare sunt în multe privinţe iluzii. NATO este privită ca apărare, dar NATO este o entitate golită de conţinut. Există o nouă şi ambiţioasă strategie a NATO, care stabileşte o agendă globală pentru organizaţie. Îndelung discutat, acesta este un exerciţiu lipsit de sens. Ţări ca Germania nu au nicio armată cu care să îndeplinească strategia, presupunând că un astfel de acord de a acţiona ar putea fi atins. NATO este o organizaţie consensuală şi un singur membru poate bloca orice misiune. Interesele divergente ale unei NATO extinse garantează ca oricine poate bloca orice. NATO este o iluzie că oferă siguranţă românilor, însă numai în cazul în care aceştia nu o privesc cu atenţie. Românii par să prefere iluzia reconfortantă.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, există o tensiune structurală profundă în sistem. Aceeaşi putere economică europeană este Germania. Este, de asemenea, al doilea mare exportator din lume. Economia sa este construită în jurul exportului. Pentru o ţară ca România, dezvoltarea economică impune ca aceasta să profite de avantajele câştigurilor sale salariale. Salariile mai mici permit ţărilor în curs de dezvoltare să îşi dezvolte economia prin exporturi. Dar Europa este dominată de o superputere în domeniul exporturilor. Spre deosebire de lumea postbelică, când Statele Unite absorbeau importuri din Germania şi Japonia fără să fie nevoie să concureze cu ele, Germania rămâne o ţară exportatoare în România, lăsând foarte puţin loc preţios pentru România ca să îşi dezvolte economia.

În această etapă a dezvoltării sale, România ar trebui să desfăşoare un comerţ accentuat, în special cu Germania, dar nu face asta. În 2007, aceasta a exportat aproximativ 40 miliarde dolari în valoare a bunurilor şi a importat aproximativ 70 miliarde dolari. În 2009, ea exportat aceleaşi 40 miliarde dolari, dar şi-a redus importurile la numai 54 miliarde dolari (încă un fapt negativ). Patruzeci la sută din comerţul său este cu Germania, Franţa şi Italia, principalii săi parteneri din UE. Dar Germania este aceea cu care are o problemă majoră. Şi această problemă este agravată de faptul că o bună parte a exporturilor din România către Germania sunt din partea firmelor cu capital german care operează în România.

În timpul perioadei de relativă prosperitate în Europa, 1991-2008, realitatea structurală a UE a fost ascunsă sub un val de creştere. În 2008, valul s-a retras, dezvăluind realitatea structurală. Nu este clar când va reveni din nou valul de prosperitate. Totodată, în timp ce economia germană este în creştere iarăşi, România nu este. Pentru că există într-un sistem în care motorul principal este unul exportator, şi exportatorul domină procesul de stabilire a normelor, ne este dificil să vedem modul în care România poate profita de cel mai mare activ al său – o forţă de muncă calificată, dispusă să lucreze pentru salarii mici.

Adăugaţi la aceasta o întrebare de bază. România este o ţară în curs de dezvoltare. Reglementările europene sunt elaborate cu accent pe ţările foarte dezvoltate. Legile privind garantarea locului de muncă semnifică că europenii nu angajează muncitori, ci îi adoptă. Asta înseamnă că antreprenoriatul este dificil. Să fii antreprenor, după câte ştiu prea bine, înseamnă să faci greşeli şi să le remediezi rapid. Având în vedere garanţiile care i-au fost date fiecărui lucrător din Europa, un antreprenor nu îşi mai poate remedia repede greşelile. În România, agilitatea necesară în asumarea de riscuri nu este uşor disponibilă în cadrul normelor UE elaborate pentru o economie matură.

România ar trebui să fie o ţară de mici întreprinzători, şi este, dar există o evaziune extinsă de la legislaţia Bruxelles-ului şi Bucureştiului. Există o piaţă gri care creează ameninţări juridice şi, prin urmare, corupţie în sectorul de care România are nevoie cel mai mult. Imaginaţi-vă că Germania ar fi fost obligată să îşi reglementeze cu stricteţe în 1955 câmpurile pe piaţa muncii la care are realizări astăzi. Ar fi putut ea să devină ceea ce este astăzi în 2010? Acolo a existat un răstimp pentru aceste reglementări (şi care sunt discutabile), răstimp care pentru România nu există.

Am întâlnit un antreprenor român care a comercializat produse industriale. Discutând cu el, am ridicat problema diferitelor regulamente care reglementează industria sa şi cum le-a făcut faţă. Nu am primit un răspuns clar sau, mai precis, nu am înţeles răspunsul lui decât mai târziu. Există reglementări şi există relaţii. Acestea din urmă le atenuează pe primele. În Germania acest lucru ar putea fi numit corupţie. În România el este numit supravieţuire. Un antreprenor român care s-ar conforma în mod riguros reglementărilor UE ar da rapid faliment. Este foarte probabil ca România să fie coruptă, dar structura de reglementare a UE, impusă pe o economie în curs de dezvoltare, face ca evaziunea să fie singura strategie raţională. Şi totuşi, antreprenorul cu care am vorbit era printre primii în Uniunea Europeană. Şi el a sperat că va veni un timp în care ar putea fi un european normal. Rousseau spunea:”Am văzut aceste contradicţii şi nu m-am dat înapoi din calea lor.”

Este dificil pentru un străin să vadă beneficiile specifice apartenenţei României la NATO şi UE, însă pentru români aderarea merge dincolo de aceste specificităţi.

Alegerea pe care a facut-o România

August şi septembrie sunt luni proaste în Europa. Este perioada în care izbucnesc războaiele şi grevele. August şi septembrie 2008 au fost luni proaste. În acel august Rusia a atacat Georgia. În septembrie criza financiară s-a declanşat pe faţă. În primul rând, Rusia a livrat un mesaj pentru regiune: “Iată cât valorează garanţiile americane.” În maniera europeană de a face faţă crizei financiare din Europa de Est, germanii au transmis un mesaj cu privire la limitele răspunderii părţii germane. Atât NATO, cât şi Uniunea Europeană au trecut de la a fi garanţii intereselor româneşti la a fi semne uriaşe de întrebare.

În discuţiile mele cu românii, la toate nivelurile şi în totalitate, am găsit acelaşi răspuns. În primul rând, nu există nicio îndoială că NATO şi Uniunea Europeană nu au lucrat în favoarea României în acest moment. În al doilea rând, nu se pune problema să fie regândit angajamentul luat de România. Există români, în special cei de extremă dreaptă, cărora le displace Uniunea Europeană în mod deosebit, dar România nu are altă alternativă strategică.

Pentru că marea majoritate nu poate concepe şi nu va concepe o Românie în afara sferei NATO şi a Uniunii Europene. Simplul fapt că niciuna dintre cele două nu lucrează în favoarea României nu înseamnă că ele nu fac ceva important: NATO şi Uniunea Europeană ţin la distanţă de spiritele românilor demonii antidemocratici. A face parte din Europa nu este pur şi simplu doar o chestiune de beneficii strategice sau economice. Aceasta reprezintă un punct de tranziţie în istoria românească. În calitate de membră a Uniunii Europene şi a NATO, România şi-a afirmat modernitatea şi democratizarea instituţiilor sale. Aceste amulete gemene au răscumpărat sufletul României. Având în vedere acest lucru, în opinia mea, un echilibru comercial nefavorabil şi lipsa unor garanţii autentice de securitate reprezintă un preţ mult prea mic care a fost oferit în schimb. Nefiind român, nu pot să pricep încrederea inefabilă a românilor în Bruxelles.

Românii recunosc, din nou aproape în totalitate, revenirea Rusiei pe scena istorică, iar acest lucru îi îngrijorează. O îngrijorare deosebită au pentru Republica Moldova, o regiune la est, care a fost istoric românească, capturată de sovietici printr-un tratat cu Hitler şi restul care a fost capturat după al doilea Război Mondial. Moldova a devenit o ţară independentă în 1991 (o ţară pe care urmează să o vizitez). O mare parte a perioadei de după Războiul Rece a avut un guvern comunist care a căzut câţiva ani în urmă. Alegerile vor avea loc pe 28 noiembrie şi se pare că comuniştii ar putea reveni la putere. Sentimentul este că, dacă comuniştii  se vor întoarce, de data aceasta ruşii vor reveni cu ei şi în următorii ani trupele ruseşti vor fi la frontiera României.

Oficialii români sunt implicaţi activ în discuţiile cu oficialii NATO despre Rusia, dar germanii doresc o implicare mai activă a Rusiei în NATO şi nu tensiune între NATO şi Rusia. Vest-europenii nu intenţionează să se lase atraşi în paranoia din Europa de Est, alimentată de nostalgicii strategi americani care doresc să retrăiască Războiului Rece.

Eu personal am ridicat două alternative strategice cu oficialii români şi mass-media. Una a fost Intermarium, o alianţă – probabil în NATO, poate nu – între Polonia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria. (Pentru cititorii care au întrebat de ce nu am mers şi în Bulgaria în această excursie, a fost pur şi simplu o chestiune de timp; voi merge acolo de îndată ce voi putea.) Foarte interesant, un oficial român a subliniat niveluri semnificative de cooperare privind planificarea militară între Ungaria şi România şi discuţii între România şi Polonia. Cât de serioasă este şi dacă acest lucru va merge dincolo de contextul NATO este neclar pentru mine. Posibil că voi avea o viziune mai bună în Varşovia.

Însă planificarea militară este un lucru, iar mijloacele necesare pentru a executa planurile militare este cu totul altul. Românii sunt acum prinşi într-o criză privitoare la achiziţionarea de avioane de luptă. Există trei opţiuni: Swedish Gripen, Eurofighter şi utilizatele American F-16. Problema este că românii nu au bani pentru niciuna dintre aceste aeronave şi nici nu mi se pare ca acestea să fie măsurile de apărare de care au cu adevărat nevoie. Americanii pot furniza aeronave într-o multitudine de moduri, dar atâta vreme cât 24 F-16s au valoare, ei nu s-ar grăbi să rezolve problema militară cea mai presantă a României. După cum văd eu lucrurile, crearea unei forţe efective mobile pentru securizarea frontierei de est este tot ceea ce este necesar. Ca alternativă, am auzit de cumpărare unor nave militare pentru a bloca o foarte posibilă acumulare de nave ruseşti în Marea Neagră. Dar dacă România are probleme în achiziţionarea a 24 de avioane de vânătoare, navele militare chiar ies din discuţie.

Românii se apropie ca planificare a apărării de perspectiva NATO – una utilizată pentru planificare, nu pentru punerea în aplicare, şi una care conduce întotdeauna la sisteme sofisticate, lăsând în acelaşi timp elementele de bază descoperite. Acest lucru ar putea să pară un nivel inutil, de detaliu, pentru acest eseu, dar românii sunt intraţi adânc în această discuţie şi întrebări de acest tip sunt detalii critice ale strategiilor de creştere din geopolitică. Aceasta este diferenţa dintre documentele de planificare elaborate de grupurile de reflecţie şi capacitatea de a se apăra a unei naţiuni.

Marea Neagră este o parte critică a realităţii din România şi dezvoltarea Turciei face interesant sistemul de relaţii. Turcia este a patra cea mai mare destinaţie de export a României şi unul dintre puţinii parteneri comerciali importanţi ale cărui importuri din România depăşesc exporturile. Tocmai am explicat românilor că Turcia a fost norocoasă nefiind admisă în Uniunea Europeană. Economia Turciei a crescut cu o rată anuală de 12 la sută în primul trimestru din 2010 şi creşte treptat de ani de zile.

Turcia a devenit un motor economic regional şi, spre deosebire de Germania, Franţa şi Italia, oferă compatibilităţi şi sinergii pentru România. În plus, Turcia este o forţă militară serioasă şi, fără să caute vreo confruntare cu Rusia, nu îi este aservită. Turcia a adoptat o strategie de angajament “de 360 de grade”  cu toate ţările. Iar din momentul în care Turcia a devenit membră NATO, cum sunt Ungaria, Slovacia şi Polonia, nu comportă nicio incompatibilitate cu dubla strategie a Intermarium şi a Mării Negre. Pentru moment ele se potrivesc. Ironia sorţii că România a ajuns astăzi a avea de-a face cu urmaşii otomanilor este pur şi simplu un fapt şi nimic mai mult. Aceştia sunt vecinii care i-au fost destinaţi României. Acestea sunt opţiunile pe care le are.

Ceea ce nu i se potriveşte României este sistemul NATO/UE însuşi. Poate că aceasta este parte dintr-un amestec raţional, dar nu poate fi un tot din acesta. Pentru România problema pe care o are este de a trece dincolo de confortul psihologic al integrării în Europa la o înţelegere strategică şi economică care acceptă faptul că Războiul Rece s-a încheiat. Mai important chiar decât aceasta ar fi o mişcare inteligentă prin care România să înţeleagă că este liberă, responsabilă pentru viitorul ei şi capabilă să şi-l gestioneze.

Acesta este ultimul pas, care este cel mai greu pentru România şi pentru multe dintre fostele state-sateliţi sovietici – care au fost, de asemenea, legate de primul război mondial şi dezastrul lui Hitler -, pentru a se împăca cu sine însele. Există o legătură între achiziţionarea celor mai scumpe maşini germane, mai multe decât vă puteţi permite şi decât aveţi nevoie, şi romanele Hertei Muller. „Convocarea” poate fi anulată definitiv, dar teama de a fi interogat rămâne permanent cu tine. În această ţară teama de trecut este dominantă şi asupritoare, în schimb ce încrezătorul stil american militar de planificare şi restructurare economică pe care l-am sugerat este străin şi înfricoşător.

Românii au ieşit dintr-o lume a terorii, parte din aceasta fiind creată de ei înşişi. Se tem de ei înşişi probabil mai mult decât se tem de alţii. Pentru ei a fi devenit europeeni este atât o formă de terapie, cât şi ceva care va reţine demonii din interiorul lor şi pe aceia din exterior. Când trăieşti cu amintiri rele, vei trăi şi umbrind realitatea. Pentru români soluţiile iluzorii care le bântuie amintirile au încă reprezentativitate.

Asta are sens până la venirea războiului, şi în această parte a lumii venirea unui război a fost mereu o certitudine, încă dinaintea romanilor. Se pune însă întrebarea când, cu cine si care va fi soarta ta atunci când acesta va veni. Românii cred cu fervoare religioasă că aceste lucruri vor fi fost lăsate în urmă din momentul în care au devenit parte a Europei. Eu sunt mai sceptic.

Eu cred că problema României este că ea este parte a Europei, o putere slabă, înconjurată de cele mai puternice. Romanii cred însă că soluţia lor este de a fi parte a Europei, o putere slabă, înconjurată de cele mai puternice

Părăsesc România confuz.

Românii aud lucruri la care eu sunt surd. Nici partea din mine de origine maghiară nu poate auzi.

Plec acum spre o altă naţiune, Republica Moldova, care a fost chiar mai expusă istoriei, una mai ciudată şi mai brutală decât a României.

Traducere de Mihaela CartisGrupul FaceBook Ziaristi Online

În şcoală mulţi dintre noi am învăţat poemul Invictus.

Se încheie cu versul “Eu sunt stăpânul sorţii mele, eu sunt conducătorul sufletului meu.”

Este un vers pe care un gentleman victorian l-ar fi lăsat moştenire unui om de afaceri american.

Acest vers nu este unul care să rezoneze în România. Din istoria românilor nu reiese nimic care să ateste că ei îşi stăpânesc propria soartă sau îşi domină propriile suflete. Totul în istoria lor demonstrează cum soarta îi stăpâneşte pe ei sau cum istoria le ţine captive sufletele. Ca naţiune, românii au speranţe modeste şi aşteptări temperate de trecutul lor.

Această sensibilitate nu îmi este străină. Părinţii mei au supravieţuit lagărelor de exterminare naziste, s-au întors în Ungaria pentru a încerca să îşi reconstruiască viaţa, ca mai apoi să se trezească că trebuie să fugă de comunişti. Când au ajuns în America, dorinţele lor au fost extrem de modeste, dacă stau să mă uit înapoi. Vroiau să fie în siguranţă, să se scoale dimineaţa, să meargă la muncă, să fie plătiţi – ca să trăiască. Nu au avut niciodată convingerea că ar fi stăpânii propriei lor sorţi.

Problema pe care România o are este că lumii îi pasă de ea. Mai precis, imperiile se ciocnesc acolo unde se află România. Ultima repetiţie a fost Războiului Rece. Astăzi, în acest moment, lucrurile par mai uşoare sau cel puţin mai puţin disperate decât erau înainte. Totusi, aşa cum am discutat în Borderlands, marile puteri s-au exprimat clar din nou şi, prin urmare, România devine şi mai importantă pentru alţii. Nu îmi este clar dacă românii realizează pe deplin deplasarea vânturilor geopolitice. Ei cred că pot să se ascundă în Europa şi probabil că pot, dar eu bănuiesc că istoria va ajunge din nou la România.

Geopolitică şi auto-mutilare

Să începem cu geografia. Munţii Carpaţi definesc România, dar într-un mod ciudat. Mai degrabă decât servind ca frontieră a ţării, protejând-o, Carpaţii reprezintă un arc care împarte ţara în trei părţi. La sud de munţi se află Câmpia Valahă, inima României contemporane, în care sunt situate capitala, Bucureşti, şi vechiul centru petrolifer, Ploieşti. În est de Carpaţi este Câmpia Moldovei. La nord-vestul Carpaţilor este Transilvania, regiune cu relief mai accidentat şi deluros.

Iar aceasta este tragedia geopolitică a României. România este o naţiune sfâşiată de geografia sa. Niciuna dintre cele trei părţi nu este uşor de apărat. Transilvania a intrat sub dominaţia ungară în secolul 11, iar Ungaria a intrat sub dominaţia Imperiului Otoman şi Imperiului Austro-Ungar. Valahia (Ţara Românească) a intrat sub dominaţia otomană, iar Moldova a intrat sub dominaţia Imperiului Otoman şi a statului rus. În ceea ce priveşte singura dată, înainte de secolul al 19-lea, când România a fost unită, aceasta s-a întâmplat atunci când ea a fost complet cucerită. Şi singura dată când ea a fost complet cucerită a fost atunci când un imperiu a vrut să securizeze Carpaţii pentru a se apăra.

Unii dintre noi cosiderăm geopolitica ca o oportunitate. Cei mai mulţi oameni consideră însă geopolitica ca o catastrofă. România a fost o naţiune pentru o lungă perioadă de timp, dar rareori a fost un stat-naţiune unită. După ce a devenit un stat-naţiune în secolul al 19-lea, aceasta a avut o existenţă precară, balansându-se între Austria-Ungaria, Imperiul Otoman şi Rusia, cu realitatea unei Germanii mai îndepărtate, dar puternice. România şi-a petrecut anii interbelici încercând să îşi găsească echilibrul între monarhie, autoritarism şi fascism, care echilibru nu l-a găsit cu adevărat niciodată. A căutat siguranţa printr-o alianţă cu Hitler şi s-a descoperit pe sine însăşi în primele linii ale frontului în invazia germană către Rusia. Pentru a înţelege România în calitate de aliat trebuie să aveţi în vedere acest lucru: Atunci când sovieticii au început marele lor contraatac la Stalingrad, au trimis acolo trupe române (şi maghiare). Românii s-au pus în poziţia de a lupta şi de a muri pentru germani şi apoi s-au răzbunat pe germani fiind sacrificaţi de către sovietici.

Toate acestea au dus la ocuparea României de către sovietici, faţă de care românii au elaborat o singură strategie. Ungurii s-au ridicat împotriva sovieticilor şi au fost zdrobiţi, cehoslovacii au încercat să creeze un regim comunist mai liberal, care a fost totuşi loial sovieticilor, şi au fost zdrobiţi. Românii au realizat de fapt un anumit grad de autonomie din partea sovieticilor în afacerile externe. Modul în care românii i-au făcut pe sovietici să tolereze acest lucru a fost prin construirea unui regim mai rigid şi opresiv chiar decât acela al Uniunii Sovietice la acea dată. Sovieticii ştiau că NATO nu are de gând să îi invadeze, cu atât mai mult cu cât ar fi invadat prin România. Atâta timp cât regimul românesc îi ţinea pe oameni în poziţie de drepţi, sovieticii puteau tolera manevrele lor. România şi-a păstrat identitatea naţională şi o politică externă independentă, dar cu preţul exorbitant al pierderii libertăţii personale şi a bunăstării economice.

România contemporană nu poate fi înţeleasă fără ca Nicolae Ceauşescu să fie înţeles. Se autointitulase “geniul Carpaţilor”. Guvernul comunist român a fost construit în jurul comuniştilor care au rămas în România în timpul celui de al doilea război mondial, în închisoare sau în ascuns. Acest lucru a fost unic printre sateliţii din Europa de Est ai Uniunii Sovietice. Stalin nu avea încredere în comuniştii care au rămas acasă şi au rezistat. El îi prefera pe comuniştii care au fugit la Moscova în anii 1930 şi care s-au dovedit loiali lui Stalin trădându-i pe ceilalţi. El i-a trimis pe comuniştii moscoviţi să conducă restul comuniştilor din ţările nou ocupate din vestul Rusiei. Nu însă în România, unde conduceau comuniştii autohtoni. După moartea fondatorului României comuniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej, un alt comunist român care a rămas în România a preluat în cele din urmă puterea: Ceauşescu. Aceasta a fost o particularitate a comunismului românesc, care a însemnat mai mult decât Josip Broz Tito în politica externă şi mai mult decât un coşmar în politica internă.

Ceauşescu a decis să plătească datoria naţională. Motivul său părea să decurgă de la politica sa externă – nu vroia ca România să depindă de vreo ţară din cauza datoriilor sale – şi el rambursa acelor ţări, vânzând aproape tot ceea ce era produs în România. Acest lucru a aruncat România în sărăcie, energia electrică şi termică fiind lucruri ocazionale, iar mâncarea fiind o raritate într-o ţară în care ea fusese din abundenţă. Securitatea, poliţia secretă autohtonă, era extrem de eficientă, brutalitatea ei fiind impresionantă în suprimarea tulburărilor. Nimic nu a funcţionat în România precum a funcţionat Securitatea.

Herta Muller este un autor român de limbă germană (ea face parte din comunitatea de etnie germană din România), care a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură în 2009.

Acţiunea uneia dintre cărţile ei, „Convocarea”, are loc în România sub conducerea comuniştilor. Ea dă un sens  extraordinar acestui loc dominat de Securitate. Este vorba despre o femeie care îşi trăieşte viaţa, merge la seviciu şi suportă un soţ alcoolic, în timp ce în mod constant se pregăteşte şi resimte groaza convocărilor de către poliţia secretă. Ca şi în Kafka, ceea ce Securitate caută şi ceea ce femeia ascunde este neclar. Dar pericolul este inexorabil şi pătrunde în întreaga ei conştiinţă. Atunci când cineva citeşte această carte, aşa cum am făcut eu pregătindu-mă pentru această călătorie, înţelege modul în care Securitatea a smuls sufletele cetăţenilor şi îşi aduce aminte că ea nu a fost o relicvă îndepărtată din anii 1930, ci că era încă în vigoare şi susţinea regimul din România în 1989.

A fost ca în cazul în care preţul pe care România a trebuit să plătească pentru autonomie ar fi fost de a se lovi cu pumnul în faţă incontinuu. Chiar şi căderea comunismului a luat o cale românească. Nu a fost nicio Revoluţia de Catifea aici, ci una nenorocită, în care Securitatea a rezistat anti-comunismului în creştere în circumstanţe şi detalii care sunt încă aprig dezbătute şi neclare. În final, Ceauşeştii (soţia lui Nicolae, Elena, a fost, de asemenea, cineva care necesită un geniu psihologic pentru a o desluşi) au fost executaţi, iar Securitatea, amestecată cu societatea civilă, ca parte a reţelei de crimă organizată, care a fost confundată cu liberalizarea imperiului fostei Uniuni Sovietice de către intelectualitatea din occident şi reporterii momentului respectiv.

România a ieşit din ultimii 70 de ani de catastrofă în curs de desfăşurare, visând la lucruri simple şi neavând nici cea mai mică iluzie că aceste lucruri ar fi fost uşor să vină sau că românii le-ar fi putut controla. Ca şi în mare parte din Europa de Est, dar probabil cu o intensitate mai mare, românii au crezut că răscumpărarea lor este stabilită de organizaţiile multilaterale ale Occidentului. Dacă li se va permite să adere la NATO şi în special la Uniunea Europeană, nevoile lor de securitate naţională vor fi rezolvate împreună cu nevoile lor economice. Românii tânjeau să devină europeni pur şi simplu pentru că a fi român era prea periculos.

Răscumpărarea pentru a fi european

Gândindu-te la România, expresia “prizonier instituţionalizat” îţi vine în minte. În Statele Unite se spune că, dacă cineva rămâne în închisoare prea mult timp, el devine “instituţionalizat”, adică cineva care este incapabil să işi imagineze că poate să funcţioneze în afara unei lumi în care altcineva să îi spună mereu ce are de făcut. Pentru România, suveranitatea naţională a fost întotdeauna trăită ca un proces de acomodare a sa însăşi cu tot mai puternicele naţiuni şi imperii. Astfel, după 1991, România era în căutarea a “altcineva” căruia sa i se poată subordona. Mai mult chiar, România atribuia acestor entităţi puteri extraordinare de răscumpărare. Odată ajunsă în NATO şi în Uniunea Europeană, totul va fi bine.

Şi până de curând totul a fost bine sau aproximativ bine, în termenii nevoilor modeste ale unei victime istorice. Problema pe care România o are este că aceste sanctuare sunt în multe privinţe iluzii. NATO este privită ca apărare, dar NATO este o entitate golită de conţinut. Există o nouă şi ambiţioasă strategie a NATO, care stabileşte o agendă globală pentru organizaţie. Îndelung discutat, acesta este un exerciţiu lipsit de sens. Ţări ca Germania nu au nicio armată cu care să îndeplinească strategia, presupunând că un astfel de acord de a acţiona ar putea fi atins. NATO este o organizaţie consensuală şi un singur membru poate bloca orice misiune. Interesele divergente ale unei NATO extinse garantează ca oricine poate bloca orice. NATO este o iluzie că oferă siguranţă românilor, însă numai în cazul în care aceştia nu o privesc cu atenţie. Românii par să prefere iluzia reconfortantă.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, există o tensiune structurală profundă în sistem. Aceeaşi putere economică europeană este Germania. Este, de asemenea, al doilea mare exportator din lume. Economia sa este construită în jurul exportului. Pentru o ţară ca România, dezvoltarea economică impune ca aceasta să profite de avantajele câştigurilor sale salariale. Salariile mai mici permit ţărilor în curs de dezvoltare să îşi dezvolte economia prin exporturi. Dar Europa este dominată de o superputere în domeniul exporturilor. Spre deosebire de lumea postbelică, când Statele Unite absorbeau importuri din Germania şi Japonia fără să fie nevoie să concureze cu ele, Germania rămâne o ţară exportatoare în România, lăsând foarte puţin loc preţios pentru România ca să îşi dezvolte economia.

În această etapă a dezvoltării sale, România ar trebui să desfăşoare un comerţ accentuat, în special cu Germania, dar nu face asta. În 2007, aceasta a exportat aproximativ 40 miliarde dolari în valoare a bunurilor şi a importat aproximativ 70 miliarde dolari. În 2009, ea exportat aceleaşi 40 miliarde dolari, dar şi-a redus importurile la numai 54 miliarde dolari (încă un fapt negativ). Patruzeci la sută din comerţul său este cu Germania, Franţa şi Italia, principalii săi parteneri din UE. Dar Germania este aceea cu care are o problemă majoră. Şi această problemă este agravată de faptul că o bună parte a exporturilor din România către Germania sunt din partea firmelor cu capital german care operează în România.

În timpul perioadei de relativă prosperitate în Europa, 1991-2008, realitatea structurală a UE a fost ascunsă sub un val de creştere. În 2008, valul s-a retras, dezvăluind realitatea structurală. Nu este clar când va reveni din nou valul de prosperitate. Totodată, în timp ce economia germană este în creştere iarăşi, România nu este. Pentru că există într-un sistem în care motorul principal este unul exportator, şi exportatorul domină procesul de stabilire a normelor, ne este dificil să vedem modul în care România poate profita de cel mai mare activ al său – o forţă de muncă calificată, dispusă să lucreze pentru salarii mici.

Adăugaţi la aceasta o întrebare de bază. România este o ţară în curs de dezvoltare. Reglementările europene sunt elaborate cu accent pe ţările foarte dezvoltate. Legile privind garantarea locului de muncă semnifică că europenii nu angajează muncitori, ci îi adoptă. Asta înseamnă că antreprenoriatul este dificil. Să fii antreprenor, după câte ştiu prea bine, înseamnă să faci greşeli şi să le remediezi rapid. Având în vedere garanţiile care i-au fost date fiecărui lucrător din Europa, un antreprenor nu îşi mai poate remedia repede greşelile. În România, agilitatea necesară în asumarea de riscuri nu este uşor disponibilă în cadrul normelor UE elaborate pentru o economie matură.

România ar trebui să fie o ţară de mici întreprinzători, şi este, dar există o evaziune extinsă de la legislaţia Bruxelles-ului şi Bucureştiului. Există o piaţă gri care creează ameninţări juridice şi, prin urmare, corupţie în sectorul de care România are nevoie cel mai mult. Imaginaţi-vă că Germania ar fi fost obligată să îşi reglementeze cu stricteţe în 1955 câmpurile pe piaţa muncii la care are realizări astăzi. Ar fi putut ea să devină ceea ce este astăzi în 2010? Acolo a existat un răstimp pentru aceste reglementări (şi care sunt discutabile), răstimp care pentru România nu există.

Am întâlnit un antreprenor român care a comercializat produse industriale. Discutând cu el, am ridicat problema diferitelor regulamente care reglementează industria sa şi cum le-a făcut faţă. Nu am primit un răspuns clar sau, mai precis, nu am înţeles răspunsul lui decât mai târziu. Există reglementări şi există relaţii. Acestea din urmă le atenuează pe primele. În Germania acest lucru ar putea fi numit corupţie. În România el este numit supravieţuire. Un antreprenor român care s-ar conforma în mod riguros reglementărilor UE ar da rapid faliment. Este foarte probabil ca România să fie coruptă, dar structura de reglementare a UE, impusă pe o economie în curs de dezvoltare, face ca evaziunea să fie singura strategie raţională. Şi totuşi, antreprenorul cu care am vorbit era printre primii în Uniunea Europeană. Şi el a sperat că va veni un timp în care ar putea fi un european normal. Rousseau spunea:”Am văzut aceste contradicţii şi nu m-am dat înapoi din calea lor.”

Este dificil pentru un străin să vadă beneficiile specifice apartenenţei României la NATO şi UE, însă pentru români aderarea merge dincolo de aceste specificităţi.

Alegerea pe care a facut-o România

August şi septembrie sunt luni proaste în Europa. Este perioada în care izbucnesc războaiele şi grevele. August şi septembrie 2008 au fost luni proaste. În acel august Rusia a atacat Georgia. În septembrie criza financiară s-a declanşat pe faţă. În primul rând, Rusia a livrat un mesaj pentru regiune: “Iată cât valorează garanţiile americane.” În maniera europeană de a face faţă crizei financiare din Europa de Est, germanii au transmis un mesaj cu privire la limitele răspunderii părţii germane. Atât NATO, cât şi Uniunea Europeană au trecut de la a fi garanţii intereselor româneşti la a fi semne uriaşe de întrebare.

În discuţiile mele cu românii, la toate nivelurile şi în totalitate, am găsit acelaşi răspuns. În primul rând, nu există nicio îndoială că NATO şi Uniunea Europeană nu au lucrat în favoarea României în acest moment. În al doilea rând, nu se pune problema să fie regândit angajamentul luat de România. Există români, în special cei de extremă dreaptă, cărora le displace Uniunea Europeană în mod deosebit, dar România nu are altă alternativă strategică.

Pentru că marea majoritate nu poate concepe şi nu va concepe o Românie în afara sferei NATO şi a Uniunii Europene. Simplul fapt că niciuna dintre cele două nu lucrează în favoarea României nu înseamnă că ele nu fac ceva important: NATO şi Uniunea Europeană ţin la distanţă de spiritele românilor demonii antidemocratici. A face parte din Europa nu este pur şi simplu doar o chestiune de beneficii strategice sau economice. Aceasta reprezintă un punct de tranziţie în istoria românească. În calitate de membră a Uniunii Europene şi a NATO, România şi-a afirmat modernitatea şi democratizarea instituţiilor sale. Aceste amulete gemene au răscumpărat sufletul României. Având în vedere acest lucru, în opinia mea, un echilibru comercial nefavorabil şi lipsa unor garanţii autentice de securitate reprezintă un preţ mult prea mic care a fost oferit în schimb. Nefiind român, nu pot să pricep încrederea inefabilă a românilor în Bruxelles.

Românii recunosc, din nou aproape în totalitate, revenirea Rusiei pe scena istorică, iar acest lucru îi îngrijorează. O îngrijorare deosebită au pentru Republica Moldova, o regiune la est, care a fost istoric românească, capturată de sovietici printr-un tratat cu Hitler şi restul care a fost capturat după al doilea Război Mondial. Moldova a devenit o ţară independentă în 1991 (o ţară pe care urmează să o vizitez). O mare parte a perioadei de după Războiul Rece a avut un guvern comunist care a căzut câţiva ani în urmă. Alegerile vor avea loc pe 28 noiembrie şi se pare că comuniştii ar putea reveni la putere. Sentimentul este că, dacă comuniştii  se vor întoarce, de data aceasta ruşii vor reveni cu ei şi în următorii ani trupele ruseşti vor fi la frontiera României.

Oficialii români sunt implicaţi activ în discuţiile cu oficialii NATO despre Rusia, dar germanii doresc o implicare mai activă a Rusiei în NATO şi nu tensiune între NATO şi Rusia. Vest-europenii nu intenţionează să se lase atraşi în paranoia din Europa de Est, alimentată de nostalgicii strategi americani care doresc să retrăiască Războiului Rece.

Eu personal am ridicat două alternative strategice cu oficialii români şi mass-media. Una a fost Intermarium, o alianţă – probabil în NATO, poate nu – între Polonia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria. (Pentru cititorii care au întrebat de ce nu am mers şi în Bulgaria în această excursie, a fost pur şi simplu o chestiune de timp; voi merge acolo de îndată ce voi putea.) Foarte interesant, un oficial român a subliniat niveluri semnificative de cooperare privind planificarea militară între Ungaria şi România şi discuţii între România şi Polonia. Cât de serioasă este şi dacă acest lucru va merge dincolo de contextul NATO este neclar pentru mine. Posibil că voi avea o viziune mai bună în Varşovia.

Însă planificarea militară este un lucru, iar mijloacele necesare pentru a executa planurile militare este cu totul altul. Românii sunt acum prinşi într-o criză privitoare la achiziţionarea de avioane de luptă. Există trei opţiuni: Swedish Gripen, Eurofighter şi utilizatele American F-16. Problema este că românii nu au bani pentru niciuna dintre aceste aeronave şi nici nu mi se pare ca acestea să fie măsurile de apărare de care au cu adevărat nevoie. Americanii pot furniza aeronave într-o multitudine de moduri, dar atâta vreme cât 24 F-16s au valoare, ei nu s-ar grăbi să rezolve problema militară cea mai presantă a României. După cum văd eu lucrurile, crearea unei forţe efective mobile pentru securizarea frontierei de est este tot ceea ce este necesar. Ca alternativă, am auzit de cumpărare unor nave militare pentru a bloca o foarte posibilă acumulare de nave ruseşti în Marea Neagră. Dar dacă România are probleme în achiziţionarea a 24 de avioane de vânătoare, navele militare chiar ies din discuţie.

Românii se apropie ca planificare a apărării de perspectiva NATO – una utilizată pentru planificare, nu pentru punerea în aplicare, şi una care conduce întotdeauna la sisteme sofisticate, lăsând în acelaşi timp elementele de bază descoperite. Acest lucru ar putea să pară un nivel inutil, de detaliu, pentru acest eseu, dar românii sunt intraţi adânc în această discuţie şi întrebări de acest tip sunt detalii critice ale strategiilor de creştere din geopolitică. Aceasta este diferenţa dintre documentele de planificare elaborate de grupurile de reflecţie şi capacitatea de a se apăra a unei naţiuni.

Marea Neagră este o parte critică a realităţii din România şi dezvoltarea Turciei face interesant sistemul de relaţii. Turcia este a patra cea mai mare destinaţie de export a României şi unul dintre puţinii parteneri comerciali importanţi ale cărui importuri din România depăşesc exporturile. Tocmai am explicat românilor că Turcia a fost norocoasă nefiind admisă în Uniunea Europeană. Economia Turciei a crescut cu o rată anuală de 12 la sută în primul trimestru din 2010 şi creşte treptat de ani de zile.

Turcia a devenit un motor economic regional şi, spre deosebire de Germania, Franţa şi Italia, oferă compatibilităţi şi sinergii pentru România. În plus, Turcia este o forţă militară serioasă şi, fără să caute vreo confruntare cu Rusia, nu îi este aservită. Turcia a adoptat o strategie de angajament “de 360 de grade”  cu toate ţările. Iar din momentul în care Turcia a devenit membră NATO, cum sunt Ungaria, Slovacia şi Polonia, nu comportă nicio incompatibilitate cu dubla strategie a Intermarium şi a Mării Negre. Pentru moment ele se potrivesc. Ironia sorţii că România a ajuns astăzi a avea de-a face cu urmaşii otomanilor este pur şi simplu un fapt şi nimic mai mult. Aceştia sunt vecinii care i-au fost destinaţi României. Acestea sunt opţiunile pe care le are.

Ceea ce nu i se potriveşte României este sistemul NATO/UE însuşi. Poate că aceasta este parte dintr-un amestec raţional, dar nu poate fi un tot din acesta. Pentru România problema pe care o are este de a trece dincolo de confortul psihologic al integrării în Europa la o înţelegere strategică şi economică care acceptă faptul că Războiul Rece s-a încheiat. Mai important chiar decât aceasta ar fi o mişcare inteligentă prin care România să înţeleagă că este liberă, responsabilă pentru viitorul ei şi capabilă să şi-l gestioneze.

Acesta este ultimul pas, care este cel mai greu pentru România şi pentru multe dintre fostele state-sateliţi sovietici – care au fost, de asemenea, legate de primul război mondial şi dezastrul lui Hitler -, pentru a se împăca cu sine însele. Există o legătură între achiziţionarea celor mai scumpe maşini germane, mai multe decât vă puteţi permite şi decât aveţi nevoie, şi romanele Hertei Muller. „Convocarea” poate fi anulată definitiv, dar teama de a fi interogat rămâne permanent cu tine. În această ţară teama de trecut este dominantă şi asupritoare, în schimb ce încrezătorul stil american militar de planificare şi restructurare economică pe care l-am sugerat este străin şi înfricoşător.

Românii au ieşit dintr-o lume a terorii, parte din aceasta fiind creată de ei înşişi. Se tem de ei înşişi probabil mai mult decât se tem de alţii. Pentru ei a fi devenit europeeni este atât o formă de terapie, cât şi ceva care va reţine demonii din interiorul lor şi pe aceia din exterior. Când trăieşti cu amintiri rele, vei trăi şi umbrind realitatea. Pentru români soluţiile iluzorii care le bântuie amintirile au încă reprezentativitate.

Asta are sens până la venirea războiului, şi în această parte a lumii venirea unui război a fost mereu o certitudine, încă dinaintea romanilor. Se pune însă întrebarea când, cu cine si care va fi soarta ta atunci când acesta va veni. Românii cred cu fervoare religioasă că aceste lucruri vor fi fost lăsate în urmă din momentul în care au devenit parte a Europei. Eu sunt mai sceptic.

Eu cred că problema României este că ea este parte a Europei, o putere slabă, înconjurată de cele mai puternice. Romanii cred însă că soluţia lor este de a fi parte a Europei, o putere slabă, înconjurată de cele mai puternice.

Părăsesc România confuz.

Românii aud lucruri la care eu sunt surd. Nici partea din mine de origine maghiară nu poate auzi.

Plec acum spre o altă naţiune, Republica Moldova, care a fost chiar mai expusă istoriei, una mai ciudată şi mai brutală decât a României.

Originalul la
Geopolitical Journey, Part 3: Romaniarepublished with permission of STRATFOR.

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Ghita Bizonu'

    e uita Fiedman este ca cine nu a zbierat “jawohl mein Herr” si nu s-a inchesuit in NATO a fost bombardat de SUA …..
    Uite d’aia a fost necesar sa intrma in NATO . Me confera siguranta ca nu vom fi bombardati de … NATO !!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.