Acum 20 de ani, in 20 martie 1990, viaţa lui Mihăilă Cofar, ajuns acum la 62 de ani, ţăran roman din Ibăneşti, Mureş, se schimba dramatic. In mijlocul conflictului din Targu-Mureş, in Piaţa Trandafirilor, era bătut cu sălbăticie, aproape pană la moarte, de un grup de maghiari. Imaginile cu bărbatul ce încasa inert loviturile date cu ură au făcut înconjurul lumii. La două decenii de atunci, după ani petrecuţi prin spitale şi zeci de operaţii, Mihăilă Cofar trăieşte semiparalizat, aproape uitat de ceilalţi, dintr-un venit lunar de 1.000 de lei. Libertatea a mers să-l viziteze la el acasă, în Ibăneşti, pe cel care şi azi, chiar şi cu vocea stinsă, mai poate spune: “Mă cheamă Cofar, nu Cofariu, că nu-s ungur!”.
La mijlocul lunii martie, iarna e încă stăpână în Ibăneşti, pe Valea Gurghiului. Ca să ajungi la casa lui Mihăilă Cofar, ai nevoie de forţa unei maşini cu tracţiune 4×4, fie ea chiar şi-o Dacie “papuc”. Doamna Nastasia, soţia lui, stă în pragul uşii. Nu prea vrea ziarişti. “Cu ce ne-ajută pe noi, domnule, că scrieţi? Că numai eu ştiu cum mă chinuiesc cu el de-atâta amar de vreme. Măcar de-ar putea să se-mbrace, să se spele”, mă dojeneşte femeia, pe bună dreptate. Mă lasă, totuşi, să intru în camera cu miros bun şi cald, de lemne coapte în sobă. Pe patul crucii suferinţei sale stă, ridicat în şezut, Mihăilă Cofar. Îmi pare un amestec straniu între imaginea, la bătrâneţe, a lui Petre ţuţea şi Winston Churchill, fostul premier britanic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Îl întreb de sănătate. Încep prost, îmi dau seama. Bărbatul de 62 de ani începe să plângă. Înfundat, apăsat, fără zgomot.
“Abia de poate ieşi prin curte”, spune doamna Nastasia, cea care i-a vegheat suferinţa tot timpul. Continui şi mai rău, întrebând de pensie, de bani de trăit. “Cu totul, pensia e cam 1.000 de lei lunar. Dar mie mi-au luat indemnizaţia de însoţitor, din 2001 au băgat-o, cumva, în pensie, dar c-o sumă mai mică. Nici certificat de handicapat n-au vrut să-i dea de la comisia medicală de la Mureş”, spune femeia. Cofar sau Cofariu, cum e corect, de fapt? Aici, bărbatul prinde glas: “Cofar mă cheamă, nu Cofariu, că nu-s ungur. Dar aşa mi-au zis atunci unii, Cofariu, când spuneau că-s, de fapt, maghiar bătut de români. Dar io-s Cofar, din moşi-strămoşi”.
Era în concediu, de la ferma de oi din Solovăstru, când s-a întâmplat nenorocirea. Avea şi colegi, şi prieteni maghiari în vremea aceea, şi când lucrase la pădure, dar şi la fermă. “Ce mai pot avea eu cu ei? Românilor însă le-aş spune să pună mâna la muncă. O ducem tare greu, nu-i bine în ţară!”. Se uită la televizor, deşi oboseşte repede. Muzica populară e preferata lui. “Îmi plac (n.r. – durează secunde bune până găseşte numele, ajutat şi de soţie) Doru Pop şi Leontina Pop, de-aici, de la noi. Şi fetiţa din Bihor, Dana Ionela Jurjuţ”. Încalc orice normă de bună-creştere şi-o întreb pe doamna Nastasia câţi ani are. “55”, vine răspunsul.
“E încă tinerică”, îl aud pe Mihăilă Cofar glumind şi-i văd un zâmbet, pentru prima oară. “E, bine că-s sănătoasă, că de-am fi doi la doctor, nu ştiu ce ne-am face”. Un fecior stă cu ei în sat, dar fata şi celălalt băiat sunt plecaţi la oraş, cu rostul lor. Femeia se ridică bătând cu palmele de genunchi. Înţeleg că nu mai pot sta. Îi spun “multă sănătate” lui Mihăilă Cofar. În secunda următoare îmi dau seama cât de inutilă şi aproape crudă e urarea mea. Ca o picătură de oţet oferită însetatului. Să pleci, e uşor. Dar în urma mea rămâne o inimă de român. Rănită şi tot mai uitată de ai săi…
Ziaristi Online reproduce acest reportaj publicat de Libertatea anul trecut, la 20 de ani de la maltratarea romanului prezentat drept ungur in intreaga lume
Reportajul video a fost realizat de o echipa TVR si prezentat cu mare dificultate sub o avalansa de presiuni profesionale la adresa realizatorilor
Pingback: Ziua Solidarităţii românilor de pretutindeni cu românii din Covasna, Harghita şi Mureş. Premiul "Părintele Ilie Moldovan" acordat de Forumul Civic mai multor personalități din România - Ziaristi OnlineZiaristi Online