Gaddafi: o moarte așteptată, dar nefolositoare

de Corneliu Vlad

Când profesorul de istorie ne-a po­vestit, în liceu, că Oliver Cromwell a fost dez­gropat și scheletul sau cadavrul i-a fost înlănțuit și spânzurat, am rămas cu toții îngroziți. Pentru noi, elevi de liceu din provincie, oamenii de stat erau zei (noroc că părerile se mai schimbă). Dar asta s-a întâmplat în secolul al XVII-lea. Suntem acum la începutul secolului XXI. Moammar Gaddafi n-a fost om bun, n-a fost un sfânt, am zice, dacă n-ar fi fost musulman, dar a fost șef de stat și, în ultima instanță, om, viețuitoare. Cadavrul lui a fost exhibat și pozat și filmat în fel și chip. (Parcă nu era voie să dai ase­me­nea imagini pe televizor. Dar pe Ceaușești nu-i tot vedem, până la exas­pe­ra­re, cu creierii sfărâmați și sân­ge­le șiroa­ie?). Che Guevara, cel puțin, a fost foto­gra­­fiat asemenea lui Crist, ca într-o pictură clasică. Sunt și studii pe această temă. Atunci legenda lui s-a întrupat și mai grandioasă. Cadavrul lui Gaddafi ne e prezentat, însă, în posturi jalnice, căci re­gizorii au mai învățat, sunt mai subtili.
Lenin, Stalin, Dimitrov, Ho Shi Min (Gheorghiu-Dej a ratat) – mumii ale se­co­lu­lui XX prin care începea să se înfiripe un anti-Panteon al comunismului, cu ca­da­vre conservate și de larg consum pu­blic. Morți de folosință euristică, buni de adulat sau hulit. E și asta politică. Un autor american vorbește de necropolitică, dar se referă la hecatombele produse de dictatorii de tot soiul. Creștinește, însă, și unii, și ceilalți, și călăii, și victimele, sunt ființe umane. Creștinește, prin moarte, toți devenim egali. Dar aceste cere­monia­luri sordide, abominabile, devin parcă re­gulă.
Nu știu dacă în comuna primitiva șefii de trib spurcau trupurile învinșilor în războaie, dar în lumea lui Homer, eroul lega de coada calului cadavrul rivalului tre­cut în cealaltă lume și îl tara prin țărână. Pentru cadavrul unei căpetenii de seamă, grecii și troienii s-au războit o zi întreagă. Viata și cadavrul rivalului sunt, de la Hitler și Mussolini încoace, de mare preț și în politica modernă, „fac parte”. Căpetenia vrăjmașă trebuie musai ucisă. Si cât mai repede cu putință. Dacă „doar” se sinucide, triumful nu e total, nu în­dea­juns de apoteotic. Să-l lăsăm deoparte pe Bin Laden, (căruia justiția americană nici măcar nu i-a întocmit un act de acuzare). Dar Miloșevici, mort precipitat în închi­soa­re, Ceaușescu și Saddam Hussein, exe­cutați cu celeritate după parodii de proces, Mubarak, adus aproape muribund la proces, Gaddafi, luat prizonier și îm­pușcat la învălmășeală…
Ce să însemne asta, frica de cel învins, căzut, oricum neutralizat? Ritual satanist, exorcizare? Repet: suntem totuși în secolul XXI. Ceaușescu a fost împuș­cat de Crăciun, Saddam în ziua Aid al-Adha, sărbătoarea cea mai sfântă a calen­darului musulman. „E o insultă pentru toți musulmanii”, îi spunea repor­terului unei agenții de presă occidentale un pelerin iordanian la Mecca. Sacrificiul în zile însemnate o face și el parte din ritual? Caci te întrebi dacă nu e vorba de fapt de un ritual. Exista un „drept umanitar al războiului” (cinică formulare, de parcă războiul ar putea fi umanitar), disciplină pe care nu o stăpânesc și nu știu dacă se prevede ceva pentru cei înfrânți și liderii lor. Dar știu că prizonierii nu trebuie omorâți. Sau, nu înainte de a fi judecați cei ce trebuie condamnați.
Circumstanțele morții lui Gaddafi sunt tulburi. În clipe tulburi, crime tul­buri. A fost capturat într-o canalizare, ca și Saddam, care se ascundea și el ca o sălbăticiune într-o vizuină acoperită de cărămizi și gunoaie. Pe moartea lui Gaddafi se produce deja o adevărată li­te­ra­tură. Unii din noii lideri libieni au zis mai întâi că a fost ucis în bombar­da­men­tele aviației NATO. Alții, că a fost împuș­cat în picior și de aici i s-a tras. Alții că a fost dus la spital, unde a murit de o rana la cap. Alții, că a fost linșat. Site-ul israe­lian DEBKA susține că a fost li­chi­dat de o forță specială a NATO și livrat gloatei de la Misurata. Un raport con­chi­de că a fost împușcat în picior și în cap. ONU va ancheta și ea cazul, dar treaba e făcută. Spec­tacol meschin, macabru și îndelung mediatizat.
Gaddafi și ceilalți au avut poate moar­tea pe care o meritau (deși există și o justiție, nu?). Au murit demn („aproape demn”, scrie cineva) în ce-i privește. Dar asasinarea lor nu e faptă demnă, nu-i onorează pe învingători.
„Cine ridică sabia, de sabie va pieri”, avertizează Cartea Sfântă. Meseria de șef de stat pare să fi ajuns, în zilele noastre, una dintre cele mai riscante. E ucis și pre­șe­dintele Americii, Kennedy, nu doar ser­gentul președinte al Liberiei, Doe. Procentual vorbind, probabil că șefii de stat au (ne)șanse mai mari să-și piardă viața în mod violent decât gladiatorii sau mercenarii. Dar odată cu acești morți, moare puțin câte puțin și morala publică, și morala internațională. Practica sacri­fi­cială, legea talionului, „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, nu pot sta temelie pentru o noua pagină de istorie. Ziaristul american Christopher Hitchens titrează: „Uciderea lui Gaddafi a fost o greșeală. Libia începe pe baze rele”. Si comen­tează: „Ușurarea simțită de populație e vizibilă. Fără îndoială că eliminarea publică a simbolurilor torturii și fricii are un efect emancipator, cel puțin pe termen scurt. Dar aș spune că beneficiile faptului se pierd rapid”. Rezultatul? „Gaddafi ter­mi­nat, nesiguranța începe” e titlul dat de ziaristul algerian Nourredine Khelasi și el crede ca prin aceasta „victorie”, NATO „pierde mult din noblețea sa”.  Și con­ti­nuă: „Saddam, Gaddafi, Gbagbo și, îna­intea lor, Hitler, Mussolini, Ceaușescu, Noriega; mâine poate Assad și Saleh, probabil și alți dictatori, înainte de a ajunge în Gheena, sfârșesc în infern. E mai mult decât o morală sau o filozofie a tiraniei că despoții din toate țările și din toate timpurile merg în infern, pentru că ei ii fac să trăiască acolo, în timpul vieții, pe supușii lor”. De fapt, ce tip de justiție me­rită un dictator?, se întreabă un blogger francez. Oricum, Georges Friedman de la Stratfor observa malițios că după șapte luni de intervenție militară, singurul lucru pe care l-a câștigat NATO în Libia a fost moartea lui Gaddafi. „Dacă această moarte poate fi o satisfacție”, mai scrie el.
Nu sunt fan Gaddafi. Prin anii 1970 l-am însoțit, împreună cu alți ziariști străini, chiar la Misurata și Sirta, unde avea să-și găsească acum sfârșitul și sa fie înmormântat. A ținut atunci un discurs antioccidental incendiar. Mulțimile îl așteptau, de câteva ore, înghesuite și sures­citate, sub un soare arzător. La un moment dat, șiruri de călăreți au început să-și croiască drum fără noimă, cruciș și curmeziș, prin masa de oameni, răvășind-o și strivind-o sub copite. Au murit și atunci oameni. Altfel, dar tot stupid.
Oare se potrivesc aici spusele ma­reșalului Antonescu în 1946? Mareșalul a spus atunci: „Iar ție, popor ingrat, nu-ți va rămâne nici măcar cenușa mea’.

Curentul