Va mai aduceti aminte momentul Alba-Iulia 1 decembrie 1990?
de Ioan Avram
Prima aniversare (dupa ’89) a zilei nationale la 1 decembrie 1990 la Alba Iulia. Delegatii impozante in orasul Unirii in frunte cu Ion Iliescu si Petre Roman. Opozitia invitata si ea undeva pe o jumatate de scaun langa masa puterii. Cuvantari ale fruntasilor puterii. Aglomeratie mare in piata. Delegatii din judete aduse sa “reconstituie” atmosfera de 1 decembrie 1918. Trecusera 72 de ani. Asteptat de multi si din piata si din fata televizoarelor vorbeste si Corneliu Coposu. Tras la fata, cu parul alb,voce obosita si ragusita de fumator inrait. Raglan negru, capul descoperit fara caciulile brumarii sau negre ale potentatilor zilei (ajunsi in aceasta postura peste noapte).
Dupa primele cuvinte din public incep huiduielile. Insi care urla la comanda cu pumnul ridicat de parca in fata lor s-ar afla un dusman de moarte. Era un alt roman. Care nu facuse si nici nu avea sa faca vreun rau. Multimea era turmentata de sloganurile furibunde cu “nu ne vindem tara” si contra celora ce ”n-au mancat salam cu soia”. Camerele televiziunii se plimba peste piata apoi fac prim plan pe multimea galagioasa. Timp in care Corneliu Coposu vorbeste imperturbabil. Suportase atatea la viata lui incat aproape nu mai conta o gasca de trubulenti controlati si manipulati. Si deodata camerele se opresc asupra unui individ care dirija cu un zambet subtire si inveninat multimea. Era Petre Roman. Regizorul transmisiei alterneaza cadrele cu dirijorul si multimea – orchestra ce raspunde prompt. Simt si acum un gol, o deznadejde despre ce tampi au putut fi o parte a natiei (de la” duminca orbului” incoace….) atunci in 1990 luati de valul comunismului cu fata umana promovat foarte versat de Ion Iliescu.
Si cum isi striga azi “saracia” aceeasi…. Nu sunt altii. Sunt manipulatii din piata de la Alba iulia din 1 decembrie 1990. Prostia se plateste. Din pacate pentru prostia lor platim si ceilalti. Si am platit si pana acum din greu.
Transmisia alterneaza cadrele cu multimea agitata si dirijorul tanar si inveninat. Aceste imagini trebuie sa-l urmareasca pe Petre Roman toata viata si trebuie sa i se perinde pe ecranul memoriei oricand este lumea mai draga, ca un moment al ispasirii. O parte din Romania s-a simtit lovita si luata in bataie de joc de catre cealalta parte alcatuita din proletarii burtosi si izmeniti a lui Ceausescu….. Parte “proletara” care azi sta sub aripa “ajutorului social” dat de stat si care a condus la lenea cruciala a acestor vremuri.
Acele cadre imi revin si azi in memorie de parca totul a fost ieri. Eram constient de eroarea in care se afla poporul roman la fel cum am fost constient de cealalta mare eroare din “duminica orbului”… As fi vrut sa strig, sa-i trezesc dar nu aveam la cine…..
Cuvantarea lui Corneliu Coposu se incheie si odata cu ea dispar ca prin farmec si huiduielile. Dirijorul redevine solemn, important, conform functiei: prim-ministru… Barbatul sarmant care inebunea femeile epocii: ”Nu vrem Kent, nu vrem valuta, vrem pe Roman….” Directorul de scena Ion Iliescu a asistat impasibil, grav si surd cu (probabil) o multumire interioara neafisata la spectacolul injositor, precum liderii sovietici aflati la tribuna din Piata Rosie care scrutau vizionar peste sirul multimii care “demonstra” acolo jos in piata.
Momentul de la 1 decembrie 1990 este evocat si intr-o carte scrisa de Eugen Mihaescu (Intre linii, Editura Rao, 2011). La origine un mare grafician traitor mai mult prin strainatate si care dupa ’89 a fost o vreme consilier a lui Ion Iliescu.
Un fragment preluat dupa Ziaristi Online:
Mitingul a fost „aranjat“ și m-am indispus îndată ce l-am văzut pe Roman dirijând galeria plătită special ca să-l împiedice pe Corneliu Coposu să vorbească, huiduindu-l. Nu aveam vreo simpatie pentru fruntașul țărănist, dar cred și acum, ca și atunci, că era singurul îndreptățit să țină un discurs cu prilejul sărbătoririi primei Zile Naționale de 1 Decembrie. El, urmașul și colaboratorul celui care a contribuit direct la realizarea Marii Uniri, Iuliu Maniu. Iar Petrică, vrednic pui de cominternist, care nu cunoaște fairplay-ul, pentru care nu există luptă politică, doar pumnul vârât în gură, nici măcar nu s-a sinchisit să mascheze semnele de încurajare, menite să stârnească echipa de zgomote.
I-am atras atenția și lui Iliescu și atunci am văzut, pentru prima dată, gestul necontrolat pe care îl are când îi faci observație și nu-i convine: pleacă scurt capul pe umărul drept și bâțâie din picior. În fond, pe Iliescu îl deranja că eu, și deci și alții, am văzut și dezaprob faptul că Petrică nu îi permite șefului opoziției să vorbească. Cred că atunci, la rândul lui, Iliescu a realizat că pot fi un martor incomod. Că văd anumite lucruri și, mai ales, că le judec pentru că nu gândesc la fel ca el și „ai lui“.
