Crimele NKVD care nu pot fi uitate: 75 de ani de la deportările românilor din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa. VIDEO/DOC - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Crimele NKVD care nu pot fi uitate: 75 de ani de la deportările românilor din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa. VIDEO/DOC

Copii deportati in Siberia din BasarabiaTeroarea comunistă împotriva populaţiei Basarabiei şi Bucovinei de Nord a început imediat după ocuparea acestor teritorii româneşti în 28 iunie 1940. Apogeul terorii a fost noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, cu doar 10 zile înainte ca Mareşalul Ion Antonescu să dea ordinul de trecere a Prutului, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941. În cele trei valuri oficiale de deportări, Basarabia a fost depopulată forţat de peste 1.000.000 de români, mulţi ucişi pe drumul spre Siberia şi în lagărele de exterminare ale URSS.

Deportarea a început la orele 2.30 în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 şi a cuprins Basarabia şi Bucovina de Nord si tinutul Hertei, precum şi Ţările Baltice.  Din Basarabia şi Bucovina de Nord au fost ridicate de la casele lor 29.839 persoane, dintre care 5.479 persoane au fost arestate (“membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovie-tice”) şi 24.360 persoane au fost deportate.

In staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrânii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă şi hrană. Pe vagoane scria:    „Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.”

„Din toate vagoanele de auzeau plânsete și tânguieli: așa de obicei se bocesc morții. Nu e de mirare: își luau rămas bun de la patrie, de la pământul drag basarabean… În unele vagoane a început să se cânte un cântec de rămas-bun: ,,De ce m-ați dus de lângă voi, de ce m-ați dus de-acasă?”

Drumul spre punctele de destinaţie a durat vreo două-trei săptămîni. Condiţiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar cîte 200 grame de apă pe zi, iar de mîncare li se dădea doar peşte sărat. La fiecare oprire a trenului, în cîmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor.  La destinatie au fost obligati sa-si construiasca propriile lagare, sa lucreze in conditii foarte grele – temperaturi extreme, norme de munca greu de atins, hrana proasta si putina, etc – toate acestea ducand la moartea a aproximativ 50% dintre ei.

Chipurile criminalilor

Beria with Stalin (in background), Stalin's daughter Svetlana, and Nestor Lakoba (obscured) Sursa: Wikipedia

Beria cu fiica lui Stalin, Svetlana. Sursa: Wikipedia

Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941. Sursa: Wikipedia

Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941. Sursa: Wikipedia

Beria, Beria,
Ai umplut Siberia
Nu cu hoţi, nu cu tălhari,
Cu moldoveni gospodari.

De la sapă, de la plug,
I-ai luat pe toţi buluc,
De la livezi, de la vii
I-ai adus în reci pustii.

I-ai adus cu mic, cu mare,
Să petreacă zile-amare,
Amare şi îngheţate,
De vii, de morţi blestemate.

Fi-ţi-ar Berie să-ţi fie,
Să n-ai scânduri de sicrie,
Să zdohneşti, ca un bandit,
De tot neamu-afurisit.

.. din folclorul basarabenilor deportaţi de regimul stalinist, dupa 28 iunie 1940

Sursa: Neamul Românesc

Legionari, ţărănişti, liberali trimişi în lagăr şi la moarte cu tot cu familiile lor

Copil deportat din Basarabia in Siberia

În listele deportaţilor au fost incluşi foşti legionari, dar şi foşti activişti ai partidelor democratice româneşti, precum Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal. Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari, comercianţilor, jandarmilor, albgardiştilor ruşi etc. Deportarea din iunie 1941 a vizat cca. 32 mii de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Dintre acestea, cca. 6 mii urmau să fie arestate, iar cca. 26 mii – deportate. Spre deosebire de deportarea din 1949, ţăranii înstăriţi nu alcătuiau majoritatea contingentului acum, în 1941.

Cum s-a înfăptuit operaţiunea de deportare? Listele au fost pregătite cu câteva săptămâni înainte. Familia care urma a fi deportată era trezită noaptea, câteva persoane în uniformă militară şi alţii în civil pătrundeau în casă, verificau paşapoartele şi dacă numele era găsit în lista făcută de consiliul sătesc în ajun şi aprobată la centru, urma un anunţ scurt: „în numele conducerii supreme, sunteţi deportaţi în locurile îndepărtate din nord, în Siberia”. Se acorda 40 de minute pentru facerea bagajelor, care nu trebuiau să depăşească 40 kg de fiecare familie. Urma îmbarcarea în maşini şi transportarea până la cea mai apropiată staţie feroviară, de unde se făcea repartizarea conform locului de destinaţie stabilit din timp de NKVD.

Pentru deportarea din noaptea de 12 spre 13 iunie au fost alocate 1315 vagoane, situate în diferite gări de pe tot cuprinsul Basarabiei şi Bucovinei de Nord. După statistica oficială, în medie la fiecare 20 de persoane revenea un vagon. Oficial, norma zilnică era de 600 g de pâine pentru fiecare persoană. În realitate, conform mărturiilor supravieţuitorilor, 70-100 de persoane trebuiau să împartă un vagon de marfă timp de 2-3 săptămâni cât dura drumul până la destinaţia finală, în condiţii absolut insuportabile. Norma zilnică de apă era de 200 ml, dar unor deportaţilor li se dădea în loc de mâncare doar peşte sărat. Alţii primeau 300 g pâine dimineaţa şi apă fiartă şi nimic mai mult la amiază sau seara.

Un alt aspect al acestor acţiuni inumane consta în faptul că familiile erau dezmembrate după bunul plac al NKVD-ului. Astfel, capii de familii au fost trimişi în lagăre de concentare, iar membrii familiilor lor – în localităţi speciale pentru „strămutaţi” în regiunile Karaganda (Kazahstan), Omsk şi Novosibirsk (Siberia Centrală). Unii n-au mai ajuns la destinaţie, iar alţii au supravieţuit prin minune în condiţii de viaţă mizerabile şi climă aspră.

Sursa: Europa Liberă Moldova

Valurile de deportări

Romani deportati din Basarabia in Kazahstan

După cum se cunoaşte, Pactul Ribbentrop-Molotov a avut consecinţe tragice pentru populaţia româneasca din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. Anexarea acestor provincii româneşti la URSS la 28 iunie 1940 a fost urmată de măsuri represive şi de deznaţionalizare a românilor basarabeni şi bucovineni de către regimul stalinist – deportări în masă şi trimiteri la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan în anii 40-50 a zeci de mii de persoane, de unde unele nu s-au întors nici până astăzi.

1. 12-13 iunie 1941- Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate (“membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate. Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507 “capi de familie” arestaţi (4342 din considerente politice şi 165 cu dosare penale) şi 13.885 persoane deportate. În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale. Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiuni dure, mulţi fiind condamnaţi la pedeapsa capitală pentru “activitate antisovietică”. Deportarea din Basarabia şi Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan (pentru Chişinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane). Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, “din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5787) şi Krasnoiarsk (470)”. Românii deportaţi din Bucovina au fost incluşi în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei. În Kazahstan, deportaţii români basarabeni au fost repartizaţi în colonii din regiunile Aktubinsk (6195), Kzâl-Orda (1024) şi Kazahstanul de Sud (2735). Personal, am întâlnit în ultimii ani mai multe persoane originare din Basarabia care au fost deportate în Kazahstan în 12-13 iunie 1941. Astăzi, acestea trăiesc în regiunile Aktubinsk, Karaganda, Akmola, Jambul, Kzâl-Orda, păstrându-şi limba, tradiţiile şi obiceiurile. Însă, urmaşii acelor români basarabeni, de vârstă sub 40 de ani, deja nu mai vorbesc româneşte, cunosc vag evenimentele anilor 40 şi cum au ajuns părinţii şi bunicii lor în Kazahstan. Aceasta, datorită faptului că, până în prezent, subiectul deportărilor din Basarabia şi Bucovina a fost unul închis, comparativ cu cel al deportărilor altor popoare (lituanieni, letoni, estonieni, ceceni şi alte popoare din Caucaz, polonezi, ucraineni, coreeni etc) despre care s-a scris în presă şi publicaţii de specialitate dupa 1990.

2. Deportarea de la 6-7 iulie 1949 (operaţiune denumită conspirativ “IUG”/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”. Hotărârea, care prevedea “deportarea în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni”, era însoţită de un act adiţional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca “deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie”, operaţiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, şi să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00. Documente de arhiva indică participarea la desfăşurarea acestei operaţiuni a 4.496 de “lucrători operativi” ai Ministerului Securităţii de Stat al URSS, inclusiv aduşi din alte republici, 13.774 ofiţeri şi soldaţi şi a 4.705 activişti de partid din Moldova. Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicaţi şi au fost pregătite 30 de eşaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportaţi au fost transportaţi în Siberia (Ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni şi Tomsk) şi RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud şi Jambul). In fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate “chiaburi”, iar celelalte acuzate de “colaborare cu fasciştii”, de “apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”. De notat că acestor “deportaţi pe vecie” li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale.

3. Deportarea de la 1 aprilie 1951. Operaţiunea s-a numit conspirativ “SEVER”/Nord şi a fost pusă în aplicare în baza aceleiaşi Hotărâri a Consiliului de Miniştri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi Hotărârii Consiliului de Miniştri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea “deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviştilor şi membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane”. Acţiunea a început la ora 04,00 şi s-a încheiat la ora 20,00 în aceeaşi zi. Au fost arestate şi deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617 persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii), în special acuzate de apartenenţă la secta religioasă “Martorii lui Iehova”. La această operaţiune au participat 546 de “lucrători operativi” ai Securităţii, 1127 ofiţeri şi soldaţi din Ministerul Securităţii, 275 ofiţeri şi soldaţi de miliţie şi 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova. Deportarea s-a făcut în două eşaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinaţie la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câţiva copii şi au murit câteva persoane bolnave.

4. Se pare că deportările din Basarabia nu s-au oprit în 1951. La 6 octombrie 1952, Secretarul General al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, Leonid Brejnev, se adresează Comitetului Central al Partidului de la Moscova cu “rugămintea” să fie deportate din Basarabia alte “elemente antisovietice”, care au rămas nestrămutate în operatiunile din 6-7 iulie 1949 şi 1 aprilie 1951. Potrivit lui Brejnev, “în prezent, pe teritoriul Moldovei sunt 3117 persoane care s-au sustras de la strămutare în 1949: 735 familii de chiaburi însumând 2382 persoane şi 735 de chiaburi rămaşi singuri, ale căror familii au fost strămutate şi se află în colonii”. Nu-I dau linişte lui Brejnev nici credincioşii de altă religie: “…În prezent, în raioanele limitrofe ale oraşului Bălţi, sunt identificate încă 850 familii de sectanţi iehovişti -1700 persoane, precum şi 400 familii de adepţi ai sectelor inocentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor şi adventist-reformiştilor, în total 1100 de persoane“. Deşi nu avem date concrete, se poate presupune că rugămintea lui Brejnev nu a fost refuzată. Un proiect “strict secret” de Hotărâre a Preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS “Cu privire la strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, adepţilor sectelor ilegale ale iehoviştilor, inocentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor adventist-reformiştilor şi membrilor lor de familie” prevedea deportarea a 5917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia şi RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniştri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi nr.667-339cc din 3 martie 1951.

III. Recrutările forţate pentru muncă în URSS

În timpul regimului sovietic, în special al celui stalinist, RSS Moldovenească şi regiunea Bucovinei de Nord au fost surse de forţă de muncă gratuită pentru marile obiective industriale, zăcămintele petroliere, minele de cărbuni şi alte resurse naturale, industria lemnului etc. din întreaga Uniune Sovietică. Există documente care arată că, imediat după anexarea la 28 iunie 1940 a Basarabiei, din această regiune au fost recrutate şi trimise la muncă forţată în întreaga Uniune mii de persoane. Prin Hotărârea nr.39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus “recrutarea în localităţile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori”, iar la 28 august 1940 conducerii Chişinăului I s-au cerut “recrutări suplimentare în judeţele RSS Moldoveneşti”. Rezultatul-până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat şi trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca.56 mii de persoane de origine română. În locul lor, au fost aduşi în Basarabia 13 mii de ofiţeri NKVD şi de armată, învaţători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an. Acesta a fost începutul deznaţionalizării provinciilor româneşti ocupate. Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, 196 mii de “moldoveni” au fost recrutaţi şi trimişi la muncă pe şantierele sovietice.

IV. Trimiterile la lucrările de desţelenire a stepelor Kazahstanului demarate de Nikita Hruşciov în 1956
Astăzi, în Kazahstan trăiesc mulţi români basarabeni/”moldoveni” care în anii 50-60 au fost aduşi la “lucrările epocale ale regimului Hruşciov” de desţelenire a stepelor din nordul Kazahstanului şi transformare a acestora în terenuri agricole (în regiunile Kustanai şi Pavlodar – peste 3000 de persoane în fiecare, în regiunile Akmola şi Aktubinsk-peste 2000 de persoane în fiecare). Aceştia povestesc cât de căutaţi erau ţăranii, mecanizatorii şi tractoriştii din RSS Moldovenească. Săptămânal, din Chişinău zburau spre Kazahstan avioane pline cu agricultori şi tractorişti “moldoveni”. Condiţiile în care erau primiţi aceştia la început, în anii 1956-1958, lăsau de dorit: ” eram lăsaţi direct în câmp, în corturi de campanie de câte 30-40 de persoane, la mare distanţă de localităţi. Alţii, mai norocoşi, erau cazaţi în aşa-zise cămine, unde condiţiile sanitare lipseau. Ca sa nu mai vorbesc de foame, boli şi frig…au fost vremuri grele”, povesteşte Ion Guzun, un bătrân basarabean care a rămas cu traiul în Kazahstan. Ulterior, o modalitate distinctă de aducere a “moldovenilor” la Desţelenit era trimiterea prin “detaşamentele de komsomoli”/tinerii comunişti, entuziaşti de 17-18 ani, care erau îndemnaţi să contribuie la “ridicarea agriculturii si tarii sovietice”. În cei 15 ani cât a durat campania de desţelenire a lui Hruşciov, în Kazahstan au fost trimişi cca.-1,5 mil. persoane din întreg URSS-ul.

V. Alte modalităţi prin care au ajuns românii basarabeni şi bucovineni în Kazahstan

– prin repartiţii ca specialişti şi forţă de muncă la diverse obiective industriale la terminarea instituţiilor de învăţământ mediu şi superior (anii 60-80);

– de bună-voie, pe urmele rudelor care au fost deportate în anii 40-50, celor trimise la desţelenit sau obiectivele industriale şi minele de cărbune;

– atraşi de locuri de muncă mai bine plătite decât în Moldova, unde se făceau anunţuri despre “marile şantiere sovietice” care existau în Kazahstan;

– urmare căsătoriilor mixte şi serviciului militar.

În total, urmare politicii sovietice de deznaţionalizare a românilor în Basarabia şi Bucovina de Nord (prin strămutarea din locul de baştină), la sfarşitul anilor 80, peste 500 mii de “moldoveni” trăiau în alte regiuni ale URSS. Potrivit recensământului din 1989, cei mai mulţi “moldoveni” se găseau în Ucraina-324.525, în Rusia – 172.671 şi în Kazahstan – 33.098.

VI. Prizonierii români de război în lagărele NKVD din Kazahstan (1941-1950)

Potrivit datelor culese de ambasadorul României în Kazahstan în timpul cercetărilor in Arhivele de la Karaganda între anii 2002-2006 şi a mărturisirilor unor supravieţuitori, în timpul celui de-al II -lea război mondial, în perioada 1941-1945, pe teritoriul regiunii Karaganda au fost amplasate 3 lagăre de concentrare ale NKVD pentru prizonieri militari şi civili străini: Spassk nr. 99, Balhash nr. 37 si Jeskazgan nr. 39.

Cel mai mare lagăr a fost “Spassk nr. 99”, situat la 45 km de oraşul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de topire a cuprului “Spassk”. Pe tot timpul funcţionării, prin acest lagăr au trecut 66.160 de prizonieri de război străini (66.746 dupa alte date), dintre care: 29.777 au fost nemţi, 22.225 japonezi, 1633 austrieci, 1208 polonezi, 1088 italieni, 1139 unguri, 195 finlandezi, etc. Din totalul exprimat, 6.740 de prizonieri au fost de naţionalitate română. La aceştia se mai adaugă un număr de peste o mie de prizonieri de război români (care au luptat în Armata Română), dar care au fost înregistraţi ca evrei, ucraineni, armeni, “moldoveni”.

În acest lagăr au fost concentraţi şi 1808 prizonieri civili, dintre care 92 erau de naţionalitate română.
Datele de arhivă indică faptul că, in perioada 1941-1950, 7765 prizonieri de război străini aflati in detenţie în lagarul Spassk nr. 99 au murit. Din totalul acestora, 827 au fost de naţionalitate română. La aceştia se adaugă alţi cca.200 de prizonieri de alte naţionalităţi, care au luptat în Armata Română: unguri, ucraineni, evrei, armeni. Mai mulţi prizonieri “moldoveni” care au murit sunt înregistraţi separat de cei români.

Prizonierii morţi au fost înmormântaţi fie pe teritoriul Diviziilor lagărului, fie in apropierea acestora, a minelor sau a obiectivelor industriale unde munceau, astazi neexistand practic, cu o singură excepţie, o inventariere clară în acest sens. Până în prezent, în regiunea Karaganda s-a identificat un singur perimetru unde în acea perioadă au fost înhumaţi prizonieri străini de razboi care au murit: cimitirul din apropierea Lagărului de concentrare Spassk nr. 99. Potrivit unor supravieţuitori ai lagărului, zilnic mureau zeci de prizonieri, care erau “aruncaţi” în gropi comune. Iarna, ei erau îngropaţi în zăpadă.

La începutul anului 2003, Ambasadorul României Vasile Soare a facut demersuri pe lângă autorităţile regiunii Karaganda şi a obţinut aprobările pentru păstrarea memoriei prizonierilor români morţi în lagărele din Karaganda. Astfel, la 9 septembrie 2003, preşedintele României de atunci, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan, a dezvelit în cimitirul de la Spassk un monument în memoria celor peste 1000 de prizonieri români morţi în anii ‘40-’50 în lagărele staliniste din centrul Kazahstanului. Un preot venit special din România a oficiat o slujbă de pomenire.

Deşi potrivit datelor de arhivă, majoritatea prizonierilor străini de război au fost repatriaţi în anii 50, există informaţii că unii au rămas să trăiască în Karaganda, fiind transferaţi în alte lagăre – “colonii de muncă”. Astăzi încă trăiesc martori ai acelor evenimente (fosti deţinuţi, de alte naţionalităţi) care ne-au povestit despre “foşti prizonieri români care au murit prin anii 60 la Karaganda” (de ex.Alexandru Demeter din Bucureşti), deci la 10 ani după ce lagărele au fost oficial lichidate şi prizonierii repatriaţi. Este posibil să existe astăzi urmaşi ai acestora, printre cei aprox. 4000 de români înregistraţi oficial la recensământul din 1999 în regiunea Karaganda.

Sursa: Românii din Kazahstan via Ziaristi Online

VIDEO: Documentare despre deportări şi teroarea bolşevică

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Pingback: Crimele pentru care Rusia, succesoarea URSS, nu a plătit niciodată: execuţiile şi deportările românilor din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.