Cele cu neputință la om, la Dumnezeu sunt cu putință

de Elena Solunca Moise

Mereu înconjurat de mulțime, vindecând pe cei suferinzi de tot felul de boli, Hristos se arată, prin povețele Sale și tămăduitor al celei mai cumplite boli – moartea – redându-ne veșniciei pentru care Tatăl Ceresc ne-a făcut ”cunună a creației”. Nu, Dumnezeu nu a făcut moartea și acesta este sensul pe care îl desprindem din poezia eminesciană ”Mortua est”. ”Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu”. Nu moartea este capătul vieții, ci înveșnicirea ei dăruită omului prin jertfa Fiului Său și Dumnezeului nostru care ne cheamă mereu a-I urma, fiind deopotrivă Cale, Adevăr și Viață. Omul este ființă spre Înviere, o înviere înțeleasă atât în sens trupesc cât și spiritual, Înviere dăruită nouă prin Fiul Său ce întrupat cheamă pe toți care voiesc a-I urma după ce se leapădă de ”sinele” împovărat de păcate. Mereu simțind nevoia de a-I fi în preajmă, oamenii îi aduceau pruncii, apropiind cu ei destinul viitor al omului iar când ucenicii, cumva necăjiți căutau al proteja, dar Mântuitorul a zis: ”Lăsați copii să vină la Mine și nu-i opriți căci împărăția cerurilor este a unora ca aceștia…Adevărat, adevărat zic vouă, cine nu va primi împărăția cerurilor ca un prunc, nu va intra în ea”. Ca un prunc, adică fără păcate înafara celui al primilor oameni din pricina căruia au și fost izgoniți din rai. Căderea Protopărinților lor nu a fost ca a demonilor, o condamnare definitivă, ci au fost așezați ”în preajma grădinii celei din Eden și au pus îngerii cu săbii de foc spre a păzi drumul spre pomul vieții”.

Prin copii ni s-a dăruit mântuirea, Însuși Hristos întrupat din Sfânta Fecioară s-a născut prunc și, cum auzim deja zvon de colind, ”Să se nască și să crească să ne mântuiască”. Din Evanghelii aflăm că dialogul cu dregătorul bogat a avut loc înainte de ultima vestire a pătimirilor Sale, așa încât îl putem considera o ca o pecete a Noului Testament. Semnificativ, acel care se desprinsese din ”mulțime” era un tânăr, vârsta când omul prinde a-și conștientiza bucuria de a trăi, rostul și sensul vieții. E vârsta la care se pun marile întrebări și se așteaptă răspunsurile eliberatoare de grijile și temerile vieții; când viitorul înseamnă aspirații, dorințe, planuri. E vârsta la care, cum spunea Blaga: ”jocul și înțelepciunea mea este iubirea.” Mai presus de toate nestăvilita iubire de viață arzând ca o flacără în inima tânărului și luminându-i gândurile și sentimentele, orientându-i voința. E vârsta în care simți parcă gustul veșniciei și ai vrea să te faci una cu ea, presimțind acel paradis pierdut. Pe deasupra, tânărul era și dregător, deci investit cu responsabilități privind administrația bunurilor și, indirect, cu buna rânduială între oameni, ca temei al bunului mers a treburilor cetății. E, deci, cu atât mai firească întrebarea lui.

”Bogăția de-ar curge pe pământ, nu vă lipiți de ea”

Cu reverența cuvenită vârstei, tânărul se adresează: ”Bunule Învățător” întrezărind cu inima pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, la care Fiul Său Cel Unul Născut i-a întors întrebarea ”De ce-Mi zici Bun? Nimeni nu este Bun în afară de Dumnezeu”. Cu adevărat că doar Domnul Cel Sfânt și Bun ”toate câte a vrut, le-a făcut”. Ca Fiu al Său, Hristos ca Fiu face Voia Tatălui, lucrează binele, așa cum suntem și noi chemați a o face. Spre bună luare aminte, îl întreabă retoric: știi poruncile: să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta. Poruncile se raportează la viața de aici ca prolog al ”vieții veacului ce va să vină” și funcția pe care o deținea prin așezarea lor pe temeiul valorilor morale. E viața clipei spre care îndeamnă cunoscutul dicton, ca și cum ce urmează dincolo de ea ar depășește orice putere a omului, astfel încât cel mai la îndemână răspuns ar indiferența.

Hristos nu se refuză apelativului de ”Învățător”, fiind limpede că este și pentru că nevoia de a avea un Învățător este vitală în transmiterea priceperii și înțelepciunii de aceea este și de mare cinste. Dar, ca Fiu al Omului, se dă înapoi când i se spune ”Bun” și astfel. indirect, recunoaște ca este Fiu al lui Dumnezeu, anume cel care face binele, îl lucrează, împlinindu-l în fapte de viață. Este urmarea firească a celor petrecute la Botez, când cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt în chip de porumbel ”s-a odihnit” deasupra capului și glasul Părintelui Ceresc a mărturisit: ”Acesta este Fiul Meu mult dorit întru care bine am voit”. Ceea ce urmează arată chiar anume cum se lucrează binele în așa fel încât, după șapte-numărul perfecțiunii – luni, la Schimbarea la față, să ascultăm tot glasul Tatălui a rostind ceea ce este mai mult decât o poruncă: ”Acesta este Fiul Meu Cel Iubit,Pe El să-L ascultați”. În inima-i plină de întrebări, aspirații idealuri, nu îndeajuns de limpezi poate chiar asta își dorea acest tânăr și nu avem de ce să-l bănuim nicicum de gânduri necuviincioase. Ca Învățător, deci, Hristos: ”Știi poruncile”. Le știa și, foarte probabil, le respecta ca dregător, pentru că vedem că mai rămânea cea mai importantă: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” unită cu ”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” . E logica firescului divin pentru că aproapele este făcut din pământ de Unul și Același Părinte Ziditor cu mâinile Sale din pământul făcut tot de El și a suflat din Duhul Sfânt. De aceea, Hristos va numi ”acești mai mici frați ai Mei” pe toți nevoiașii și pe toți suferinzii până într-acolo încât a echivalat binele făcut ca făcut Lui Însuși. Este parte de ceea ce Părintele Stăniloae numea ”restaurarea omului” pentru care Fiul se ruga Tatălui: ”Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată ești în Mine și Eu în Tine; ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.”

Subliniază însă că doar ”Dumnezeu e bun”. Cum tânărul dorea să moștenească viața de veci, a răspuns că a împlinit poruncile. ”Una singură îți lipsește: Vinde toate câte le ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri. Și vino și-mi urmează Mie”. Aici este piatra de hotar între cele două Legăminte și piatra de poticnire pentru noi spre a vedea dacă suntem cu adevărat creștini, sau după cuvântul Sf. Ignatie Teoforul, ne numim doar astfel. O spune Preacurata Fecioară când răspunde îngerului vestitor despre întruparea cea de peste fire: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Și mai apoi, la Cina cea de taină: ”Faceți tot ce vă spune El”. Suntem martori ai unui demers paideic plin de înțelesuri de natură ca fiecare – asemănându-se cu ceilalți – să-și vadă viitorul ca o lumină neînserată. Tânărului, Hristos, cumva retoric, îi spune: ”Știi poruncile. Cum citești?” Apoi le enumeră ”să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Toate țin de viața de pe pământ petrecută în vremelnicie ca preludiu al veșniciei. ”Încă una mai lipsește” și cu aceasta se face trecerea la Noul Legământ: ”Vinde toate câte le ai și le dă săracilor și vei avea comoară în ceruri”. E o dezlegare de tot ce ține de efemer și ca să nu fie ca o altă cădere adaugă ”și vino și urmează Mie”. A fost prea mult pentru tânăr care s-a întristat pentru că ”era foarte bogat”. Și, mai mult, se pare că-și lipise inima de toate cele avute. Să nu ne grăbim a-l condamna înainte de a ne întreba cu toată responsabilitate ce am fi făcut noi. Tânărul măcar a dorit sincer să dorească viața veșnică și cum să ajungă la ea. Adesea, nu puțini dintre noi nu ajung să se întrebe, părându-se răspunsul de la sine. În cele din urmă, nu mărimea bogăției este hotărâtoare, ci felul în care omul se raportează la ea. Sf. Ap. Pavel vine în ajutor ”Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică, la care ai fost chemat şi pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire înaintea multor martori.”

Trecător e chipul acestei cum trecător e cel dintr-o oglindă

Se pare însă că tânărul mi avea îndeajuns de multă credință și tocmai de aceea voia viața veșnică fără să știe de ce și pentru ce, poate numai ca continuare nesfârșită de aici. Și tot de aici întristarea una pernicioasă căci îndepărtează omul de singura îmbogățire vrednică de a fi dorită – în Dumnezeu. Întristarea acestui bogat pare fără leac și, preventiv, spunea David că ”bogăția de-ar curge pe pământ, nu vă lipiți inima de ea.” Bogat a fost și Iov, dar nu și-a lipit inima de bogăție, mărturisind:”gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat, Fie numele Domnului binecuvântat”. Bogați au fost și vor mai fi, la fel și săraci dar dacă se face să avem o pagubă, lamentându-ne o amplificăm ne facem singuri robi ai deznădejdii. Nu bogăția este un păcat, ci lipirea inimii de ea și Apostolul neamurilor spune ”Să fie deci cei care au averi ca și cum nu le-ar avea …și cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea. Căci chipul lumii acesteia trece.” Ne amintim cum pentru a putea a rost ”Clipă oprește-te” Faust a semnat celebrul pact cu Mefisto și nu aflat motiv rosti aceste cuvinte nici în abstracțiile științei și filosofiei, nici în iubire și, doborât de osteneală, spune ”Clipă oprește-te”, moment în care diavolul îi ia sufletul”. Nici frumosul tânăr Dorian Grey a lui Oscar Wilde nu avut un destin mai bun, semn că vremelnicia dă sens veșniciei căreia îi dăruiește ceva din taina ei care continuă să se îmbogățească.

Spune atunci Hristos că pentru bogați va fi foarte greu să moștenească viața veșnică, atât de greu încât mai ușor va trece ”cămila prin urechile acului”. Aici au fost mai multe discuții din care menționăm că ”ac” era un fel de poartă prin care treceau cămilele, obligate astfel să îngenuncheze. Mai era și o funie pe care o foloseau corăbierii când voiau să acosteze la mal. Ideea e aceeaș – a imposibilității – nu întâmplător rostită pentru că mai apoi Mântuitorul spune ”Cele care nu sunt cu putință la om, sunt cu putință la Dumnezeu”. Pentru aceasta Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiul Omului și toți cei care L-au urmat cu bună credință sunt trecuți în calendarul creștin și-i cinstim ca modele și grabnic ajutători în tot ceea ce depășește puterea omenească. Prin milostenie ne apropiem cel mai sigur de Dumnezeu ”Cel îndelung răbdător și mult milostiv”. De altfel, o tradiție spune că Alexandru Macedon, cât a fost el de glorios, ar fi cerut prin testament ca să facă în sicriu două găuri prin care să-i fie scoase mâinile. La întrebarea de ce, ar fi răspuns: ”Că toate câte avem aici rămân și noi plecăm în veșnice cu ceea ce am făcut în această lume – bune sau rele.” Bunii noștri prea buni învață ca, atunci când dăruim ceva, cel ce primește să spună ”Dumnezeu să primească” spre luare aminte că nu orice dar este bine primit. O povestioară relatează cum la un bătrân călugăr care avea nevoie de bani pentru obște a venit un om bogat gata să-i ofere suma necesară. Peste noapte un glas i-a spus să nu primească banii pentru că nu va trăi atât de mult încât să se roage pentru iertarea păcatelor săvârșite de bogat. Neputința tânărului și a oricăruia dintre noi vine din puținătatea credinței și ni-l amintim pe Sf. Ap. Petru, chemat de Hristos, a mers pe apă ca pe uscat, dar cuprins de îndoială a strigat: ”Doamne, scapă-mă”. Mântuitorul l-a mustrat – ”puțin credinciosule pentru ce te-ai îndoit”, dar i-a întins mâna salvatoare.

Iubirea pentru Dumnezeu este strădania neostoită a fi asemenea Lui

Credința în Dumnezeu este consubstanțială cu milostenia, fără de care e doar o superstiție. Evlavia este o manifestare a respectului față de Dumnezeu, având în subtext conștiința datoriei ce o avem manifestată a face asemenea lui. Prin milostenie, în esență, lucrăm asemănarea cu Dumnezeu și poate să fie materială și spirituală. Pe cea materială ne pare a o ști echivalând-o doar cu bănuțul aruncat celor ce la poarta Bisericii se jelesc spre a înmuia inima. Adevărata milostenie este însă aceea pe care Hristos o înfățișează când vorbește de judecata de pe urmă și sunt în număr de șapte: a hrăni pe cei flămânzi, a da de băut celor însetați, a îmbrăca pe cei goi, a primi pe străini, a merge la cei bolnavi și la cei din închisori și a îngropa pe cei morți. Tot șapte sunt și faptele milosteniei sufletești: a sfătui pe cei care se îndoiesc, a învăța pe neștiutori, a dojeni pe cei păcătoși spre îndreptare, a mângâia pe cei mâhniți, a ierta celor ce ne-au supărat, a suferi cu răbdare nedreptatea, a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii și cei adormiți. Respectându-le. Vom simți pe Hristos în mijlocul nostru, după cuvântul Său până la sfârșitul veacurilor. E atât de neînchipuit de mare milostivirea lui Hristos încât citim ”că s-a căit după mare mila lui”, îi pare rău de răutățile oamenilor fiindcă El cunoaște prea bine urmările li vede unde duce răutatea. Avertiza încă Solomon: ”Celui rău, de ceea ce se teme, aceea i se va întâmpla, dar celor drepți li se va îndeplini dorința”. Orbul din naștere, vindecat de Iisus spune fariseilor: ”Noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă”.

Când nopțile lungi ”ale vegherii” poartă spre ”răsăritul cel de sus” al Nașterii Domnului să avem în minte spre luminare și în inimă spre lucrare că Părintele a-toate ziditor s-a milostivit de noi până într-atât încât ne-a dăruit pe Însuși Unul Născut Fiul Său pentru ca acei care cred să aibă viață veșnică și la cunoștința Adevărului să vină. Acum, ca și mereu, pregătindu-ne inimile să-L primim pe ”pruncuțul Hristos”ne însoțim cu poetul martir Vasile Voiculescu: ”Mângâietorule încununat cu spini/ Oricâte am îndura pe cale/ Mi-s stupii sufletului plini/ De toată mierea amintirii Tale.”

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Imagine: Doxologia