Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Omului ca omul să se poată îndumnezei și a făcut-o prin minuni pe care nimeni până la el și nici de atunci nu le-a făcut, toate având ca scop ceea ce Părintele Stăniloae a numit ”restaurarea omului”, scrisă pentru ”întărirea convingerii despre dumnezeirea Lui și la justificare vieții trăită în legătură cu El.” Cuvintele Părintelui surprind unitatea neamestecată a celor două firi ale lui Hristos, care după Răstignirea, Învierea, Înălțarea și Coborârea Sfântului Duh ”rămâne cu noi până la sfârșitul veacurilor” prin sfinții Săi și ca Învățător este prezent în tot ceea ce creștinii îl urmează spre a birui lumea cea plină de ”rău și de păcat”. Forma ideală, sub acest aspect este pilda, exemplul, care inspirat din viața cotidiană poate căpăta valoare paradigmatică pentru înțelegerea și făptuirea lui, astfel încât să poată fi generalizat. De aceea se și spune că Dumnezeu e mare și ”întru sfinți se odihnește”, ei îndumnezeindu-se prin făptuire fără de care credința este și rămâne ca și cum nu ar fi dizolvată în cotidian. Este cumva ceea ce se întâmplă astăzi în acest timp numit al derizoriului care sugrumă răspunderea față de propriile lui acte.
Omul – creator al vieții sale
Pilda semănătorului este una dintre cele mai importante pentru înțelegerea lucrătoare a creștinismului ca o concepție integrativă și integratoare a condiției omului creator al propriei vieți. Asta în spațiul miraculos de dincolo aceea ce vedem cu ochii trupești care nu au cum să ajungă în miezul lucrurilor. Există și zări ale lui ”dincolo”, modelate după lucrurile palpabile și asta asigură vieții un reîmprospătat viitor. Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu și spune Hristos: ”Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moare la viață”. Dacă sămânța este aceiași, pământul pe care cade este diferit și asta face diferența între credincioșii adevărați și cei care cu gura mărturisesc și cu fapta se leapădă. Aici este în esență rădăcina secularizării care cuprinde ca o caracatiță contemporaneitatea încât un om cinstit se miră pe bună dreptate de ce corupția de toate felurile macină societatea contemporană. Aproape că îți vine a spune că e de preferat un ”liber cugetător” sau chiar un ateu declarat decât scălămbăielile fariseilor cu discursuri sforăitoare ce au făcut o bătrânică de la țară să-și facă o cruce mare, întrebându-se:cum de ne mai suportă pământul? La o primă vedere, pe toate le suportă pământul dar cine poate spune ce se întâmplă odată cu trecerea timpului când sfințenia lui se întrevede în toate, iar păcatele cu care oamenii îl siluiesc îl fac ”blestemat”. E, prin excelență, un alt rău al timpului nostru în care se face echivalența vinovată între ”nou” și valoare. Nu orice nou este valoare cum nu ceea ce poartă patina timpului poate izvodi semnificații cu totul surprinzătoare prin care își vădește perenitatea. Neîngrijită, sămânța lăsată la voia întâmplării poate fi luată de vânt sau de cine știe ce păsări și dusă de voia întâmplării cine știe în ce zări. Ceea ce diferențiază roadele este locul pe care cade sămânță iar acesta mărturisește omul prin faptele care urmează a le face. Nu există predestinare definită, ci o continuă facere-prefacere după felul în care omul împlinește sau nu voia Domnului. De aceea ne și rugăm ”facă-se voia Ta” și nu oricum, ci precum în ceruri de către îngerii care sunt mesageri și vom aminti doar Bunavestire care a premers Întrupării Fiului lui Dumnezeu
Mai întâi, piatra primește orice sămânță, dar îndeobște nu spre rodire deoarece nici nu apucă a prinde rădăcină și apoi se leapădă ca de o haină învechită. Mai departe, nu apucă a se înălța și îl copleșesc grijile lumii acesteia mult prea trecătoare, preocupați de plăcerile trecătoare ale lumii acesteia, de acumularea de bogății. E semănătura despre care proorocul Osea ”nu mai rodește spice și nu mai are nici un grăunte în ele. În asemenea situații s-ar cuveni să ne asemănăm gospodarului de odinioară după cuvântul ”ochiul stăpânului îngrașă vita” pentru că se uită cu atenție în fiecare dimineață la toate amănuntele ca nimic să nu lipsească și totul să fie proaspăt și curat. Atenție multă și răbdare nu mai puțină pentru a vedea spinii sau buruienile și a le îndepărta la timp ca să nu sufoce plantele cărora nu ar trebui să le lipsească ceva care să împiedice creșterea și rodirea. Rezultă că fiecare are datoria de a-și pregăti mintea și sufletul ca să poată primi sămânța Domnului, Cuvântul Domnului ca dătător de rod. Sămânța căzută între spini e aceea rătăcită între grija vieții m-a scos din rai scrie în Filocalie. În rugăciunea Sf. Efrem Sirul cerem ”duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de multe și al grăirii în deșert nu mi-l da mie”. În pilda celui căruia i-a rodit țarina și care bucuros gândea cum să-și facă hambare mai mari ca apoi să aibă doar a bea și mânca, aflăm cum Domnul spune: ”Nebune, la noapte ți se va lua sufletul și cele care le-ai strâns cui vor rămâne?”
Pământul ca o stea mereu atinsă
De departe, pământul se vede ca o stea de la făcut pe Blaga să zică ”steaua mea mereu atinsă”. Pe această stea, sămânța căzută pe locul cel bun va rodi înmiit e aceea din sufletul curat, acea ”inima curată și smerită pe care Domnul nu o va urgisi” și astfel sămânța poate da rod însutit și înmiit. Stăpânul o îngrijește așa cum, peste veac, o făcea Micul Prinț a lui Antoine de Sainte Exupery, care spune că dacă e vorba de ”un fir de iarbă sau trandafir”, le poți lăsa a crește în voie, dar dacă e de baobab trebuie îndepărtată de urgență că poate crește monstruos până explodează planeta. Acest înțelept de mărimea unui pici cunoaște mai multă psihologie decât un tratat de specialitate. Așa e, la început gândurile abia mijite pot fi repede confundate, abia mai târziu prind a se deosebi. În acest sens, un personaj dintr-un film spunea că și Hitler trebuie să fi fost un copil foarte frumos…Sf. Clement al Alexandriei scrie că atunci când un cuvânt cade într-o minte curată care se ferește cu iscusință de tot ce este rău își înfige rădăcina ca un știulete de porumb. Își aduce rodul la maturitate fiind sănătos și frumos înflorit”.
Aparent, doar aparent, căci e vorba de sufletul uman care în felul lui e un cosmos, Iisus spune că ”nimeni, aprinzând făclia nu o ascunde sub obroc și nici sub pat, nu are nici o rațiune. Sfinții Părinți spun că obrocul e puterea sufletului, patul e trupul, cei ce intră sunt cei de-l ascultă pe învățător iar sfeșnicul este Biserica, prin care, spune Origen, Cuvântul lui Dumnezeu luminează lumea, fiecare casă cu razele adevărului ce izvorăsc din ea. Urmează cuvintele ce au intrat în vorbirea curentă ca ”efectul Matei” , întâlnit ca atare în pilda talanților, efect general valabil după care celui ce are i se va da și celui ce nu are și ceea ce i se pare că are i se va lua.”Cei care au și-l folosesc cum se cuvine vor primi și mai mult, iar cei care au și ei un dar și-l risipesc, vor pierde și cei ce au un dar și îl folosesc vor primi și mai mult.” Ele ca și altele îl înfățișează pe Fiul lui Dumnezeu ca Învățător, posesor al unei înțelepciuni ce unește cerul cu pământul.
Hristos, semănătorul care pus în suflet veșnicia
Semănătorul este Însuși Hristos care a semănat cuvântul Vieții mai întâi ucenicilor, sfinților și toți cei care vor în adevăr, fără nici o diferență pot lua lumină din Lumina lui. Aceasta este și rațiunea pentru care a spus ”Ieșit-a Semănătorul ca să semene sămânța sa”. Nu a spus anume cum îl cheamă pe Semănător ca să nu ațâțe și mai mult furia fariseilor atât de porniți împotrivă-i încât căuta orice prilej ca să-l prindă în cuvânt și de fiecare dată sfârșeau prin a se prinde ei înșiși în propriile cuvinte. De această dată, nici ucenicii nu au înțeles pilda și au întrebat pe față: Spune-ne și nouă ce însemnă pilda aceasta. Răspuns-a Fiul lui Dumnezeu că lor li s-a dat a cunoaște împărăția cerurilor prin pilde pe care să le înțeleagă iar ceilalți auzind să nu înțeleagă. Înțelegerea trece de raționament pur și presupune că subordonează faimoasele ”rațiuni ale inimii”. Cuvintele mântuitoare ale lui Hristos acestora li se adresa în timp ce simpla rațiune urmată de farisei în cuvinte și trădată în fapte își bloca singură puterea de a vedea Lumina adevărată.
Apare și persistă o întrebare: De ce nici astăzi când Cuvintele lui Hristos sunt cunoscute, când tâlcuirile cuprind sute și chiar mii de tomuri,ele răsună în pustie și de rodire nu prea putem vorbi cu capul sus. La început, când Sf. Ap Petru a început propovăduirea, din prima zi au crezut trei mii de oameni. La cincizecime iar mulțimea care a auzit a crezut și s-a botezat, fiecare auzind pe limba lui cuvintele apostolilor. Evanghelistul Marcu spune că atunci Hristos i-a îmbrăcat cu lumina de sus a Sf. Duh. Da, toți aveau țarina cea bună a sufletelor care urmaseră și Sf. Ioan Botezătorul care striga, așa cum o face și acum: ”pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. De altfel nebănuit de folositor ne-ar fi, nouă, tuturor, repede făcându-ne critici ai vremurilor noastre să începem a căuta cu adevărat împărăția cerurilor, să vedem că îi precede pocăința sinceră și astfel să punem bun început împărăției cerurilor care este în noi. Să nu o căutăm pe aiurea căci e în noi, dar nu se vede cu ochii trupești ci cu acei ai inimii ”înfrânte și smerite pe care Dumnezeu nu o va urgisi”. E o salahorie a sufletului râvnitor spre cele de sus spre care privind află Calea pe care ne cheamă Hristos: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze mie.
Între alții, a înțeles prea bine medicul martir și poetul mărturisitor din închisorile comuniste, Vasile Voiculescu atunci când a scris.
Cu cât cad mai în beznă, cu-atât te văd mai bine
Tot iadul e spre Tine un groaznic ochi deschis
Și negrul naufragiu cu spulberări haine
Înlănțuit de ceruri, căința nu mai ține…
O ancoră înfiptă în milele-ți divine
Și spânzur pe deasupra spurcatului abis
Elena Solunca
– “Ce ar da omul în schimb pentru sufletul său, dacă lumea întreagă ar câștiga și sufletul l-ar pierde”. (Sf.Evanghelie).
– “Cautați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și celelalte vi se vor adăuga vouă”. (Sf.Evanghelie).
Elena Solunca
