Iertarea – cheia de boltă a iubirii. Iubirea vrăjmașilor - Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Iertarea – cheia de boltă a iubirii. Iubirea vrăjmașilor – Gând de duminică de Elena Solunca Moise

de Elena Solunca Moise

Hristos ne-a dat o poruncă nouă, corolar al tuturor celorlalte, când a spus: ”Să vă iubiți unii pe alții cum Eu v-am iubit pe voi” și a arăta-o în fiecare zi petrecută printre noi și cu noi ca deodată Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului. Așa va fi căci a spus: ”Iată, eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”.Ne-a mai spus adevărul pe care doar prin trăire ca răspuns integrator la toate mesajele din exterior,îl putem adeveri – În lume necazuri veți avea dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea. E biruința Iubirii care în înțelesul dat de Sf. Pavel, Apostolul neamurilor:”Faceți-mi bucuria deplină ca să gândiți la fel, având aceiași gândire, aceiași iubire, aceleași simțuri, aceleași Cugetare. Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuși.” E un urcuș care spre culme are ca piatră de încercare iubirea vrăjmașilor, pe care să recunoaștem că singuri nu o putem înfrunta. E însă e necesar absolut să recunoaștem că avem mare nevoie de această biruință asupră-ne și astfel să ne orientăm lucrarea ei ca bun început al mântuirii, al eliberării de moarte, concretizare dramatică a urii. Adevărata iubire nu trece fără să observe răul sau, mai grav, să-l acopere, ci să-l arate lămurit și spunea David că însuși Dumnezeu ”pe cine iubește, ceartă”. Altfel, ne facem vinovați de ceea ce se numește ”învoiala la păcat” cu tot spectrul său de manifestări pe care le recunoaștem până la criza din vremurile noastre.

E greu, foarte greu dar nu de respins sau speriat căci Bunul Părinte nu spune nicicând omului să făptuiască un lucru peste puterile sale și, mai mult, ne este mereu ajutor. E adevărat, Legământul Vechi consacra legea talionului, una dintre cele mai vechi, consfințind reciprocitate după celebrele cuvinte ”Dinte pentru dinte și ochi pentru ochi”. Cuvântul însuși, ”talion” înseamnă ”la fel”, fiind derivat din latinescul ”talis”, de acest fel, de asemenea fel sau pur și simplu așa. Legea era cunoscută încă înainte și referiri se găsesc încă în Codul Hammurabi unde se făcea și o descriere precisă: dinte pentru dinte, vânătaie pentru vânătaie, mână pentru mână, picior pentru picior, ”cu răul pe care îl face cineva, cu acela trebuie să și plătească”. Atrocitatea pe care o sugerează astăzi reprezenta, atunci, totuși, un pas înainte față cruzimea practicilor anterioare ce par azi de neimaginat. Abia Carol Cel Mare a înlocuit ” răzbunarea prin sânge cu plata unei sume de bani sau bunuri.

Se cade nicicând a răsplăti răul cu rău

Față de asemenea practici, îndemnul la iubirea vrăjmașilor pare inimaginabilului și chiar imposibil. Și totuși, să nu uităm că fiind plămădit din tină cu palmele Sale, Părintele Ceresc a suflat asupra omului dându-i puterea de a lucra asemănare și voia liberă a face sau nu. Amintim doar pe leprosul care i s-a adresat lui Hristos:”Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești” și Mântuitorul a întins mâna zicând ”Voiesc, curățește-te” și, cum știm, s-a curățit pe dată. Să ne gândim la numeroasele vindecări făcute de sfinți. Sau Sf. Vasile cel Mare care și-a prelungit viața cu două zile față de prognosticul dat de medicul său, altfel unul celebru, prin asta determinându-l să primească botezul creștin. Posibil este, neîndoielnic, important rămâne să vedem anume cum trecem hotarul părelnic spre împlinire, căci părelnic este din cauza percepției care îl așează. Apostolul neamurilor atrăgea atenția: ”Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi.” În contrast,”Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” Mai mult, atrăgea luarea aminte spre ”Cel ce zice că este în lumină dar urăște pe fratele său este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce pentru că întunericul i-a orbit ochii.” În același timp, a disprețui și urî arată și o trufie fără seamăn, smerenia, mama tuturor virtuților. În această perspectivă, iubirea vrăjmașilor este un act ce impune o trăire de caracter și nici pe departe falsitate fariseică. Un exemplu l-a dat gânditorul Mircea Vulcănescu în ultimele clipe de viață la închisoarea din Aiud a cerut celor din preajmă: ”să nu ne răzbunați”.

Iubirea semenului, inclusiv a vrăjmașului este generată de porunca iubirii pentru Dumnezeu și pentru semen ca pentru tine, deci urându-l pe cel de aceiași condiție existențială,te disprețuiești pe tine situându-te la același nivel. Și mai spune Fiul lui Dumnezeu că acela care nu iubește pe fratele său pe care îl vede, ”pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-l iubească”. Poate să pară straniu să vorbești astfel azi în plină desfășurare a unui război al tuturor împotriva tuturor, când fariseismul e un mod obișnuit de comportament de iubirea vrăjmașilor. Dacă e să urâm, este pe este pe eretici, care prin felul lor de a fi nu-și arată iubirea de Dumnezeu și spunea Sf. Efrem Sirul că ”pe eretici ca pe niște hulitori ai lui Dumnezeu, spunând că nu sunt oameni și se care să-i tratăm ca pe niște dușmani. Dar asta nu înseamnă răzbunare sau refuz de a face bine. În Pateric există o povestioară cu un călugăr care s-a certat cu fratele său și duhovnicul i-a dat canon să spună Tatăl Nostru. Când a ajuns a rosti ”și ne iartă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri, l-a oprit corectându-l: și nu ne ierta greșelile noastre cum nici noi nu iertăm greșiților noștri. S-a rușinat ucenicul și s-a corectat. Auzim frecvent și afirmații cum cel ce se consideră insultat sau victimă cum spune că nu se răzbună atunci și că stă ”la cotitură” să afle moment pentru o ”plată” cu ”vârf și îndesat”. Oare cum putem cere iertarea păcatelor proprii când noi nu o facem? Unde este asemănarea cu Dumnezeu? Dar, de-ar fi să împlinim numai această poruncă, am face pământul o grădină a raiului.

Să facem semenilor ce nouă ne-ar place să facem

E prea grea pentru umerii noștri cam firavi? Spune însă Hristos: Luați jugul meu asupra voastră…căci jugul Meu este blând și povara Mea este ușoară. Sf. Efrem Sirul întreabă într-un fel retoric: ”Ce greutate sau ce osteneală este a ierta fratelui greșelile cele ușoare și a ne numi vrednici să ni se ierte și nouă păcatele noastre?” Și Hristos ne mai dăruiește un sprijin când spune ”precum voiți a vă face vouă oamenii, faceți și voi asemenea”. Nimic nou sub soare și cercetând prindem forță de la înaintași cum e reluând cuvintele Apostolului Pavel, ”Nimeni să nu caute ale sale, ci ale aproapelui” și ajutându-l, te ajuți pe tine și așa făcând Hristos este și rămâne cu noi în veac de veac până la sfârșitul lor, când va veni ”întru slavă” ca Judecător al tuturor pentru a institui împărăția Lui cea fără sfârșit. Vrăjmășia, expresie a răului, are sfârșit în moarte, Iubirea ca lucrare a Domnului nu are sfârșit ca o bucurie a Luminii dintru început când Domnul a spus: ”Să se facă lumină”/ Există în Pateric o povestire despre un călugăr, pe nume Leon care își ducea povara zilelor în Capadocia făcând mult bine și care spunea: ”Credeți-mă fraților, eu o să fiu împărat”. Ascultându-l ceilalți spuneau condescendent: Părinte, din Capadocia nu a plecat nici un împărat”. El persevera spunându-le și oamenii nu le pricepeau înțelesul. Au năvălit barbarii și i-a arestat iar atunci, monahul a zis: ”Dați-mi mie voie să merg la episcopul nostru și să vă aduc douăzeci și patru de monezi de argint. L-au dezlegat, dar monahul nu a reușit să găsească decât opt monede. Barbarii au luat pe Leon și au eliberat pe cei doi bătrâni. Leon i-a însoțit pe cale pe barbari fără să mănânce sau să-și astâmpere foamea și supus la chinuri greu de imaginat. A făcut așa până când, epuizat nu a mai putut ține pasul cu ceilalți și ca să scape de el, i-au tăiat capul și așa, fericitul monah și-a dat viața pentru ceilalți din iubirea care le-o păstra.

Iubirea vrăjmașilor ne apropie de Hristos

Mai sunt asemenea exemple în istorie care atestă că iubirea vrăjmașilor este virtutea ce mai mare care ne și învrednicește a fi cetățeni ai Împărăției celei de sus. Să luam aminte, Hristos nu spune, totuși, să facem un bine, ci să-i iubim pe vrăjmași, o virtute care ne apropie de Hristos, care, pe cruce răstignit între cei doi tâlhari a spus: Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Mai înainte, tâlharul cel drept L-a mărturisit ca Domn și L-a rugat să-l ”pomenească întru împărăția Sa”, iar Hristos a spus: ”Adevăr zic ție, astăzi vei fi cu mine în rai”. ”Pomenește-ne pe noi Doamne ne rugăm la Sfânta Liturghie înainte de a cânta Fericirile. Apostolul neamurilor dă povață să facem tot ca spre a trăi ”în bună pace cu toți oamenii” și să nu devenim vrăjmași semenilor prin neîmplinirea poruncilor care ne duc la viața veșnică.

Și totuși, cineva poate să se întrebe și chiar întreabă de ce Dumnezeu dă o poruncă practic aproape imposibilă? O face pentru a apela la cea din urmă autoritate fără de care, mântuirea nu e posibilă, fără a diminua valoarea celorlalte și pentru a arăta limpede diferențele specifice dintre cele dumnezeiești și cele omenești. Pentru asta El face totul, până a-L trimite pe Fiul Său ca toți cei ce cred în El, urmându-L să ajungă la cunoașterea Adevărului și lucrând poruncile să se poată învrednici de împărăția cerurilor care este dreptate și bucurie în Duhul Sfânt. Apostolul Neamurilor mergea mai departe că ”puterea mea întru neputință mea se desăvârșește” fără de care am cădea repede în păcatul trufiei, din care izvorăsc toate celelalte ca un izvor de apă vie. Ortodoxia, credința dreaptă, consideră iubirea vrăjmașilor chiar necesară mântuirii. Cum să o împlinim? Și aici Sfinții Părinți, fără să teoretizeze prea mult dau exemple concrete și, nu odată propria trudă într-o abordare realistă pentru că o sursă a păcatului este și ignoranța, neluarea în seamă a tuturor aspectelor – cele ce țin de întemeierea scripturistică , principiile fundamentale și o descrierea amănunțită a faptelor de viață prin care cei dornici de o viață îmbunătățită să poată înțelege rostul fiecărui lucru din viață, că nimic nu e întâmplător și nici definitiv. Măreția omului se împlinește în felul în care el lucrează asemănarea cu chipul lui Dumnezeu din el în oricare dintre împrejurările vieții și de aceea nu se negociază ci se recunoaște după fapte. Scria Sf. Grigorie de Nazianz că dacă orice cuvânt poate fi contrazis de un altul, nu există faptă care să poată fi contrazisă.

Dumnezeu nu bănuiește și nu judecă, ci ne iubește pe toți

Drepți încercând a fi, trebuie să recunoaștem că în iconomia mântuirii, vrăjmașii au și un rol binefăcător încât, fără ei, nu e de conceput raiul și scrie Sf. Nicolae Velimirovici că într-o adevărată anatomie și fiziologie a rolului lor că: ”păcatul umple pe om de frică și frica face să vadă peste tot vrăjmași. Dumnezeu care este fără păcat și fără patimă nu bănuiește pe nimeni, ci ne iubește pe toți, El ne iubește atât de mult, încât atunci când ne împresoară vrăjmașii fără ca noi să fi făcut ceva ca să ne simțim vinovați, trebuie să știm că acest lucru se face cu știrea lui și spre binele nostru. Să fim drepți și să recunoaștem că vrăjmașii ne sunt de mare folos în sporirea duhovnicească”. O mărturisesc între alții cei care au făcut detenție politică în anii comunismului și care, întorși acasă s-au arătat mult mai sporiți fiind pilde vii și adunând în juru-le semeni atrași de personalitatea lor, devenind model. Tatăl meu, fost deținut politic la Aiud povestea cu bucurie recunoscătoare cum erau chiar gardieni care le aducea pe ascuns pâine și vin pentru împărtășanie, cum închisoare era în acele momente ca o biserică. Se confirma adevărul după care fără vrăjmășia unor asemenea oameni mulți dintre cei plăcuți lui Dumnezeu nu ar fi ajuns astfel. Chiar vrăjmășia Satanei este folositoare celor râvnitori întru Dumnezeu și întru mântuire”. Dar asta nu e meritul îngerului căzut, ci exclusiv spre slava lui Dumnezeu, singurul care face minuni. Înaintea noastră întru veacurile veacurilor, Hristos rostește adevărul: În lume, necazuri veți avea, dar, îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. A biruit moartea și ne-a dăruit viața întru veșnicie, Dorindu-vă o zi binecuvântată să ne întrebăm și să aflăm fiecare răspuns lucrător cu martirul, poet și medic Vasile Voiculescu:

Zăceau în noi vechi stavili de păcat,

Ne ocoleau din ceruri mesagerii…

Dar Domnul a venit, le-a spulberat

Trec libere-n noi căile-nvierii

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.