Un singur tot – libertatea și pierderea libertății. Pilda lucrătorilor răi. Gând de duminică de Elena Solunca Moise - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Un singur tot – libertatea și pierderea libertății. Pilda lucrătorilor răi. Gând de duminică de Elena Solunca Moise

La început de an bisericesc, rânduiala e astfel întocmită încât, semnificativ, se citește parabola lucrătorilor celor răi, parabolă pe care Hristos a rostit-o chiar în săptămâna dinaintea patimilor, adică de Răstignire, Moarte și Înviere.

de Elena Solunca Moise

Se afla în Templu ca de obicei, de față fiind îndeosebi cărturarii și fariseii ceea ce face ca spectrul semnificaților să fie mai extins acoperind istoria în întreaga ei desfășurare. Mai întâi, via reprezintă viața cu darurile ei și pe care a împrejmuit-o cu un gard, adică Legea pe care Domnul a dat-o prin Moise ca ocrotire împotriva păcatului. În mijloc a pus un teasc, altarul, după care a ridicat un turn de veghe. Apoi mai marii cetății, îndrituiți s-o facă au dat via locuitorilor după care a plecat departe. Aici este cuprinsă întreaga taină, încă de la din începuturi cu răspunderea, atunci când Domnul l-a întrebat pe Adam ”unde ești?”, cum te raportezi la faptele pe care le faci. Darul și strădania omului de a-l folosi dă măsura răspunderii corelată cu libertatea fără de care este lipsită de sens. În păcat se cuprinde și durerea, consecință a căderii și, în cele din urmă moartea. Sf. Grigorie de Nyssa învață că în păcat se unesc libertatea cu pierderea libertății, deoarece presupune căderea în puterea răului. Apoi, stăpânul a plecat departe lăsând timp pentru rodire, știut că după cum pomul se cunoaște după roade, omul se cunoaște după faptele sale și spunea încă Isaia că ”n-a adus roade via, ci aguridă”. Venit-au slujitorii care sunt profeții care au fost întâmpinați cu pietre și uciși fără milă. În cele din urmă, Domnul a trimis pe Însușii Fiul Său pe care, văzându-L, locuitorii au spus: ”Acesta este moștenitorul. Veniți să-l omorâm ca să avem noi moștenirea lui”. Nu s-au rușinat locuitorii cetății nici pe departe de Fiul Stăpânului, moștenitorul de drept, și răul, odată intrat în ei, a prins a da roadele lui otrăvite. Considerau că astfel va fi posibil ca mântuirea să fie posibilă prin ei, uitând cu desăvârșire cuvintele după care ”piatra pe care nu au luat-o în seamă ziditorii a ajuns în capul unghiului. Au făcut după capul lor. De la Domnul s-a făcut aceasta și minunată este lucrarea aceasta”. Relatarea nu cuprinde Învierea. Piatra, avea să spună mai târziu Apostolul neamurilor era Hristos și semnifică îmbinarea a două lumi – dinainte și după Hristos, Fiul lui Dumnezeu așa cum Însuși a rostit pe muntele Tabor: ”Acesta este Meu Multiubit Pe El să-L ascultați” pentru că El este deodată Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului. Nimic și nimeni în lume – nici înainte și nici după – nu a avut o asemenea influență asupra desfășurării istoriei oricât de celebru i-a fost numele, oricât de mare armata sau cât de necuprinsă bogăția.

Libertatea – taină a unirii darului divin cu truda omului într-o hermeneutică a durerii

Foto: Laurențiu Dumitru / http://sfantulmunteathos.wordpress.com/

O prevestesc cuvintele din urmă: ”cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma iar pe care va cădea îl va strivi”. Asta se petrece pentru că Dumnezeu are un Fiu, ”Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Sf. Ap. Pavel pornit în prigoană aprigă împotriva lui Hristos a auzit ”greu îți este să dai cu piciorul în țepușă.”Libertatea de care avea să se bucure Sf. Pavel apare ca armonioasă și tainică îmbinare între darul lui Dumnezeu și truda omului într-o hermeneutică a durerii. Păcatul, scrie Sf. Grigore de Nyssa revelează libertatea se manifestă odată cu pierderea ei. În cele din urmă, ceea ce ne legitimează în fața lui Dumnezeu și a semenilor sunt roadele. Spune înțelepciunea țăranului că după cum pomul se cunoaște după roade, omul se cunoaște după fapte. Pilda este dată în fața tuturor păcatele fariseilor care vor a-L omorî pe Fiul lui Dumnezeu spre a lua moștenirea. Totul se încheie cu Răstignirea pe care Fiul lui Dumnezeu o primește rugându-se ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Spre încredințare, abia după Înviere. Mântuitorul a îndemna a fi urmat ca biruitor al lumii. Jertfa este înaintea mergătoarea Biruinței, cum pocăința este aceea care apropie de noi împărăția cerurilor. Care nu este ”mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt.

Ca Învățător, Hristos dezvăluie finalul istoriei drapat într-o întrebare: Dar când va veni stăpânul viei ce va face? Stăpânul care este Dumnezeu, ”care nu este cu putință a-L vedea oamenilor” are un singur Fiu, Unul Născut, care a luat păcatul lumii, l-a pironit pe Cruce și a redat libertatea omului prin înviere. Pe muntele Tabor, ”Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute ” a spus spre auzul tuturor: Acesta e Fiul Meu multiubit. Pe El să-l ascultați.” La nunta din Cana Galileei, Maica Sa, Preasfânta Fecioară spune: ”Faceți tot ce vă spune El”, Un ”tot” cuprins în porunca cea nouă: Să vă iubiți unii pe alții cum eu v-am iubit pe voi, consacrând valoarea jertfei ca pecete a Învierii. Evanghelistul Matei conclude: De aceea oricine aude aceste cuvinte și le păzește, asemuindu-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa sa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit valurile mari, au suflat vânturile și au bătut casa aceasta, dar nu a căzut fiindcă era clădită pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le împlinește, se aseamănă cu bărbatul neînțelept, care și-a clădit casa pe nisip. Și a căzut ploaia , și au venit valurile mari și au venit vânturile și au izbit zidurile și a căzut casa aceea. Și căderea ei a fost mare”. A fost chiar distrugătoare pentru că nu a fost clădită pe ”piatra” Hristos. Spuneau romani ”Nihil sine Deo”, Nimic fără Dumnezeu. Odinioară, Măria Sa Țăranul Român nu începea munca nu o făcea fără a se închina și spune o rugăciune, sau măcar ”Doamne ajută”, ”Maică Sfântă fii cu noi”. Temeiul oricărui fapt să fie în Dumnezeu cum a Lui să fie ”slava, cinstea și închinăciunea”. Slava pentru că de la El sunt toate câte sunt, că ”El ne-a făcut pe noi, nu noi”; cinstea pentru că e mereu alături de noi când îl chemăm; închinăciunea ca semn de recunoaștere că fără El nu suntem nimic și recunoștință pentru că prin credința în El ”toate sunt posibile”.

Lucrătorii viei sunt cei chemați a contribui la mântuirea oamenilor

dar dacă această lucrare nu se face după voia lui Dumnezeu, nu vor zădărnicii lucrarea Sa mântuitoare, dar nu se vor putea bucura de ea. Sf. Ioan Gură de Aur spune despre misiunea preotului ca slujitor al Bisericii: ”Dumnezeu te-a ales pe tine, El ți-a încredințat acest har care nu a fost prin vot omenesc. Deci să nu batjocorești și să necinstești harul lui Dumnezeu”. Păstrând proporțiile, fiecare dintre noi are un rost în iconomia mântuirii lumii și toate, unite prin iubire, sunt mai tari decât legiunile de demoni ce stau împotrivă. Căderea acestor foști îngeri este una ireversibilă, dar Dumnezeu atât de mult a iubit omul încât pe Fiul Său L-a dat ca oricine crede în El să aibă viață veșnică. E adevărat, Dumnezeu are Un singur Fiu pe care L-a jertfit spre mântuirea noastră și El ne-a dat o singură poruncă cu adevărat nouă: ”Să vă iubiți unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi” și un singur îndemn: ”Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de Sine, să-și ia crucea și să urmeze Mie” și Evangheliile ne arată pe îndelete cum. Mai mult. La Judecata de pe urmă, în împărăția cerurilor, cea hărăzită nouă de la întemeierea lumii, Împăratul tuturor ne va împărți în două zicând cu limpezime celor din dreapta, criteriul fiind al iubirii în forma milosteniei:”Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, gol am fost și M-ați îmbrăcat, în temniță am fost și ați venit la Mine …pentru că ați făcut unuia dintre acești mai mici frați ai mei, Mie mi-ați făcut”. În partea stângă vor fi trimiși cei care nu au împlinit aceste cuvinte ”și vor merge unii la osândă și alții la viața veșnică”. Acestea sunt lucrările omului pe care făcându-le după îndemnul și faptele lui Dumnezeu vor decide locul fiecăruia în veșnicie. Prigonitorului Saul, Hristos i-a spus: Saule, Saule, de ce mă prigonești. Greu îți este să dai cu piciorul în țepușă”.

Nu pe Mine M-ați părăsit, ci pe voi înșivă”

Privind atent la viața noastră vedem cu ușurință că omul e mereu în urma șui Hristos – îl poate urma ca Petru care a lăsat totul și L-a urmat lucrând mereu cuvintele Sale sau ca Pavel, prigonitorul tot din credință, dar din – e adevărat una greșită. Între ei Iuda, apostol și el, dar care a făcut voia lui Mamona, s-a predat lui și pe sine s-a dat, făcându-se ” fiu al pierzaniei”. I s-a predat până într-acolo încât a uitat și chemarea la pocăință a Sf. Ioan Înaintemergătorul și deși a recunoscut că Hristos,”dreptul acesta nimic rău nu a făcut, nu și-a cerut iertare și a rămas pe veci condamnat, fiind primul și singurul apostol ajuns în iad. Să fim cu luare aminte la ce a spus Dumnezeu prin glasul lui Ezdra: ”Nu pe Mine M-ați părăsit, ci pe voi înșivă”. Nu e de mirare că darul se va lua – de fapt însuși l-a lepădat – și se va da altui neam care merită.

Întorcându-ne, vom vedea cu limpezime că ”cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar cel pe care va cădea va fi sfărâmat”.Să nu uităm că fiecare cuvânt pe care îl rostim are valoarea unei mărturisiri trecută prin focul purificator al probării ei în viață. Cu îndreptățire spune Hristos că ”nu oricine spune Doamne, doamne va ajunge în împărăția cerurilor. Ci numai acela care aude și îl lucrează”, însăși lucrarea lui fiind o slavă adusă lui Dumnezeu Cel Bun și sfânt. Dumnezeu fiind Iubire înseamnă că nimic nu se poate zidi prin ceartă. Minciună sau violență iar dacă încerci s-o faci te asemenea lui Saul prigonitorul lui Hristos. El a mai primit o șansă – aceea de a-I deveni urmaș. Asta până într-acolo încât a putut spune ”trăiesc, dar nu eu, ci Hristos trăiește în mine”. Pe minciună și hoție însă nu doar că nu se poate clădi, dar și ceea ce era clădit înainte se dărâmă. La ce i-au folosit lui Iuda cei treizeci de arginți pe care i-a primit vânzându-l pe Hristos? Doar să-i arunce și apoi să-și pună singur capăt zilelor după ce își vânduse sufletul. La ce a folosit toată știința fariseilor dacă au răstălmăcit-o cum Hristos însuși le-a spus în față:”vai vouă cărturarilor și fariseilor că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați…Nebuni și orbi. Ce este mai mare; aurul sau templul cel care sfințește aurul…Cel ce se jură pe tronul lui Dumnezeu și pe cel ce șade pe el se jură” Mântuitorul încheie: ”De aceea, oricine aude aceste cuvinte al Mele și le împlinește asemăna-se-va bărbatului înțelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au bătut vânturile, dar casa aceea nu s-a dărâmat, fiindcă era întemeiată pe stâncă”. Bărbatul care își clădește casa pe nisip – pe vorbele rostite fără noimă –o va pierde deîndată ce va fi bătută de vânt sau ploaie sau cine știe ce piatră desprinsă de pe niciunde o va lovi. În toate întâlnim un îndemn implicit de a face din sufletul nostru un loc sfințitor unde, primind darul lui Dumnezeu să lucrăm voia lui cum îngerii o fac în ceruri. Libertatea omului este înlesnită și asigurată de lucrarea Voii lui, expresie a iubirii Sale jertfelnice. Astfel făcând, fie-ne-va îngăduit să auzim: Bine slugă bună și credincioasă și ne vom afla loc dimpreună cu sfinții care s-au nevoit de-a lungul anilor, moștenitori ai vieții veșnice. Să avem mereu vii în minte și inimă cuvintele pe care Dumnezeu l-ea rostit pe Muntele Tabor: Aceste este Fiul Meu multiubit întru care bine am voit. La ele să adăugăm cuvintele Maicii Fecioare la masa din Cana Galileei: ”Faceți tot ce vă spune El” cum însăși a făcut-o după ce îngerul Gavriil i-a adus vestea întrupării Fiului lui Dumnezeu: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. La fel Hristos, în grădina Ghetsimani, înaintea Răstignirii a spus: ”Doamne, dacă este cu putință, fă să treacă de la Mine acest pahar, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Pilda lucrătorilor răi să ne facă și mai de neclintit hotărârea de a ne număra printre cei buni și, la Judecată să auzim:” Bine slugă bună  și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău” . În fața paradoxului, poetul martir și medicul fără de arginți întreabă și primește răspuns:

Cine ești tu cel ce ai conceput hăul,

L-ai rânduit ca apoi să i te supui?

Spăimântătorule de bun, pentru ce ai lăsat răul

Ca Tu să fii cea de întâi victimă a lui?

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.