Bombardarea Iugoslaviei  a inceput in urma cu 16 ani, pe 24 martie 1999 si a durat pana in 10 iunie 1999. Pentru prima oara de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, o capitala europeana era bombardata aerian, cu tot cu civili. Graficianul Eugen Mihaescu, membru de onoare al Academiei Romane, a fost acolo. Alaturi de cativa ziaristi “nebuni”: Mile Carpenisan, Sorin Bogdan, George Roncea. Si a transmis proteste artistice si articole pentru “Cotidianul”, al carui director de atunci, Ion Cristoiu, a fost singurul sef de gazeta din Romania care s-a deplasat, la randul sau, la fata locului, sub bombe. O parte din ce a trait Eugen Mihaescu la Belgrad este infatisata in randurile de mai jos, extrase din fenomenala marturie a artistului, cuprinsa in volumul memorialistic “Intre linii“, aparut la sfarsitul anului trecut la Editura RAO. Ziaristi Online a cules cateva dintre desenele si colajele lui Eugen Mihaescu si le prezinta intr-un clip ce contine o coloana sonora autentica din timpul bombardamentelor de Sfintele Pasti de la Belgrad. (Ziaristi Online)

“O dată, am văzut „de aproape“ trecând un Tomahawk. Făcea un zgomot ca de cauciuc de tractor care se dezumflă ușor. Era fasci­nant să o observi cum se deplasează destul de jos, urmărind traseul pe o hartă, cotind la dreapta sau la stânga. Racheta aceea a lovit o țintă în apropierea hotelului, aprinzând o vâlvătaie imensă. A doua zi, m-am dus să văd ce explodase și, printre dărâmături, am găsit o schijă care mi s-a părut că seamănă cu o sculptură abstractă. Întors la București, am rugat un prieten să-mi facă un soclu și o păstrez și astăzi. Dar atunci, Tomahawk-ul acela ar fi putut lovi chiar hotelul pe acoperișul căruia mă aflam eu și schija aceea putea să-mi ia capul. Numai că omul nu moare când vrea el, ci atunci când decide Dumnezeu că și-a terminat ce are de făcut pe pământ. Pe mine m-a protejat poate pentru că trebuia să fiu martorul acestei tragedii. Ca și la tragedia României, cred că, într-un fel, rolul meu a fost de „păs­trător“ al memoriei. Așa a fost și când am găsit o grădiniță de copii spulberată de bombe. Am adunat desenele copiilor și le-am lipit, așa bucăți arse, și am făcut colaje cu ele. La fel, când a fost bombardată Radiodifuziunea și am găsit discuri topite. Foarte mulți belgrădeni m-au văzut lucrând pe stradă, adunând bucățele de cărbune, desenând cu ele pe un petec de ziar sau pe hârtie de ambalaj. Parcă știau: ăsta e românul ăla, care a venit să stea alături de noi! Nu numai că trimiteam articole la Cotidianul, ca pe niște cărți poștale mărturii ale tragediei sârbe, dar eu eram ancorat în drama zilnică a acestui popor. Sigur, visul meu ar fi fost să fac o expoziție, la muzeul din Belgrad, cu aceste colaje din „firimiturile“ găsite de mine, împrăștiate peste tot…

Americanii bombardau și coloanele de vehicule în care se depla­sau jurnaliști, fără nici o jenă. Într-o dimineață, trebuia să merg, îm­preună cu Mile și vărul său, fotoreporter din Germania, într-o caravană aranjată de ministerul apărării, în Kosovo. Au sosit cele trei mașini, iar Mile se fâțâia de pe un picior pe celălalt pentru că văru-său nu se arăta și era foarte târziu. Caravana nu ne-a mai așteptat. Mile nu voia să plece fără fotoreporter, iar eu nu voiam fără Mile. Mașinile cu jurnaliști au fost luate drept țintă de un avion american. Unii din­tre ziariști au sărit din mers adăpostindu-se prin iarbă. O mașină a încercat să scape într-un tunel, dar pilotul nu s-a lăsat și a trimis o rachetă după ea făcând-o pulbere. Nu știu dacă eu aș fi fost în vehi­colul distrus, dar eu am văzut, din nou, moartea cu ochii.

În altă zi, unul din noii mei prieteni m-a dus lângă catedrala din Belgrad să-mi arate o casă. Ferestrele pivniței se aflau la nivelul străzii și, privind prin ele, am descoperit un bătrân fragil ca un porțelan, îmbrăcat într-o sutană de călugăr, ținând în mâinile delicate o lopată cu care arunca brichete de cărbune într-o grămadă.

– Uite, zice însoțitorul meu, acesta este Pavle, Patriarhul nostru!

Un Patriarh care dă la cărbuni și nu merge cu Mercedesul, ci cu tramvaiul!

Ar fi atât de multe de spus despre războiul din Iugoslavia… Îmi amintesc de episodul cu „racheta furată“. Sârbii cumpăraseră din Italia tancuri din cauciuc gonflabile. O minune a tehnicii de camuflaj, aceste „jucării“ aveau și o sursă de căldură care imita motorul. Au așezat sârbii tancurile imitând o formație militară, dar pe o mlaștină. Și când a venit Tomahawk-ul a trecut printr-un tanc și a încetinit, prin al doilea și a încetinit și mai tare, iar după al treilea, s-a așezat ușor pe un plaur. Au venit sârbii și au luat racheta pe care au dus-o în ambasada Chinei. Acolo, au venit niște chinezi cu niște șurubelnițe mici și au desfăcut „socomedia“ americană ca să facă ei una și mai grozavă. Prea târziu s-au prins americanii ce se întâmplă și au bom­bardat „din greșeală“ ambasada Chinei.

Foarte mult m-a uimit și cât de bine se mânca la Belgrad în timp de război. Nu voi uita toată viața „mititeii“ sârbești, mai lungi decât ai noștri, așa ca niște cârnăciori! N-am să uit atmosfera din restau­rante, miniștrii din guvern care stăteau și ei la masă de parcă nu se întâmpla nimic, asupra țării nu se abătuse nici o urgie. În timpul acesta, piloții americani se sinucideau după ce vedeau, la televizor, nenorocirile provocate de bombardamente. Moralul sârbilor era în perfectă stare, în ciuda încercărilor disperate ale americanilor care nu se mulțumeau numai să bombardeze biserici de Paște sau să revină ca să tragă asu­pra pompierilor și salvărilor care interveneau după raidurile lor. Nu, în plus se „amuzau“ să spargă bariera sunetului bubuind deasupra capi­talei sârbe ca să-i sperie locuitorii.

În fine, în dimineața în care s-a semnat pacea, m-a trezit un zgo­mot infernal. Erau tancurile rusești care, în cea mai mare viteză, desenând un unghi drept, au trecut pe la periferia capitalei, în drum spre Kosovo, ca să audă belgrădenii. S-au dus ca să ocupe aeroportul militar unde, în niște silozuri, sârbii își ascunseseră aviația. Trebuiau să facă asta înaintea trupelor britanice. Când comandantul acestora a ajuns la obiectivul pe care ar fi trebuit să-l ocupe în numele trupelor NATO, i-a ieșit în cale cel care-i conducea pe ruși. Englezul i-a spus că refuză să discute cu un general inferior în grad. Rusul avea o singură stea, dar nu s-a intimidat, s-a scuzat, a intrat în cazarmă, după care a ieșit cu două stele pe epoleți. Ulterior, prin decret prezidențial, Elțîn l-a avansat pe generalul rus care a ținut piept aroganței brita­nice, în timp ce avioanele sârbești decolau în siguranță, îndreptându-se spre capitală. Mi-a plăcut grozav această demonstrație de forță rusească!

M-am întors din Iugoslavia complet un alt om. Îmi amintesc că Mile mi-a dat o scrisoare pentru părinții săi, care locuiau la fermă, pe graniță. Niște oameni minunați care, după ce au citit scrisoarea, m-au întrebat:

– Domnule Mihăescu, sunteți sigur că nu aveți sânge de sârb în vene?

– Când m-am dus la Belgrad, cu siguranță nu aveam, dar acum nu mai sunt la fel de sigur!

Aș putea scrie o carte despre războiul prin care lumea, așa-zis de­mo­crată, a smuls din Iugoslavia inima Serbiei, Kosovo. Prefer să re­pro­duc aici articolele pe care mi le-a publicat Ion Cristoiu în Cotidianul pentru că ele sunt jurnalul meu intim în care descriu starea mea de spirit în fața suferințelor poporului sârb din acel sfârșit de primăvară a anului 1999.

***

Belgrad, 30 mai 1999

„Fără titlu“

Nu știu cum au trecut cele 28 de ore de când sunt în capitala Iugoslaviei. Imagini disparate se lipesc pe retină, într-un ritm amețitor, și colajul e dadaist. Admir verticalitatea unui popor unic, într-o Europă oblică, strâmbă, curbată de vasalitate…

Căldură mare, sală fără aer condiționat, jurnaliștii lumii plictisiți și transpirați, într-un sfârșit de conferință de presă… O Ingrid oare­care, într-o engleză cu accent german, cere la celular ultimele „indi­cații prețioase“ șefilor ei de undeva. Vrea să știe ce a văzut și a auzit aici…

Luându-se satelitul, încercând să se taie internetul, răzând cu rachete rețelele de comunicație, se pune călușul în gură Iugoslaviei. Iată, CNN-ul minte ca la balamuc: astă-noapte, Belgradul a fost oco­lit de bombardamente. La 23.24, pe acoperiș, urmăream cu un prie­ten ba­letul sateliților militari, stele anunțătoare de moarte și snopurile de proiectile ale antiaerienei. Lună plină, lumină suprarealistă, toc­mai bună de vânat îngeri, copii nevinovați. Nu vedem avioanele, nu trec prin fața lunii. Nici azi, la 8.46, duminică dimineață, Belgradul n-a fost ocolit. Eram la Patriarhie, lume multă, scenă dintr-un film de Tarkovski. Catedrala e plină de fân proaspăt cosit, presărat pe jos. Lumea împle­tește coronițe din flori de câmp. E a cincizeci și una zi de la Paște, atunci când spiritul Mântuitorului s-a arătat, și cea de-a șai­zeci și șasea zi de bombardamente. Ies din locașul sfânt, o bufnitură asur­zi­toare mă aduce pe pământ dintr-o altă dimensiune. Pe stradă, nimeni nu tresare. A fost, oare, răgetul unui șoarece zburător, al unui liliac?

*

Belgrad, 31 mai 1999

„Totul e paradoxal“

Incredibil, NATO ne-a tăiat înghețata, nouă, jurnaliștilor români. Nu-i curent… Nu se poate transmite această senzație de pace, de viață normală care-și continuă ritmul, zile liniștite după nopți de război. Nopți fără dragoste, dar nedormite. Aseară, luam masa cu doi prie­teni. Parcă eram la mare după o zi de plajă. Eram în vacanță. Mici, bere, lăutarii cântau Dunărea albastră, o echipă a RTL-ului filma. Deodată, urletul sirenelor a tăiat ritmul. Nimeni nu se mișcă, totul continuă. Ceva mai târziu, pe acoperișul hotelului, asistam la o noapte care părea de Revelion, în care focurile de artificii brăzdau cerul, iar lumea, la geamuri, participa la distracție. Era prima zi a anului 2000? Nu-i adevărat!

Chiar acum trece un avion foarte jos. E liniște. Păsările zboară la sol, înnebunite. Un copil țipă vesel jucând șotron. Ei bine, de necrezut, nici o bubuitură și iată că a sosit pe tavă înghețata topită de căldură, în­ghețata cu multe căpșuni. Nici un român nu și-ar crede ochilor dacă ar avea ochi să vadă cum se petrec lucrurile aici. „Căci e mai orb ca orbul cel care nu vrea să vadă“, zice un proverb chinezesc. Cineva îmi povestea cum, în timpul bombardării Ministerului Apărării al Republicii Federative Iugoslavia, atașatul nostru militar și unul dintre secretarii Ambasadei României se băteau pentru locul de sub birou ca să se adăpostească, bineînțeles. Să fie oare adevărat? De necrezut. E drept că rachetele cădeau vizavi. Totul e paradoxal. În ultimele 24 de ore, în Iugoslavia, au fost omorâți, de agresiunea criminală a NATO, 37 de oameni nevinovați și răniți alți peste o sută, și ei nevinovați.

*

Belgrad, 1 iunie 1999

„… De croazieră“

Bilet însăilat cu ață neagră

Ploua torențial la Belgrad, bubuituri puternice de la Sfântul Ilie, care își biciuiește caii de foc ai faetonului său. Lacrimile ploii șiroiesc pe geam, ca niște cuvinte care își caută sintaxa. Uite, cuvintele au par­fumul lor. Sunt și colorate. Sonoritatea lor e muzicală.

I-auzi: „CROAZIERĂ“, ce frumos sună! Ce atmosferă aduce, odată cu briza dulce și un apus de soare – șerbet de trandafiri roz-bonbon. A! Rachetă de croazieră! E altceva! Șuieratul ei laș, venind de aiurea, amintește de dezumflarea rapidă a unui cauciuc de camion, mare cât O din NATO.

Bum! baritonal, surd. Punct după racheta de croazieră. Și, deodată, aseară, pe la zece, de pe televizor, „Studioul B“ dispare. Tocmai când mă bucuram să cred că acest popor nobil, sârb, are și el „intelectualii“ elitiști ai lui, ca orice popor care se respectă, ca orice pădure cu uscă­turile ei. De ce să avem numai noi faliții noștri? Iată că îi au și ei pe ai lor. Unul, Zoran Djindjić, este în Germania unde, departe de rachetele de croazieră, vorbește la telefon cu liderii zonali, marginali, provinciali, pentru că se plictisește singur. Altul, aici, Draskovici, a început să bată câmpii. Ce păcat! Ce mult corupe puterea și cum fantasmează el să o po­sede, siluind un popor pe la spate. Ca un făcut, cum vă spuneam, „croa­ziera“ i-a întrerupt campania electorală la „Studioul B“. Nu mai e curent. Se bombardau centralele electrice. La lumina lumânărilor, în ochii unui popor licărea ceva ciudat. Să fie ură, speranță sau resemnare?

„Trecutul nostru este un coșmar, prezentul este insuportabil, noroc că nu avem viitor.“ Se potrivește și la noi. Aud că acasă, unii, Draskovicii noștri (cărora li se potrivește de minune vorba românului:“Dă-mi, Doamne, ce n-am gândit, să mă mir ce m-a găsit!“), pentru că micuțul șoricel Wesley Clarke n-a venit, plimbă și ei, dacă nu pe boier, măcar o delegație de arendași. Bravos, națiune! cum zicea nenea Iancu.

*

Belgrad, 2 iunie 1999

„Senzația asta de a fi o țintă vie e bizară… mai ales când se lasă noaptea“

Sirenele orașului sunaseră prelung și sinistru de acum cinci ore. Liniștea sfâșiată cădea peste noi amenințătoare. Ce noapte de coșmar, infernală! De când sunt aici, niciodată n-am suferit așa, n-o s-o uit niciodată, probabil. Sunt traumatizat. Veneau în valuri succesive. Se fofilau, atacau fără milă. Raidurile lor nu se mai terminau…

Nu-i vedeam, dar îi simțeam de ce sunt în stare criminalii ăștia! Săream în sus din pat de fiecare dată; dacă aș ști unde sunt, dar sunt invizibili. Se pare că, dacă plouă, îi vezi mai ușor, dar acum aerul e uscat și parfumat de teii înfloriți, cu crengile rupte de ultimele bom­bardamente. Ți se frânge inima când te uiți la bieții arbori. Sunetul ciudat, prelung, aproape de nedescris al escadrilelor femele (ni s-a spus că sunt cele mai periculoase) îl am în urechi din nopțile prece­dente când urmăream proiectilele antiaerienei sârbești fugărind ceva nevăzut. De acum, gem sub cearșafuri, cu capul sub pernă ca să-mi protejez urechile. Limita mea de suportabilitate, în a patra noapte de război aici, este depășită.

Cât va mai dura oare? De s-ar face ziuă mai repede, să înceteze odată! Număr clipele, minutele, orele și aud, prin pernă, ticăitul ceasului și inima cu extrasistole din cauza cănilor de cafea îngurgitată. Timpul trece și mai greu în nopți de singurătate, în nopți de insomnie când nu vreau să iau un somnifer. Îmi trec prin fața ochilor frânturi de viață, imagini uitate, clipe fericite. Sunt din ce în ce mai angoasat. Să fie o depresie provocată de război? Nu! Antidepresive n-o să iau. Sunt periculoase.

Închid geamul, aprind lumina, deși nu am voie. Nu văd nimic. Cum îi urăsc și cum i-aș privi… Vai de mine, pe cearșaf sunt urme de sânge! Sunt tot ciuruit. Și nu am dezinfectant. Dacă și mâine noapte continuă așa, mă înarmez cu fumigene. Fir-ar mama lor de țânțari nesuferiți, ce au putut să-mi facă în noaptea asta de nesomn! Voi fi mâine, toată ziua, buimac…

Sunet prelung de sirenă, sfârșitul alarmei, se crapă de ziuă.

*

Belgrad, 3 iunie 1999

„Banda celor patru“

Astă-noapte a fost liniște, „boieri mari“ în oraș, nu s-a bombardat. Diseară însă își vor lua revanșa pentru timpul pierdut. Pentru că am desenat mai mult decât am scris, așa cum alții mai mult au scris decât au citit, iată, azi vă trimit un desen.

Întâi, chenarul subțire și precis, ca o muchie de lamă, care să deli­miteze spațial pe hârtia albă. Apoi, vă schițez, din vârful peniței, caria­tidele sculptate de marele Mestrovici, frumoasele belgrădence monu­mentale, dar zvelte, cu mersul lor mlădios, știind să poarte capul sus ca niște adevărate prințese. Sunt singure, se plimbă câte două. Knejii sunt plecați la armată. Ce complexe de neșters, teribile au lăsat ele domni­șoarei Krobel, alias Albright! Apoi, pe această curcă, Madeleine, o desenez aici, în colțul de jos al hârtiei. Uitați-vă cu cine seamănă, și nu mă miră! Are un aer de familie cu Ana Pauker. Pe cine să mai desenăm lângă ea? Pe băiețelul ăsta, filfizon de cancelarie imperială, Rubin, pia­tră prețioasă sau simplu ciob de sifon, ciugulit de distinsa orătanie. Hai, să mâzgălim lângă el și pe nevastă-sa, această femeie „expirată“ ca pa­chetele de supă Knorr ce se vând pe tarabele iraniene, că de acolo vine numita Christiane Amanpour a CNN-ului. Deci, să vă ex­plic acum desenul și să-l citim, ca la ei, de la dreapta la stânga: Amanpour îl cucerește pe James Rubin și se căsătorește cu el la Roma, anul trecut. Rubin a cucerit-o, mai demult, pe bătrâna curcă și baba, la rândul ei, pe Clinton, la bucătărie cu chiftele și lecții de politică ex­ternă, încă de pe vremea campaniei prezidențiale din ’92. Deci, cherchez la femme, cum zice franțuzul. Ați găsit femeia? La femme, Amanpour, e însă musul­mană și are strânse legături cu UCK. Băiețoaica este în pierdere de viteză pe micul ecran și vrea un show al ei pe scena lumii. De fapt, asta vrea și baba Albright și iată că au „show-ul“ lângă noi, în Balcani.

Clinton vrea să devină, după ce îi expiră și lui „termenul“, Președintele Serbiei pentru că a realizat ceva: 1) i-a unit mai mult ca niciodată pe sârbi; 2) i-a alungat pe albanezi din Kosovo… și 3) a distrus tot ce era vechi și trebuia înlocuit (e ultimul banc care circulă pe aici).

Vi se pare că desenul nu are sens? Oricum, am fost întotdeauna puțin suprarealist:

„Domnul doctor e nebun,

Strânge pietre de pe drum,

Și le dă pe la cucoane,

Și zice că sunt bomboane.

Și le dă pe la copii,

Și spune că-s jucării.“

Trăim, de fapt, într-o lume suprarealistă unde impostorii se numesc filozofi și dau lecții de morală unui popor de moraliști. Un adevărat filozof, Nietzsche, zicea: „Arta e dorința de a fi diferit, dorința de a fi în altă parte“. Din altă parte, din Serbia, vă trimit desenul ăsta.

*

După ce am trimis acest articol, m-a sunat Cristoiu să mă întrebe unde e desenul. Nu era nici un desen! În acel moment, alesesem să mă exprim numai prin cuvinte. Înainte să fiu pictor, mi-ar fi plăcut să fiu scriitor. M-am temut însă că nu voi reuși să găsesc cuvintele prin care să descriu imaginile pe care voiam să le transmit cititorului. Și apoi, când te exprimi prin cuvinte, ești încorsetat de limba maternă. Prin desen, imaginile sunt percepute liber, fără bariera limbii. Desenul este, în sine, un limbaj internațional.

*

Valjevo, Serbia, 4 iunie 1999

„Ciuleandra s-a oprit?“

E devreme. 7 de dimineață. La centrul de presă al Armatei, câțiva jurnaliști și cu mine așteptăm să se formeze un convoi pentru Novi Sad…Nu, s-a schimbat direcția, vom pleca la Valjevo. Dacă nu se răzgândesc și vom merge în altă parte. Nimeni nu ne dă lămuriri. Zigzagăm în labirintul zilei de azi. Am impresia că Ciuleandra asta infernală nu se va opri. Televizoarele au sunetul tăiat. Aici, în holul cu fotolii goale, scrumierele sunt încă pline cu mucurile țigărilor de ieri. Urmăresc CNN-ul, BBC-ul și televiziunea sârbă. Un al patrulea televizor transmite filme cu desene animate. E singurul care are sonor. Aud glasul mieros al lupului și cel tânguit al Scufiței Roșii. Mă duce gândul la Chamberlain coborând din avion, după întâlnirea cu Hitler, și scuturând umbrela, în timp ce exclama: „PACE!“

Trăim momentul cel mai dificil de la începutul crizei din Kosovo. Toți acești oameni politici, de o parte și de alta a baricadei, cu diplo­mația lor mediocră, ca un film de serie B, produs acum 50 de ani, îmi par ca și dezaxații de la balamuc, care privesc din curte spre stradă și constată, cu uimire, ce mulți nebuni sunt afară. Dacă războiul este prelungirea necesară, uneori, a diplomației, cum zice Klausevitz, atunci această pace impusă de NATO nu este, oare, prelungirea războiului, cum a fost pacea din ’45, numită „război rece“? Suntem noi în cel de-al Treilea Război Mondial sau cel de-al Doilea nu a încetat niciodată? Miloșevici se pare că a depus o demisie în alb. Cui a lăsat-o? Se aude mârâitul Armatei. Va accepta ea o capitulare? Vor veni generalii americani să semneze această pace aici, la Belgrad și abia atunci se vor opri bombardamentele? Intrăm în viitor dând înapoi? Prea multe semne de întrebare. Pentru tot ce a suferit acest popor demn și viteaz, să se ajungă la ceva mai rău decât dictatul de la Rambouillet? Un jurnalist lângă mine îmi suflă: „Suntem în pericol de pace!“ Câtă dreptate are!

Pe fețele sârbilor nu se vede bucuria păcii, așa cum ar fi normal. În această atmosferă ireală, femeia de la bufetul presei a dispărut. Pe placă, un ibric cu cafea uitat dă în foc. Miroase a ars. În fine, se formează caravana mașinilor și plecăm la Vljevo, 100 de kilometri sud-est. Întâi, aerul vibrează, apoi, bubuitura. Desenez repede cu­vân­tul „Press“ pe un petec de hârtie și îl lipesc pe parbriz. Zâmbind pe sub mustață, mă gândesc că l-am scris în engleză, să poată fi citit de la 10 000 de metri. Pe dreapta, se văd, aplecați peste culturi, truditorii câmpului. Alături, o întindere nesfârșită roșu-aprins, acoperită de maci. Viața, ce pare neatinsă de război, continuă peren. Abandonate sunt numai sperie­torile de ciori. Nu-și mai au rostul. Păsările au părăsit ogoarele din cauza bombelor. Corbi la corbi nu-și scot ochii.

*

Belgrad, duminică, 6 iunie 1999

„…De mamă“

Până unde pot să ajungă aroganța și puterea pe care ți le dau banii lumii? Până aici, la limita neobrăzării, la forțarea unui popor la capi­tulare… Unde ești tu, MacArthur, să-ți vezi pigmeii? Dar tu, Monty? Cum i-ai trage tu, Montgomery, de urechi! Așa se face pacea și se scrie istoria, mă, ofițerași de cancelarie? Asta e tot ce v-a lăsat moș­te­nire marele Patton? Nu sunteți nici militari, nici politicieni. Pur­tători mo­­derni de salată de fructe vărsată pe pieptul uniformei! Cine v-a pro­țăpit acolo, în fruntea ierarhiei militare?

Și vă mai mirați că progeniturile voastre se împușcă unele pe altele prin școli… Nu uitați un lucru și luați aminte: „Dumnezeu nu bate cu bățul“! Voi vreți să umiliți un popor întreg, silindu-l să îngenuncheze? Păi, dacă, după ce v-ați umflat de trufie, ghiftuiților, sunteți atât de puternici, de ce ați telefonat, mă, să vă cereți scuze Chinei patru zile la rând? Vă era frică de chinezi că vă vor îneca în scuipat?

Pe noi, de ce ne-ați lăsat sub ruși 50 de ani, lașilor? Să le fie țărâna ușoară eroilor care au murit degeaba… Acum, atunci și altădată.

*

Mult timp m-am întrebat ce a avut de câștigat România acceptând să-și trădeze vechiul său aliat, Iugoslavia. Pentru că asta am făcut când am decis să permitem aviației NATO să-și defășoare atacurile folosind spațiul nostru aerian. Mulți dintre cei care au susținut această decizie a guvernului Convenției Democrate vor spune, acum ca și atunci, că de acest compromis a depins intrarea noastră în NATO. Ne doream cu ardoare să intrăm în această alianță! Dar oare nu a fost prea scump prețul plătit pentru o iluzorie protecție în fața Rusiei? Încăpățânarea noastră de a face cu tifla Imperiului de la Răsărit ne-a adus vreun beneficiu? Nu cred! Am pierdut pe multe planuri. Am forțat intrarea în NATO când nu eram pregătiți. Ne-au acceptat, nu pentru că am dovedit, prin diplomație, că reprezentăm o stâncă de echilibru și stabilitate în sud-estul Europei, ci pentru că ne-am dovedit o slugă prea-plecată, gata să facă orice pentru a-și mulțumi stăpânii.

Crede cineva că NATO ne va apăra în fața unei agresiuni a Rusiei? Trăim într-o epocă în care Rusia ar ataca, din senin, un stat indepen­dent? Am face mai bine să fim atenți ca, prin scălâmbăielile noastre în fața Rusiei, să nu lezăm interesele Europei și, implicit, ale aliaților noștri. Și atunci, ce am obținut? Faptul că tinerii noștri sunt liberi să moară luptând, nu se știe pentru ce, la capătul lumii? A câștigat România în credibilitate? Poate, în teorie, iar practic au câștigat „secu­ricii“ locali, care și-au putut ascunde mai bine, sub „blana“ demo­­crată, părul de lup. Eu cred că s-a dovedit doar, din nou (din păcate, con­form unei tradiții cel puțin seculare) că, în români, nu se poate avea încre­dere. Dacă ne-am trădat frații numai pentru un iluzoriu avantaj, putem face asta mâine și cu noii noștri aliați. Din acest motiv, ameri­canii au apelat la Băsescu – pentru instalarea unui scut antirachetă în România – numai după ce s-au convins că nu vor reuși să obțină acceptul unor state cu mult mai demne de încredere ca Cehia și Polonia.”

Eugen Mihaescu,  “Intre linii“, Editura RAO, Bucuresti, 2011

Cititi si: George Roncea: Onoare în eternitate pentru Mile Cărpenişan (23.08.1975 – 22.03.2010)

Sorin Bogdan “Intre linii” cu Eugen Mihaescu. Un Paste sub bombele NATO. VIDEO: “Sunt nationalist!”