DESPRE  EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989

22 DECEMBRIE 1989. CEAUŞESCU ESTE ÎNLĂTURAT DE LA PUTERE PRINTR-O LOVITURĂ DE PALAT

În dimineaţa zilei  de  22 decembrie 1989, grupuri din Securitate şi Armată, pregătite de o bună bucată de vreme pentru o schimbare în regimul de la Bucureşti,  pun punct final operaţiunii începute la Timişoara cu câteva zile în urmă abandonându-l pe  Ceauşescu. Sunt de discutat forma şi dimensiunea sprijinului primit din exterior de grupurile respective de la mai marii lumii ai momentului. Oricum, cel puţin acordul de principiu, o consiliere profesională şi sprijinul mediatic le-au fost asigurate.

Momentul declanşării loviturii finale este marcat prin sacrificarea generalului Milea. Acesta, presat psihic de cei din imediata sa apropiere pentru a-şi asuma întreaga  vinovăţie privind morţii Timişoarei şi Bucureştiului din noaptea precedentă, dă ordinul de retragere a armatei în cazărmi şi îşi trage un glonţ în piept. Gestul său poate fi luat în consideraţie, în termeni discutabili,  şi ca o ultimă răbufnire de onoare militară. Dacă planul nu a reuşit astfel, în cadrul aceluiaşi scenariu, este posibilă şi varianta să i se fi tras un glonţ în piept ! Cu aceleaşi efecte …

Imediat este dat semnalul pentru luarea cu asalt a sediului Comitetului Central şi alungarea lui Ceauşescu de la cârma puterii. Astfel, spre ora prânzului, odată cu decolarea elicopterului de pe terasa sediului partidului comunist, dictatura personală instituită de Ceauşescu în România comunistă ia sfârşit.

*

O ştire de presă relata, în urmă cu destul de mulţi ani, despre o  tentativă de  lovitură de stat petrecută undeva într-o ţară din  America  Latină.

Puciştii, dealtfel  bine  organizaţi şi la fel de  bine  dotaţi  cu toate cele pentru a prelua în forţă orice instituţie guvernamentală,  au neglijat, din   lipsă  de  experienţă  şi din  nefericire pentru   ei, obiectivul, dacă nu numărul unu, cel puţin obiectivul care ar fi  trebuit cucerit   simultan cu  instituţia prezidenţială. Am   numit   astfel Televiziunea Naţională.

A fost suficient ca preşedintele aflat în dificultate să scape  pe uşa  din  dos şi să ajungă la televiziune. În câteva ceasuri  totul  s-a terminat ­ rebelii au fost neutralizaţi, puşi la zid  şi împuşcaţi.

La noi, lucrându-se ca la carte şi fără greşeli, simultaneitatea a fost asigurată.

*

Timpul presează. La evenimente cruciale, hotărâri pe măsură. În culise se pun la punct  ultimele detalii  privind faza a doua a loviturii : instalarea la conducerea statului a unei persoane care să dispună de o imagine publică satisfăcătoare pentru toate interesele, interne şi externe,  pregătite pentru  schimbarea de gardă de la Bucureşti. Persoana respectivă nu putea fi decât Ion Iliescu, suficient mediatizat în occident ca oponent al lui Ceauşescu astfel încât acesta putea satisface pretenţiile imediate chiar şi ale celui mai intransigent anticomunist …

În jurul „mesei” la care se negociază viitorul Republicii Socialiste România se află, simbolic, patru grupuri, fiecare cu propria sa  viziune asupra acestui viitor: grupul Securitate (în numele întregului Minister de Interne), grupul reprezentând Armata, grupul Ion Iliescu şi grupul Petre Roman (“lupii” tineri, eşalonul doi al partidului comunist, instruit la alte şcoli şi, evident, cu altă perspectivă asupra viitorului). Negocierile sunt dure dar  se încheie, totuşi, cu înţelegeri ferme adoptate prin „consens”, fiecare parte având  în mânecă „argumente” imposibil de evaluat şi de ignorat de ceilalţi parteneri de dialog.

Prima înţelegere este uşor de realizat: Ion Iliescu va fi noul şef. Nu există alternativă!

Asupra celei de a  doua înţelegeri este mai dificil de căzut de acord dar, în cele din urmă, şi aceasta este parafată: Securitatea şi Armata solicită şi primesc garanţii că cel puţin vreme de 15 ani de aici încolo (prescriere totală şi … lehamite generalizată!)  nimeni nu va fi incriminat pentru ororile comise în timpul regimului comunist sau în stradă în zilele precedente.  Primesc aceste garanţii cu o singură condiţie:  unele persoane să se ascundă o vreme, atât cât va fi necesar,  sau, cel puţin, să treacă undeva mai în spate. Acolo vor avea libertatea să facă tot  ce vor şi, ca să nu se plictisească,  li se va pune la dispoziţie o ţară întreagă pentru a fi jumulită fără probleme. Bineînţeles, cotizând! Se pot alătura acestora şi cadrele mai vechi ale partidului care înţeleg şi acceptă situaţia, precum şi toate puşlamalele din România puse pe căpătuială fără muncă, foarte utile în acest context. Cine nu va respecta regula va fi bun de plată !

Al treilea acord vizează împărţirea puterii şi rezolvarea realităţii concrete imediate: zarva necontrolată din stradă tebuie să înceteze şi … fără  lovituri sub centură sau călcatul pe picioare! Se stabileşte astfel prezenţa echilibrată în echipă a celor patru grupuri şi responsabilităţile ce îi revin fiecăruia. De comun acord se hotărăşte că “ar da bine” în faţa „furioşilor” din stradă şi în faţa Occidentului dacă din echipă va face parte şi Lestul, grup format din persoane care erau cunoscute în Apus pentru disidenţa lor (construită de securitate !) sau care se iţiseră cam prea mult în public în timpul evenimentelor pentru a mai putea fi ignorate fără anumite riscuri.

Ultima problemă : ce se va întâmpla  cu Ceauşescu ?!? După prinderea acestuia (o bagatelă pentru Armata şi Securitatea României Socialiste aflate pe urmele sale!), acesta va fi „adăpostit” undeva şi se va aştepta evoluţia evenimentelor funcţie de care i se va hotărâ soarta. A existat o voce care a sugerat eliminarea fizică a acestuia imediat.   Şi aici  este de discutat cine dintre cei patru a propus şi a susţinut aplicarea acestei măsuri radicale. Probabil că a fost unul care, marcat profund de spaime, frustrări  sau de unele ambiţii personale neîmplinite, blocate de dictatura personală a lui Ceauşescu, în pofida oricăror precepte morale sau logici politice, l-ar fi vrut imediat mort.  Pentru că acesta, împreună cu “tovarăşa” lui, părăsit de Armată şi Securitate, putea fi foarte bine arestat şi ascuns undeva pe teritoriul României unde nici vântul şi nici pământul să nu îi mai dea de urmă. Sugestia nu a fost acceptată dar, pentru orice eventualitate,  a fost reţinută în rezervă.

În acest cadru, sintetizând,  se poate vorbi nu despre o lovitură de stat, cum susţin unii,  iritând până la apoplexie pe alţii, dar se poate vorbi foarte bine despre o lovitură de … palat! În urma unei lovituri de stat se instalează la putere, fie şi temporar, o dictatură militară care mătură tot regimul politic şi impune prin forţă propria sa viziune asupra evoluţiei politice a statului respectiv.  O lovitură de palat nu schimbă decât vârful piramidei.  În rest…, nimic!

Acesta a fost planul A pus în aplicare imediat după alungarea lui Ceauşescu din sediul Comitetului Central al P.C.R. Numai că până spre seară lucrurile s-au complicat puţin – strada a fost scăpată de sub control şi a început să ia în serios ideia de revoluţie (a dat gaură în drapel şi a început să strige din ce în ce mai tare “jos comunismul !”) astfel că a devenit obligatorie grefarea pe acest plan  a variantei salvatoare B şi luarea în considerare a sugestiei privind suprimarea lui Ceauşescu.

22 decembrie spre seară,  în Piaţa Palatului, la Radioteleviziune şi în următoarele ore în tot Bucureştiul şi în toate zonele “fierbinţi” din ţară, sunt scoşi în faţă  “teroriştii”!  Pentru a  avertiza lumea din stradă că lucrurile nu stau chiar aşa cum se vrea şi că se poate şi muri dacă or s-o ţină tot aşa!  Şi s-a murit! O mulţime de oameni nevinovaţi împuşcaţi la întâmplare. De observat că nici un glonte nu s-a înfipt în ceafa sau în pieptul celor care ar fi trebuit să fie, în primul rând, vizaţi de “terorişti“ ! Pentru că astfel de gloanţe, pur şi simplu, nu au existat! Deşi toţi aceştia afirmă sus şi tare că în jurul lor şuierau proiectilele mai abitir ca la Verdun …

Concomitent cu activitatea “teroriştilor” (22, 23, 24 decembrie şi câte ceva, ca să fie !, în zilele următoare), pe acest fond de panică generalizată creată la nivel naţional printr-o intoxicare cu informaţii dintre cele mai alarmante, profesional redactate şi difuzate prin intermediul Radioteleviziunii Române ”libere”, se procedează metodic  la subordonarea, în cadrul faimosului “Front al Salvării Naţionale”, a tuturor pârghiilor de putere din stat (autorităţile centrale, toate instituţiile şi întreaga autoritate şi structură administrativă locală de pe teritoriul României).

25 decembrie, finalul operaţiunii:  obiectivele propuse fiind îndeplinite, “teroriştii” trebuie scoşi din scenă, oamenii “liniştiţi” şi trimişi la muncă.

Dar pentru ”a-i demoraliza şi a-i face să depună armele pe terorişti” trebuie să le faci dispărut “obiectul muncii” ! Asta se întâmplă în ziua sfântă de Crăciun, la Tîrgovişte, unde, în urma unui simulacru de proces, penibil şi în afara legii sub toate aspectele, are loc asasinarea cuplului Ceauşescu.

Numai că în acele momente împuşcarea dictatorului şi a consoartei sale a fost primită de stradă, în general, cu o “infinită satisfacţie şi neţărmurită recunoştinţă pentru actul de dreptate  făptuit de Frontul Salvării Naţionale în fruntea căruia se afla …  Ion Iliescu, salvatorul patriei !“…

*

Timpii reali în care s-au consumat toate  evenimentele descrise mai sus pot diferi de cei propuşi prin această “reconstituire“ (tratativele ar fi putut avea loc în după amiaza zilei de 22 decembrie după ce Securitatea şi Armata „au rezolvat” problema). Deasemeni, prezenţa persoanelor fizice nominalizate la discuţii  nu a fost obligatorie, interpuşii şi trepăduşii grupurilor respective fiind abilitaţi să le reprezinte. Sunt amănunte care nu schimbă cu nimic fondul evenimentelor derulate la Timişoara şi în Bucureşti în luna decembrie a anului 1989.

În cele ce urmează pun la dispoziţia cititorului o serie de documente publice puse “ cap la cap “, într-o ordine logică şi inteligibilă, oferindu-i acestuia posibilitatea să se pronunţe, în cunoştinţă de cauză, dacă afirmaţiile făcute de autor mai sus şi în continuare se susţin şi prin probe materiale. Acolo unde voi considera că sunt necesare, pentru cititorii mai tineri sau mai puţin informaţi, unele sublinieri sau evidenţierea unor conexiuni, voi recurge la mici intervenţii pe marginea textelor respective.

Un ultim cuvânt în legătură cu cele întâmplate cu noi în decembrie 1989: cele spuse mai sus exprimă un „adevăr” pe care mulţi dintre noi şi l-au însuşit ca de necontestat. Propun formula „adevăr cadru”, adevăr care trebuie luat în consideraţie de toţi cei care îşi asumă răspunderea morală şi profesională privind reconstituirea evenimentelor şi scrierea, pentru generaţiile care vin, a istoriei despre  „marea revoluţie din decembrie 1989”. Ar fi foarte trist pentru neamul românesc ca peste nu ştiu câţi ani să fim nevoiţi, pentru a nu ştiu câta oară, să ne rescriem istoria…

Dumitru Iuga

Fragment din cartea “Cu fata la perete”

Nu ratati maine: Memoriul catre Securitate scris in Penitenciarul Rahova de Dumitru Iuga