Dr Liviu Turcu: Arta de a dribla istoria. Schengen: o poveste cu talc. O analiza la rece - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Dr Liviu Turcu: Arta de a dribla istoria. Schengen: o poveste cu talc. O analiza la rece

ARTA DE A DRIBLA ISTORIA.

Schengen: o poveste cu tilc

de Liviu Turcu

Mai 1997. Uniunea Europeana negocia la nivel inalt la Amsterdam amendarea substantiala a Tratatului semnat la Maastricht in anul 1992.

Prilej pentru fiecare dintre participanti de a-si promova interesele nationale si de a se pozitona cit mai avantajos in noua configuratie structural-politica. Marele elefant in magazinul cu portelanuri fine ale UE se numea de asta data Spania care prin Jose Mari Aznar, prim-ministru si sef al Partidului Popular (de nuanta politica conservatoare) prezentase succint pozitia tarii sale: noul Tratat trebuie sa reflecte repozitionarea Spaniei ca egala marilor puteri traditionale precum Franta, Germania sau Marea Britanie.

Mai intii, in calitate de gazde, olandezii au incercat tactica obisnuita de a solutiona mai intii compromisul necesar aducerii la unison a pozitiilor majoritatii participantilor lasind intentionat la urma ‘spinoasa’ problema a pretentiilor Spaniei.  O aliniere tactica menita sa asigure forta maxima de presiune asupra ultimului recalcitrant ale carui pretentii stirnisera deja nemultumirea mandarinilor europeni.

Iata ce povesteste referitor la acest episod fostul prim-ministru britanic Tony Blair reproducind dialogul purtat de ‘baroni’ cu Jose Mari Aznar: “Europa are nevoie de dumneata si Spania. Cum poti sa pui in discutie stabilitatea Europei intr-un moment ca asta? Doresti sa fii responsabil pentru esecul european?” Apoi, dupa acest preambul,  comenteaza Tony Blair, lui Aznar i s-a oferit un compromis considerat ca fiind pe masura si croiala statutului anterior al Spaniei. In fata acestei situatii Aznar a replicat:’ceea ce am prezentat reprezinta conditiile minimale de la care nu voi face rabat. Ca atare ma duc in camera alaturata sa fumez un trabuc.’  Rind pe rind, Wim Kok primul ministru olandez, Jaques Chirac si Helmut Kohl s-au dus si au discutat individual cu Jose Aznar utilizind ca presiune intregul arsenal al statutului de mare putere. Fara succes.
Relateaza in continuare Tony Blair: ‘ariciul (Aznar) refuza in mod surprinzator si inexplicabil pentru interlocutorii amintiti sa fie zdrobit. Dupa care Kohl s-a intors spre mine si aproape rastit mi s-a adresat: ‘Esti nou ca el (i.e. Blair). Du-te si incearca si tu’. In finalul discutiei ‘de convingere’ dintre Blair si Aznar acesta din urma i-a spus zimbind usor ironic: ‘poti sa le duci un mesaj din partea mea? Spune-le ca eu am precizat de la inceput in mod clar conditiile minimale acceptabile Spaniei pentru a fi parte a noului Tratat. Si pina acum nimeni nu a catadicsit sa vina sa discutam concret aceste conditii. Si chiar daca ar fi avut politetea de a fi venit sa discutam de la egal la egal rezultatul ar fi fost acelasi. Pina se hotaresc un lucru este cert, mai am destule trabuce de fumat aici in aceasta camera’. In final Spania a obtinut acceptul pentru conditiile prezentate.

Am reflectat de multe ori la aceasta lectie de demnitate nationala combinata armonios cu talentul lui Jose Mari Aznar de a valorifica eficient pentru tara sa un moment de conjunctura istorica. In anii 70′ studiile comparative socio-economice internationale plasau intotdeauna Romania in apropierea Spaniei, Greciei si Portugaliei. Dupa 40 de ani decalajul nu s-a micsorat ci a crescut in defavoarea Romaniei. Afirmatia recenta a sefului partidului liberal, Crin Antonescu conform careia Romania a intrat in UE cu un deficit de credibilitate din cauza fostului regim comunist este nu numai incorecta dar si descalificanta pentru un istoric. Romania post-decembrista a pornit in realitate pe drumul noului proces de modernizare politica cu un capital politic international absolut remarcabil, dar pe noua conducere politica l-a irosit lamentabil.

Incidentul Schengen transformat in aceste zile intr-un neobisnuit duel mediatic cu axa franco-germana este din aceasta perspectiva doar un simptom al unei maladii mult mai serioase si care netratata fie si cu intirziere va afecta in continuare la modul periculos interesele majore ale tarii.  In ultimii 20 de ani am remarcat public in mai multe ocazii ca ‘noua’ clasa politica dupa caderea regimului comunist a reprezentat in realitate fosta clasa politica reciclata formal peste noapte sub aspect politico-ideologic. Aceasta situatie a creat primul mare handicap de legitimitate politica internationala pentru Romania indeosebi in relatiile cu marile puteri occidentale care asteptau chiar si cu un optimism moderat cu totul altceva.

In schimbul  acceptabilitatii fie si sub forma unei pseudo-legitimitati responsabilii politici romani au fost obligati nu numai sa joace o partitura politica indigesta in raport cu propriile adeziuni dar sa si faca succesiv compromisuri de ordin geopolitic de cele mai multe ori in conflict cu interesele majore ale tarii. Un exemplu clasic in care prezervarea intereselor de grup au aruncat la periferie interesele nationale indiferent de ceea ce oficial s-a clamat si se clameaza in continuare. Un comportament care a generat continuu o lunga lista de handicapuri augmentate si de dezechilibrul peren intre obiectivele planificate si capacitatea de implementare a acestora.

Pentru cine va invoca drept contra-argument ‘lupta epopeica’ dusa de regim pentru ca Romania sa devina membra a NATO si a UE as recomanda insistent sa se revada pas cu pas procesul realizarii acestor obiective altfel laudabile. Adica in termenii economiei de piata prin prisma raportului ‘cost/profit’ si unde deficitul continuu este vizibil pentru toata lumea.
In acest context, asadar, nu se pun in discutie obiectivele enuntate mai sus ci modul in care acestea au fost atinse, adica cum si cind anume. Unul din marile secrete ale lui Polichinelle in relatiile Romaniei cu NATO si UE este ca in termeni strategici interesul obiectiv pentru integrare al celor din urma a fost intotdeauna mai mare decit al Bucurestiului. In termeni geopolitici aceasta situatie ar fi creat resurse importante la masa negocierilor pentru Romania. Resurse care au fost insa spulberate ab-initio asa cum am aratat anterior atit prin neangajarea ferma in procesul modernizarii politice de tip democratic dar si ca pret al obtinerii pseudo-legitimitatii internationale. Romania a fost pusa astfel in postura de a negocia cu cele doua structuri institutionale si indeosebi cu ‘baronii’ Europei de pe pozitii de neta inferioritate. Cu interlocutori ce practica la modul istoric principiul pre-eminentei intereselor nationale de stat in detrimentul abordarilor afectiv-filantropice.

De aici avalansa presiunilor multi-directionale de ordin politic, economic, financiar, militar si ideologic. Presiuni atit de diverse si uneori contradictorii incit guvernantii romani, indiferent de eticheta politica sub care s-au aflat la cirma puterii, dind curs indiscriminatoriu acestora au sabotat de facto indirect de multe ori ei insisi procesul modernizarii politice din Romania. Situatia imi evoca imaginea unui jongleor care desi incepator este obligat sa jongleze in mod accelerat tot mai multe obiecte si care natural nemaiputind face fata este la limita colapsului.

Observatiile de mai sus nu urmaresc a face din UE si NATO un ‘tap ispasitor’ exclusiv pentru erorile de politica interna ale Romaniei. Fiecare doarme, cum se spune, mai ales in politica internationala cum isi asterne. O politica nu tocmai filantropica chiar si in interiorul structurilor de alianta.

Un lucru este cert. Cei aflati la cirma tarii in ultimii 20 de ani si-au facut la capitolul relatii europene un calcul total eronat. Ei au crezut/sperat/calculat ca o data Romania intrata in structurile europene mentionate vor putea transfera cea mai mare parte a problemelor ridicate de procesul modernizarii politico-economice in curtea acestora. Nu mai este azi un secret ca desi stiau ca Romania nu indeplineste conditiile structurale pentru a deveni membra a UE factorii politici au fortat integrarea tocmai in speranta capitalizarii politice pe plan intern si exploatarea in mod egoist de catre grupurile de interese aflate la putere a oportunitatilor create de noul statut formal al tarii. Socoteala de acasa insa cum se spune nu s-a potrivit cu cea din tirg.
In realitate, intrarea prematura a Romaniei in structurile europene nu numai ca nu a rezolvat ceea ce asteptau guvernantii dar a si supus tara unei grile de constringeri, indeosebi socio-economice, care a ingreunat si mai mult procesul deja anemic de dezvoltare si modernizare. Romania a devenit astfel o tara de categoria a treia, nu a doua, in structurile UE si o durere de cap cvasi-permanenta pentru conducatorii locomotivei europeane.

Presa internationala occidentala nici macar nu se mai sfieste in aceste zile sa clasifice acceptarea Romaniei in UE drept ‘prematura’ cind se doreste o exprimare diplomatica si ‘o eroare grava’ cind se doreste o calificare mai brutala. Nu indraznesc sa cred ca cei aflati azi la conducerea tarii pot fi atit de naivi incit chiar sa creada in litera statutului de membru cu drepturi egale pentru fiecare dintre cei 27 de membri ai UE. Aceasta structura europeana cunoaste in ultimul deceniu o altfel interesanta dinamica de configurare a centrului decizional care este stapinit sau negociat de catre ‘baronii’ traditionali in functie de conjuncturi politico-diplomatice cit se poate de specifice. Acest centru nu mai este dominat discretionar de axa franco-germana dar precum se poate constata in aceste zile, ori de cite ori este nevoie, axa se manifesta plenar in raport cu membrii ‘noii Europe’. Fenomenul satelizarii politice in cadrul UE merita o analiza de sine statatoare iar cunoasterea temeinica a acestuia o excelenta busola orientativa pentru noii membrii ai organizatiei.

Pentru Romania speta incidentului Schengen isi are tilcul ei. Natura reactiilor oficiale si cvasi-oficiale chiar si ca expresie a unui joc politic calculat reflecta lacune in cunoasterea si stapinirea cimpului informativ operativ european. Un diagnostic confirmat de insusi presedintele Traian Basescu care a recunoscut ca Bucurestiul a fost luat complet prin surprindere de actiunea franco-germana. Incercarea de a transforma speta Schengen drept pretext pentru a invoca chestiunea de principiu a discriminarii subiective a statelor mici de catre marile puteri in cadrul UE desi formal impecabila nu va produce nici o schimbare de substanta in mecanismul de functionare a organizatiei. Cunoscatorii culiselor politicii internationale stiu prea bine ca astfel de iesiri mediatice publice nu rezolva de regula nimic din fondul problemei. Ele confirma doar absenta sau esecul dialogului direct pe canalele politico-diplomatice. Luarile de pozitie in termeni relativ duri, inclusiv prin amenintarea de a aplica masuri concrete la adresa decidentilor sint considerate la nivelul cancelariilor doar manevre propagandistice de defulare menite sa evite compromiterea factorilor politici implicati in fata opiniei publice vexate de esecul operatiunii. Prin atitudinea luata presedintele Romaniei isi va asigura fara indoiala sprijinul politic a unei parti importante a populatiei dar ar trebui sa stie ca in circumstantele internationale actuale va fi obligat sa achite concomitent si nota de plata pentru erorile predecesorilor si clasei politice din care el insusi face parte. Nu in ultima instanta presedintele Traian Basescu va avea de recuperat in numele Romaniei un nou handicap important la nivelul relatiilor personale cu ‘baronii’ UE care in mod cert nu vor uita prea curind incercarea de a transforma incidentul intr-un act de contrapunere conflictuala a relatiilor tarilor mici si cele mari in cadrul UE.
Cit despre motivatia reala a aminarii merita amintite citeva lucruri nu tocmai neinsemnate. Organizatia UE nu mai este nici pe departe ceea ce a fost in 1989 atit ca statut cit si ca evolutie programatica. Tensiunile si fortele centrifuge au supus structurile europene mai ales in conditiile crizei economice mondiale unor teste de mare anduranta. Aparitia oricarui factor considerat potential ca aducind un nou element de instabilitate are o conotatie amplificata date fiind conditiile conjuncturale de exceptionalitate.  Intrarea Romaniei si Bulgariei (a se nota ca cele doua tari au fost tot timpul in ochii UE o structura siameza) in spatiul Schengen face parte din aceasta categorie de elemente. Iata de ce motivatia folosita de occidentali (insuficienta reformelor in domeniul justitiei,etc.) ca si argumentatia de ordin logico-juridic a partii romane devin superflue. Ca spectatori asistam de fapt la un ping-pong formal ce acopera in realitate atit aspectul politic obiectiv amintit mai sus dar reflecta si  factorul subiectiv complementar deciziei franco-germane ce califica natura relatiilor personale actuale intre sefii statelor respective.

Ca atare, conducerea politica a Romaniei are in prezent mai mult ca oricind la nivel strategic un mare deficit de ‘imaginatie politico-diplomatica’. Consistenta politicii externe a unui stat este data inainte de toate de soliditatea politicii interne. Din pacate si acest raport a fost inversat de clasa politica romaneasca in goana capitalizarii politice pentru uz intern.
Romania se afla, din pacate, in prezent, datorita erorilor strategice luate in trecut in clasica formula a lui ‘catch 22′ adica o situatie paradox in care costurile aplicarii unor solutii drastice in raportul cu structurile europene ar provoca pierderi innaceptabile.  Ramine deci solutia unei revizuiri serioase a strategiei nationale tinind seama de natura constringerilor impuse de calitatea de membru al UE si resursele de negociere limitate cu obiectivul repozitionarii Romaniei intr-o clasa superioara.
Prioritatea numarul unu ar trebui sa o reprezinte schimbarea perceptiei publice interne si mai ales internationale cu privire la ordinea sociala si combaterea fenomenului infractional. Domnia legii in sistemul politic democratic nu se identifica cu protejarea excesiva a dreptului individual al infractorului in detrimentul drepturilor si securitatii majoritatii membrilor societatii. Daca Romania ar fi ferma pe acest subiect acasa nu ar mai avea durerile de cap pe care le are in relatiile cu tarile occidentale unde exista fenomenul infractional de sorginte romaneasca. Lista prioritatilor este insa mult mai lunga, problema infractionalitatii reprezentind cum se spune doar virful cu impact international al aisbergului neimplinirilor procesului de modernizare politica.
In rest totul pare a fi precum in fotbal: marile puteri au de regula echipe puternice dar asta nu impiedica unele tari cu pozitii de outsideri sa se ridice uneori ca performanta atunci cind au jucatori talentati cel putin la nivelul celor dintii si uneori chiar peste. Cum s-ar zice in planul politicii internationale asta s-ar chema ‘arta de a dribla istoria’!

Un comentariu pe aceast tema la Roncea.ro

Ilustratie: Francisc Chiuariu

Print Friendly, PDF & Email

2 comments

  1. Stimate Domn Dr. Turcu,
    Am parcurs atent textul de mai sus şi m-a bucurat modul folosirii acestei limbi frumoase.Forma este pur academică iar conţinutul trădează existenţa unei formaţii rare de discernământ cu rădăcini adânci în cunoaşterea realităţilor istorice, intenţionat nu spun “istorice europene”. Analiza făcută nu permite niciun semn de întrebare.
    Vă mulţumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.