Dacã polemica noastrã cu „Românul” n-ar fi avut altã tintã decît de-a face pe cititori sã-nteleagã cine are cuvînt, cine nu, nu i-am fi acordat proportiile pe cari i le dãm. Cititorii stiu bine cã sîntem gura adevãrului; iar daca avem graiul aspru, asprimea aceasta o considerãm ca un corectiv în contra vicierii spiritului public. Îndeosebi pentru justificarea noastrã n-am avea nevoie decît de-a cita cazurile pe cari le-a enumerat în urmã „Gazeta generalã” din Augsburg si de-a scrie cîte un curriculum vitae pentru d-nii Câmpineanu, pseudonimul Iordache Vulpescu, general Leca etc. pentru a fi dispensati de orice polemicã cu organul guvernului.

Lucrurile acestea fiind cunoscute de toti si nerezultînd din ele decît adevãrul, cã viciarea spiritului public porneste esclusiv de la rosii, de la întemeiarea partidului pînã astãzi, am repeta numai ceea ce se stie, precum cãlugãrii repetã pururea, lãsînd sã lunece boabele metaniei, aceiasi rugãciune uniformã.

Cu totul alta este tinta noastrã. Am dori îndeosebi ca d. Brãtianu, în loc de-a lãsa pe prietinii sãi de la „Românul” a combate evidenta în zeci de numere de-a rîndul, ca si cînd evidenta ar putea fi combãtutã cu succes, sã gîndeascã, ca om de stat, cã lucrurile nu mai pot merge astfel. Acum o generatie sau douã Caradalele si Costinestii, Serurii si Pãtãrlãgenii puteau trece, de bine de rãu, de oameni politici. Azi nu mai merge. Domnii acestia se pot supãra pentru cã le vorbim atît de verde, ne pare chiar nouã rãu cã trebuie sã atingem atîtea susceptibilitãti, dar n-avem ce face. Din generatia trecutã s-au ales ce s-au putut alege: aproape toti fruntasii partidelor apartin epocei de la 1848. Cotul cu care mãsurãm însã utilitãtile e azi mai mare; a întrebuinta oamenii, mijloacele si procedimentele din trecut înseamnã a crea un pericol permanent pentru viitorul tãrii si nationalitãtii noastre.

Reproducem încã o datã cîteva cuvinte din articolul „Gazetei generale” din Augsburg, pentru a lãmuri si mai bine punctul nostru de vedere:

Întelesul politicei principelui ar fi de-a apropia de Curte elementele dusmane dinastiei si de-a le împãca prin favori mãrinimoase, pentru ca pe viitor sã nu mai formeze un pericol pentru monarhie.

Poate cã în adevãr politica are vederi largi si e prudentã. . .

Poate da, dar poate nu. Poate cã acestia sînt niste oameni cari au dovedit cã pot trece peste consideratii cu totul altele decît cele ale cuviintei si ale gratitudinii; se poate ca generatia cea tînãrã de români care creste, vãzînd exemplele de încurajarea a unor asemenea fapte, sã fie un teren prea înfoiat pentru rãdãcinile arborelui genealogic al principelui domnitor.

Noi înclinãm a crede cã în adevãr politica aceasta are vederi largi si e prudentã.

Domnul a vãzut atîtea în tara aceasta. El a vãzut cum din toti aceia cari sînt certati cu cerul si cu ei însii, din toti aceia pe care constiinta propriei lor nimicnicii îi fierbe si-i mustrã s-a format un numeros partid, carele, sub pretextul luptei pentru libertãtile publice, vîneazã functiile publice. Lipsiti de religie si de iubire de patrie, fãrã instinct pentru adevãr, fãrã stiintã si fãrã spirit de muncã, unii din ei au fost fructul unor scoli înfiintate în pripã, pentru dirigerea cãrora nu se ceruse nici cunostinte, nici moralitate, altii numãraserã pietrele de pe bulevardele Apusului, întorcîndu-se îndãrãt cu trebuinte mari, cu totul în disproportie cu pretinsa lor stiintã, cu pretinsele lor merite si cu mijloacele unei tãri sãrace.

Domnul a putut constata si mai mult: cã spiritul public însusi pierduse capacitatea de-a distinge binele de rãu. Bun si patriotic se numea adesea un act de rebeliune; trãdare se numea o faptã patrioticã. Cine cu sîngerîndã durere de inimã ar fi-ncercat a pune stavilã acestei sistematice corumperi a singurului organ prin care omul se distinge de animal, a spiritului, era tratat ca trãdãtor al libertãtilor publice, ca reactionar, ca ciocoi, ca vîndut strãinilor chiar.

Fatã c-o asemenea priveliste, în care virtutea se considerã de unii ca o nerozie, se taxeazã de altii ca o crimã, în care inteligenta si stiinta, privite ca lucruri de prisos, sînt espuse invidiei nulitãtilor si batjocurii caracterelor usoare, în care cumintie se numeste arta de-a parveni sau de-a trãi fãrã compensatie din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal de cumpãnã în care înclinã a crede cã în asemenea vreme si-n asa generatie însusirile rele ale oamenilor sînt titluri de recomandatie.

E o atmosferã febrilã în tarã, în care pînã si spiritele cele mai linistite se simt gonite parecã din urmã de un demon nevãzut, demonul cîstigului fãrã muncã, demonul american al prãdãrii neomenoase, începînd cu istovirea pãmîntului si stîrpirea secularilor nostri codri si sfîrsind cu tratamentul barbar si fãrã crutare al populatiilor. Legãturile aproape pãrintesti cari existau înainte între clase, iubirea aproape filialã pe care populatiunile o aveau pentru capii lor naturali, autoritatea religiei, autoritatea tronului, sfintenia si buna-credintã în daraveri au încetat toate la suflarea veninoasã venitã din tavernele Apusului, în cari se consumã vietele înrãutãtite de amãrãciune ale dezmostenitilor de pe acest pãmînt. Înainte, nu mai departe decît acum douãzeci de ani, notiunea si vorba „proletar” era strãinã acestei tãri; astãzi, de vom enumera sute de nume cunoscute, vom vedea cã avem cel mai nefericit, mai turbulent, mai periculos proletariat, acel intelectual.

Dar aceastã stare de lucruri e în curînd prefãcutã în sistem, sistem de organizatie, de guvernãmînt. Pe de o parte libertate, mare libertate pentru ca cei nemultumiti sã poatã rãsturna cu usurintã orice guvern, pe de alta centralizare, extremã centralizare, care sã facã a atîrna miile si iarãsi miile de izvorase ale bugetelor si ale averii publice de victoria, pretinsã politicã, din centru.

Fatã dar cu aceastã lume în care coruptia, ignoranta, viclesugul sînt aproape conditii de existentã, fatã c-o lume în care ministrii nu au sfiala de-a cruta pe Domn de decrete de numire în cari figurau oameni vinovati de înaltã trãdare si pasquilanti de cea mai rea specie, ce-i rãmînea Domnitorului de fãcut decît… sã iscãleascã? Noi credem cã, oricîtã iubire ar avea pentru patria sa adoptivã, o nuantã de ironie si de despret al oamenilor a trebuit sã rãsarã în privirea nobilului si cavalerescului suveran de cîte ori iscãlea asemenea decrete, fiecare din ele o frunzã vestedã de toamnã, o iluzie pierdutã, o existentã moralã nimicitã c-o trãsãturã de condei.

Carol îngãduitorul e departe de-a fi atît de putin fin precum le place unora a crede. El posedã acea mare memorie de figuri si nume care se gãseste ca o trãsurã caracteristicã si mostenitã la membrii familiilor suverane, si memoria aceasta e unitã aproape totdauna cu o repede pãtrundere a caracterelor omenesti.

În fata unei tãri sãrace, plinã de un proletariat nesãtios care si-a creat o organizatie numai bunã pentru a urca repede si fãrã control treptele sociale, în fata plebei permanente, de la care nu se cere nici stiintã, nici merit, în fata acestui abis, c-un cuvînt, Carol îngãduitorul are satisfacerea de-a vedea rupîndu-se unul cîte unul toti ghimpii ce erau îndreptati odinioarã în contra tronului, are satisfactia de-a duce c-o trãsãturã de condei ad absurdum abisul-Câmpineanu, literatura Orãsanului, istoriografia baronului de Hahn, brosurele lui Iordache Vulpescu; toate, toate se frîng prin decrete de punere în slujbã.

Dar un lucru nu trebuie uitat: exemplul ce se dã tinerei generatii si pretul pe care tara-l plãteste. Toate aceste victorii ale ironiei se fac din mijloacele tãrii. Tara e rãu administratã în toate ramurile, pentru cã trebuisc hrãnite nulitãtile rebele, abstractie fãcînd de celelalte resurse nelegiuite pe cari stiu a si le crea acei oameni a cãror impunitate e asiguratã prin politica de partid.

Iatã la ce trebuie sã cugete d. Brãtianu. Domnitorul are marea justificare cã natiunea româneascã nu se-ncheie cu generatia actualã. Lui Carol II nu va mai îndrãzni nimeni sã-i prezinte decretele pe care le subseamnã Carol I. Dar d. Brãtianu nu are aceastã justificare; ratiunea sa de-a fi, patria sa e numai prezentul, pe cînd patria dinastiei e întreg viitorul Tãrii românesti. În acest prezent numai o politicã în adevãr de stat, bunã pentru toti, nu numai pentru partizanii sãi, si deasupra urelor elementelor meschine ce-l încunjurã e limanul de scãpare al tuturor.

Timpul, 21 decembrie 1880

Vezi si Mihai Eminescu: Deviza asasinilor