„De ce se ucid oamenii”. O tâlcuire la uciderea ritualică a lui Avram Iancu (I) - Ziaristi OnlineZiaristi Online

„De ce se ucid oamenii”. O tâlcuire la uciderea ritualică a lui Avram Iancu (I)

de Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

A apărut o carte monografică asupra fenomenului terifiant al omuciderii, o carte în care se porneşte frontal de la întrebarea: „de ce se ucid oamenii”? (Bogdan Ficeac, 2011, Editura Rao). Se subînţelege cumva că omul ucide, ca om, un alt om, poate adică săvârşi lucrul acesta, totodată absurd şi tragic, prin chiar atributul său antropologic, prin calitatea sa de făptură omenească. Altfel spus, cel ce ucide ar fi capabil să se ucidă, de fapt, pe sine însuşi, adică să suprime ceea ce el însuşi deţine prin atributul său de specie, faptul de a fi om, ceea ce este cu totul incomprehensibil, golit de orice înţeles. Într-adevăr, dacă menţinem explicaţia înlăuntrul fenomenului însuşi alunecăm în tautologie pură : „lucrul x este roşu pentru că are culoare roşie”. Dacă voim să explicăm de ce (se) ucid unii oameni n-ar trebui să urmăm  un asemenea raţionament, căci el ne scoate din perimetrul ştiinţei. Nu putem spune: omul ucide un alt om pentru că este om şi-n atributele sale se găseşte şi acela al omuciderii, „apetenţa de a ucide”. Când un „om” ucide, trebuie să ne întrebăm ce fel de făptură este cel ce ucide. Este el „om”, cu adevărat? Dacă este om, ar însemna că el conţine în sine predispoziţia spre autosuprimarea atributului său, al umanităţii însăşi, ceea ce ar fi absurd, iar logiceşte ar fi tautologic, golit de orice înţeles. Omenitatea nu poate să se manifeste, să se afirme pe sine prin ceea ce o neagă pe sine. Este cunoscut raţionamentul cu care Mântuitorul Hristos i-a întâmpinat pe fariseii care-L acuzau că scoate demonii din făptura demonizatului cu ajutorul demonilor, pe Belzebul cu ajutorul lui Belzebul, ceea ce ar fi absurd. Problema rămâne complicată atâta vreme cât nu vom admite că făptura umană este expusă primejdiei de a cădea din umanitatea ei, de a se sub-umaniza pe sine, devenind capabilă, pe cale de consecinţă, să suprime la altul ceea ce ea însăşi, făptura căzută, nu mai are: atributul uman.

Omul nu ucide. Om este Abel şi nu ucide; Cain este sub-om, căzut din umanitate, şi ucide. El nu mai este om şi de aceea poate să ucidă un om, pe fratele lui, care, brusc, nu mai este privit ca un frate, nu mai este trăit ca un frate, ci ca un duşman, un ne-frate. Fenomenul este similar în cazul uciderii rituale. L-a ilustrat nefârtatul care săvârşea o asemenea ucidere rituală în Ardealul de azi, în numele neamului său neconsultat, dezonorându-l chiar şi prin simpla sa apartenenţă (n-aş dori să am printre fraţii de acelaşi neam pe careva care, în numele atributului etnic, pe care eu însumi îl port, să se creadă chemat să spânzure făpturi de alt neam decât al meu, fie acestea chiar şi făpturi de peruzea, adică suflete pure, cum este sufletul de Ahasver al lui Avram Iancu). Ce fel de „om” este acest fel de ungur care l-a spânzurat ritualic pe Avram Iancu, socotindu-se, iată, îndreptăţit să-l spânzure pe românul hipostatic. De ce va fi săvârşit el această omucidere ritualică? Pentru că el, nefericitul, nu l-a mai putut privi pe românul ipostatic ca pe un om şi un frate. Mentalitatea aceasta o mai regăsim consemnată în practica judiciară a Codului Verboczi, care prevedea că românul transilvănean poate fi condamnat (chiar spânzurat) la simplu prepus, deci fără osteneala probaţiunii, prin simpla mărturie, fără de vreo mobilizare pentru a urma confruntarea probelor. Mărturia cuiva era suficientă. De ce? Pentru că un asemenea raţionament care îl putea condamna pe român la simplul prepus, îl socotea pe român un om de categorie inferioară. Mentalitatea aceasta răbufneşte din străfunduri ţinute ascunse în subconştientul unor subculturi ale omuciderii în expresia etnocidului, real ori ritualic, care se cred îndreptăţite să ucidă, să suprime chiar pe cel în care dăinuieşte sufletul peren al unui neam, un martir, un erou, un sfânt, precum este Avram Iancu el însuşi. Să fie această mentalitate legată cu fire ascunse de cea etalată de primul ministru si seful parlamentului ungar, care avertiza în Ardealul de azi că ungurii au îndreptăţire divină asupra întregului ţinut? Deci, au dezlegare divină să facă ce vor, inclusiv spânzurători, deocamdată ritualice, în Ardeal?! Ceea ce mă tulbură nespus în faţa acestui fenomen nu este doar gestul acelui nefârtat, al celui ce se crede pe sine mai om în Ardeal decât omul Avram Iancu, ci tăcerea intelectualilor unguri din Ardeal. Să nu fie înspăimântaţi, oare, de gestul acesta, care prevesteşte lucruri cumplite? Să fie vorba despre vreo blocare a acelui sentiment care ne atestă pe noi, toţi oamenii, şi unguri şi români, şi ţigani şi evrei, şi ruşi etc.,  egali întru umanitate (omenitate), adică fiii lui Dumnezeu? Chestiunea este tulburătoare şi ne trimite la întrebarea retorică din titlul cărţii d-lui Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii”. Dacă toţi suntem înzestraţi cu raţiune, adică ne putem desprinde de animalitatea noastră, de ce suntem pregătiţi să săvârşim ceea ce este cu totul absurd, să retragem celor pe care-i ucidem atributul umanităţii, arătându-ne în stare să-l suprimăm pe fratele nostru cu tot cu omenitatea lui, cu ceea ce-l face ca pe noi, cu atributul prin care cel ucis este una cu mine, sunt chiar eu?! Ce mai este cu povestea raţiunii şi a raţionalităţii?

Raţiunea este un „loc” noologic şi o funcţiune, nu un atribut. Ea poate fi utilizată ca orice unealtă, ca orice loc noologic de depozitare spirituală, pentru multe operaţii şi pentru felurite stocuri. Unul îşi foloseşte raţiunea pentru a raţiona în faţa existenţei, cu intenţia absolut gratuită de a o înţelege, altul pentru a raţionaliza existenţa, adică a o aduce la conformitate cu sentimentele sale şi, deci, pentru a şi-o subordona ori pentru a o ridica la lumina iubirii dumnezeieşti. Aici se despart apele, aici unii dintre noi se despart, se deosebesc de insul acela nefericit, de nefârtatul din Ardeal, care se crede ungur la modul exemplar, deşi eu mă îndoiesc de sentimentul său, căci nu cred că sentimentul etnic poate dicta comportamente neinteligente . În viziunea mea şi în lumina cercetărilor mele, sentimentele etnice fac parte din categoria sentimentelor inteligente şi, ca atare, nu pot dicta comportamente aşa de lipsite de inteligenţă, infantile spre trufie criminală. Nici nu-l bănuiesc pe acel nefericit de la Miercurea Ciuc în stare să iubească cu iubire de neam. Un ungur care nu poate iubi un ne-ungur nu poate iubi nici un alt ungur, aşa cum un român care nu poate iubi un ungur, bunăoară, nu poate iubi cu adevărat un alt român. Lucrurile acestea devin încă mai limpezi când invocăm şi atributul care ne face pe toţi fraţi întru Hristos, Mântuitorul neamului omenesc, cel ce-a venit pentru toţi oamenii, nu pentru un ungur ori pentru un român ori pentru un francez, ci pentru toţi oamenii de pe planeta aceasta aşa de privilegiată şi aşa de nesimţitor locuită. Cel ce urăşte în numele sentimentului etnic a trădat şi a desfigurat sentimentul etnic al propriului său neam. Dacă un american oarecare ar urî un mexican ori un negru, el ar săvârşi lucrul acesta nu pentru că aceştia n-ar fi americani, ci întrucât acel american anume, un John oarecare, ar fi căzut din americanismul neamului său, şi-ar fi pierdut capacitatea de a iubi semeni de alte neamuri cu sentimentul etnic al americanului hipostatic. Un ungur nu urăşte un român pentru că nu este ungur, ci pentru că el, insul acela care se crede ungur, nici nu poate iubi, fiindcă dacă s-ar menţine cu iubirea lui înlăuntrul etnicităţii sale ar fi cel mult narcisist, adică s-ar iubi tautologic, doar pe sine şi doar într-un soi de întunecime, un vid absorbant pe care l-ar numi impropriu popor maghiar. O atare iubire este autodevoratoare, un fel de autostimulare perversă, o patologică onanie a sentimentului etnic. Iubirea este nemărginită şi proba acestui sentiment este că el poate cultiva o grădină fără s-o confunde cu gardul. Esenţa grădinii este cultura, petecul acela de pământ cultivat, nu gardul care ar închide o bucată de teren spre a-l istovi.

(va urma)

Clipa

Print Friendly, PDF & Email

2 comments

  1. nţulescu

    dle profesor,
    mă intreb dacă dta vrei să vizi realitatea “reală” din Ardeal sau doar pe cea abastractă. Teoretic, dta ai dreptate. Asta dacă ar exista creştinism evanghelic. Cum ungurii îi privesc pe romani (“valahi”; ei nu ne spun români) ca nefiind decât sub-oameni, nu se pune problema în a fi ucişi fără remuşcări de conştiinţă. Dacă eşti educat 1100 de ani că valahii sunt “budos”, cum vă imaginaţi că se schimbă această psihologie devenită a doua natură. Când ţi se inoculează 1100 de ani că aceasta este o “misiune divină”, cum de mai puneţi problema unei priviri spre valah ca “frate” creştin în Hristos? Dvs vă miraţi că intelectualii unguri n-au protestat la vederea spânzurării simbolice a neamului românesc? De ce nu vă miraţi că n-au proetestat intelectulii români precum un Manolescu, Pleşu, politologii de 5 bani de la SNAPSA, primul minsitru (mă rog, un moţ) – prof univ. dr. . sociologii de la fac. dvs. , dl Geană măcar, nici Coja n-am văzut să publice ceva şi alţii şi alţii. De parlamentari nu pomenesc. E inutil. Unde e tineretul român, ardelenii care au permis aşa ceva fără să mârâie măcar, apoi cum s-a ajuns la această decădere moral-eroică să se permită unor oficiali unguri, minoritarilor cele ce se petrec în Ardeal de circa 21 de ani, dvs cunoaşteţi mentalitatea ungurilor? Mă întreb? Trăitră-ţi printre ei măcar un an, printre ei, să-i auziţi cum vorbesc în realitate despre “valahi” şi nu din spusele prin ziare? Nu vă întrebaţi unde ne e riposta? Vă imaginaţi un român făcând cu Kossuth în România ce a făcut Czibi cu Iancu, adică cu neamul românesc simbolic. Credeţi că ar mai fi în viaţă? Într-o ţară unde jandarmeria îl ocroteşte pe un czibi, sute, mii de czibi, unde Poliţia şi Jandarmeria ocroteşte manifestaţii anticreştine, ce poate spera un român? Îi dispare de fapt motivaţia de a se împotrivi. Când şeful statului român este un sprijinitor al celor ce vor distrugerea lui, ce vă miră atitudinea unui Czibi? De fapt, cred că le ştiţi, dar vreţi şi credeţi că eleganţa spunerii adevărului în un anume fel e productivă. Vă înşelaţi! Aşa se credea şi în 138, 1940, 1944, 1989. Boală greal la bietul român… Domnul cu dvs

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.