Controversele arestarii lui Eminescu in ultima sa zi de la ziarul Timpul: 28 iunie 1883. Nae Georgescu: Cele trei arestari ale lui Eminescu. DOCUMENTE - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Controversele arestarii lui Eminescu in ultima sa zi de la ziarul Timpul: 28 iunie 1883. Nae Georgescu: Cele trei arestari ale lui Eminescu. DOCUMENTE

Pentru persoana jurnalistului, harsait in lupta si indaratnic in profesarea principiilor…, armele contra lui, coruptia, frauda si amenintarea, sunt custure fara tais – Mihai Eminescu in ultimul articol publicat in „Timpul”, in ziua arestarii si internarii sale fortate, 28 iunie 1883

Cele trei arestari ale lui Eminescu

de Prof Dr Univ Nae Georgescu

Vă mai amintiţi, probabil, finalul filmului despre Eminescu din serialul „Mari români” de la TVR 1, cu actorul Andrei Gheorghe zâmbind dezamăgit lângă un lighean cu apă şi spunând cam aşa: „E, hei, oameni buni, şi să vă mai spun una: procesul verbal al comisarului de poliţie nici măcar nu e datat cum trebuie, ăsta a falsificat până  şi data, a pus episodul cu câteva zile mai devreme!…”  Ei, da, cu toţii am văzut actul publicat, l-am citit… şi am tăcut, pentru că începe aşa: „Proces verbal. Douăzeci şi patru iunie 1883, orele 7 seara. Noi, C. Nicolescu, comisarul secţiunea 18 din Capitală, fiind informat…”  Dl. Andrei Gheorghe m-a întrebat şi pe mine, am ridicat şi eu din umeri…Încă nu pot da un răspuns de ce  ediţia academică datează greşit 24 iunie – şi sunt înclinat să cred că este un lapsus; am văzut mai sus cum N. Pătraşcu  pune 8 iulie în loc de 28 iunie… Cert este că actul original, care se află la Arhivele Statului, este datat de către comisar: „Douăzeci şi opt iunie 1883 orele 7 seara” (vezi documentul original in facsimil in baza textului).

Greşeala ediţiei academice mă pune pe gânduri, mai ales că ar fi putut fi îndreptată  într-o erată ulterioară.

Pe scurt: ce-ar mai fi dacă Eminescu ar fi fost arestat pe 24 iunie? Cade informaţia lui Titu Maiorescu din „Însemnările zilnice”, după care poetul a fost pe 28 iunie la el în casă, etc.?

Episoadele s-au înşirat în această ordine: la ora 6 dimineaţa biletul Doamnei Slavici (pe numele de fata Ecaterina Szoke Magyarosy – nota Z.O.), puţin după aceea Simţion, apoi drumul la Şuţu pentru rezervarea camerei lui Eminescu, apoi,  pe la 10, vizita lui Eminescu – după care, drumul poetului la Capşa, şi celelalte, până la baia Mitraşewschi. Şi în procesul verbal al poliţiei, şi în amintirea lui Grigore Ventura şi în relatarea lui Nicolae Pătraşcu baia persistă, deci ea este pivotul pe care se adună celelalte informaţii.

Există, însă, şi posibilitatea logică a unui alt scenariu. Este foarte posibil, vreau să spun, dacă punem cap la cap toate aceste descrieri sau documente de mai sus, ca poetul să fi mers mai des la baia Mitraşewski în aceste zile, chiar zilnic, din cauza căldurilor celor mari, şi pentru că-i plăcea acolo. Notează în manuscrise pentru această perioadă că are 20 de bilete de baie, deci un adevărat abonament, că are şi o parteneră de petrecere în acest spaţiu plăcut (unii o consioderă nemţoaică din înalta societate prin care poetul vrea să spioneze planurile lui Bismarck… E doar un nume feminin, deocamdată).
Reluăm după ediţia academică ultimele sale însemnări manuscrise:

mss2257, 430 v.
Pe Leda o iau pozitiv de nevastă, prea e drăguţă.
Pentru Leda am 20 carte de abonament la baie…

Mss.2257, 248 r.

Untdelemn
Revolverul
Gloanţele ascunse în umblătoare
Art. resp. al Cod. Penal.

Cabala băilor
Să cumpăr un termometru şi să viu cu el la baie. În fiecare zi un grad mai rece, până la zero şi sub zero. (Mss.2292, 44 r
Să nu uit termometru
Idem, 2o v.
Termometru
Pistoale două cu cartuşe
-76-13
Radu III
Mss.2266,44v.

Este foarte posibil ca el să fi fost reţinut cu adevărat pe 24 iunie 1883, întârziind prea mult în apa caldă şi îngrijorându-şi prietenii care au apelat la poliţie. (A nu se confunda lucrurile: am stabilit că Eminescu era avizat asupra eficienţei băilor turceşti pe timp de caniculă, cu cât apa este mai fierbinte adaptarea ulterioară este mai bună; deci poetul nu voia să se opărească, să-şi facă un rău fizic. Vezi şi însemnarea de mai sus cu termometrul: vrea să verifice chiar efectul invers, al apei tot mai reci până la îngheţ.)  În aceste condiţii, însă, trebuie că i s-a dat drumul: fie s-a sesizat cineva sus pus, poate chiar fratele său Matei, poate el însuşi şi-a revenit ori a găsit argumente să fie eliberat din stabilimentul doctorului Şuţu… Au urmat câteva zile, trei la număr, de libertate câştigată – iar apoi, la 28 iunie, lucrurile s-au repetat şi s-au agravat: a venit biletul, Simţion, apoi Capşa, Ventura, din nou baia Mitraşewschi (pe care Maiorescu n-o consemnează, însă)…

Simţion făcuse un pariu cu Eminescu semnat şi datat „Astăzi 25 iunie 1883 la una oră şi 25 de minute” (hârtia se află între manuscrisele  poetului): deci, dacă a fost arestat pe 24 iunie  seara, Eminescu a fost eliberat aproape imediat,  pentru că la ora 1,25 din noapte există acest înscris. Nu e cazul să ne ascundem după vorbe, pariul acesta a fost făcut în condiţii bahice, de vreme ce se încheie astfel: „Cine pierde rămăşagul plăteşte două sticle de Johannisberger şi care se vor bea împreună de cei doi subsemnaţi la Rusciuc.” Au fost, probabil şi martori. Se sărbătorea ceva – de pildă, scoaterea celui reţinut din stabilimentul doctorului Şuţu. Şi miza pariului este interesantă: „Mihaiu Eminescu a susţinut că, amândoi vieţuind încă, Simţion va lucra la podul care se va dura între Giurgiu şi Rusciuc, într-un timp în care Carol I, rege al României, va fi ales de bulgari principe al Bulgariei.”

Acest proiect geostrategic se discuta în epocă, nu e cazul să-l considerăm rodul minţii bolnave a lui Eminescu, aşa cum au făcut unii biografi ai poetului (ca dovadă a precarităţii studiilor noastre de istorie pentru perioada Carol I).

După acest pariu, însemnarea lui din 26 iunie:

26 iunie dimineaţa Izirescu
Paliţă
Fermecarea ochilor şi sufletului lângă No. 76
Convenţia cu ea, scrisoarea pe care am să i-o scriu.
Leda, sunt fiu de boier din Moldova, sunt moşier, vreau să te auz, să te văz, să te crez.
Cabala mea proprie din portofoliu
Mit dem Scheim
Von Michel Angelo
Meine Leda
mss 2257, 429 r

Şi, deşi nedatată, această ultimă notaţie a poetului din Mss. 2292, 39 r. :

„Unde am fost eu ieri înainte de a veni la Ienachi???????????????? (sunt 16 semne de întrebare).

S-a zis că nu-şi aduce aminte, e probă de amnezie… Dar, în acest scenariu, unde putea să fie în altă parte, decât la poliţie sau la stabilimentul doctorului Şuţu de unde fusese eliberat… Probă: pariul de la miezul nopţii, apoi neînţelegerea ulterioară a gardienilor şi poliţiştilor, în fine, politeţea excesivă a comisarului C.N. Niculescu în a treia arestare, grija ca totul să fie bine aranjat, grija lui Maiorescu că ar putea interveni anumite greutăţi, plecarea lui imediată din ţară pentru ca, din punct de vedere legal cel puţin, să n-aibă cine-l mai scoate pe Eminescu din ospiciu, deschiderea dosarului penal pe numele lui Eminescu (vezi mai jos, descoperirea foarte importantă a d-lui Călin L. Cernăianu)……

Şi în cazul acestui pariu avem o concordanţă: D. Teleor vorbeşte, prin 1902, despre ultimele zile ale lui Eminescu – şi plasează acolo, deci în 1889, scene ca acestea:

Cu  vreo lună înainte de moartea sa, Eminescu mergea regulat, în fiecare seară, la Coloseul Opler, mai mult pentru hatârul unei frumoase cântăreţe suedeze. Într-o seară, după ce am jucat popice amândoi, după ce m-a bătut de m-a prăpădit la joc, făcând mereu numai nouă puncte, am trecut amândoi în sala de spectacol. Toată sala era plină de lume. Capelmaistrul Carbus începuse să agite bagheta. La masa noastră  mai veniră încă vreo patru-cinci prieteni. Eminescu era foarte vesel, transportat. Veni o nouă serie de halbe cu guler de mareşal,
-Ce gulere sunt astea, bre?
-De general !
-De colonel bulgăresc !
Eminescu avea privirea îndepărtată spre scenă:  parcă aştepta ceva.
-Ce e, Eminescule?
-Nu vine cineva…
-Cine ?
-Cineva…
Apoi mai vorbirăm de pariul ce făcuse Eminescu – pariu în scris cu Simţion şi alţii…
Un cântec vesel în formă de marş ne făcu  să tăcem şi să îndreptăm privirile spre scenă. Eminescu făcu ochii mari, se însufleţi şi strigă deodată:
-Suedeza !
Apoi, după scaun, printr-o săritură, se sui pe masă, îşi puse un şervet în jurul capului şi începu să strige: Bravo ! Bravo !
Toată sala a rămas înmărmurită.”

Evident, D. Teleor confundă, pentru că despre “suedeză” se ştie, de la Nicolae Pătraşcu, din acelaşi studiu insipid, că Eminescu a văzut-o în 1884, la ieşirea din sanatoriul de lângă Viena, pe când se plimba prin Italia cu Chibici-Râmneanu. Pariul cu Simţion este, însă, din 1883, după cum este datat (că doar nu se va fi repetat şi peste ani!) . Important este că se ştia de un asemenea pariu, devenise de notorietate publică (printre prieteni şi cunoscuţi). Dacă Teleor o confundă pe „Suedeza” din  1884 cu „Leda” din 1883, nu putem şti – dar constatăm că prezenţa unei persoane feminine este, iarăşi, reţinută în memoria publică.

Ştim că poetul ducea o parte din cărţi şi manuscrise la Constantin Simţion, având de gând să se mute definitiv de la Doamna Slavici: pe fondul acestei mutări se derulează evenimentele. (Prin august, Matei Eminoivici va intra în odaia d-nei Szoeke şi va lua, din lada poetului de acolo, ceasul de aur – prilej de ironii pentru Titu Maiorescu, dar într-adevăr un bun de preţ; de aici reţinem că lada cu manuscrise a rămas peste vară în Strada Piaţa Amzei Nr. 6.)

Vine, astfel, ziua de 28 iunie, şi la 6 dimineaţă cineva îi aduce lui Maiorescu un bilet de la D-na Slavici, iar „curând după aceea Simţion la mine, întâia oară”. Rezultă că acesta ştia ce se petrece, probabil fusese martor la cearta dintre poet şi soţia lui Slavici – sau poate a fost anunţat tot de ea, tot printr-un bilet. E oţios să amănunţim, dar ne oblică textul: „curând după aceea” înseamnă tot foarte de dimineaţă, la un moment nepotrivit pentru o vizită, deci este vorba de o urgenţă. Simţion vine singur, probabil pentru că Eminescu încă mai doarme sau a putut fi liniştit şi l-a luat somnul.

Această ipoteză a faptelor repetate poate fi luată în discuţie în condiţiile în care chiar apar actele originale, cum ne anunţă Dl. Spânu. Nu discut aici dacă este vorba de recidiva bolii lui Eminescu sau de încercările repetate ale urmăritorilor săi de a-l prinde ”în flagrant”.  În procesul verbal din 28 iunie situaţia prietenilor este aceasta:  Ocăşanu şi Siderescu îl informează pe comisar că poetul  este închis în baie – iar la faţa locului: ”Introducându-ne cu mai toţi amicii mai sus precizaţi aici, am găsit pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se, să închidă uşa-i sa şi avea aerul de a fi speriat la vederea noastră în număr de 4-5 persoane, între care şi d-l Constantin Simţion.”. Mai departe bolnavul este condus la Institutul Caritatea „cu concursul d-lor: Ocăşanu şi Simţion”. Înapoi, la gazda lui Eminescu, vine numai V. Siderescu. Se pare că inginerul C. Simţion are o poziţie privilegiată şi un rol deosebit, fiind mai apropiat de poet. Nu el a anunţat poliţia – dar a venit cu ceilalţi, sau după ei, la baia Mitraşewschi; prezenţa lui îl emoţionează pe poet – şi probabil că el îl convinge să accepte drumul la spital.

Ce a făcut el în cealaltă zi, pe 28 iunie? Titu Maiorescu scrie despre Eminescu: „Potrivit înţelegerii (ce avusesem cu Simţion), i-am spus că trebuie să se ducă la Simţion, pentru societatea Carpaţi. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură şi a plecat cu  trăsura acolo (la Simţion). De acolo e vorba să fie dus la dr. Şuţu. De s-ar face asta fără greutate!”.

Putem presupune, însă, şi altceva, anume că episodul următor,  Capşa-Ventura, este separat, s-a petrecut altă dată, nu se leagă de plecarea lui Eminescu din casa lui Maiorescu, deci de ziua de 28 iunie. Poate a fost cu o zi înainte, poate cu două – tot la aceeaşi baie, poliţia fiind anunţată, acum,  de Grigore Ventura, nu de amicii poetului.  Dacă un fapt se repetă o dată – el se poate repeta şi a doua oară. Reiese imaginea unui Eminescu foarte revoltat în zilele de 24, 25, 26, 27 şi 28 iunie 1883 – prezent, însă, şi cu texte în ziarul „Timpul” (Nota red: in aceste ultime zile este vorba de atacul diplomatic maghiar legat de pretentiile romanesti asupra Transilvaniei – vezi aici publicistica din iunie 1883).

Ne bazăm, de data aceasta,  mai ales pe nepotrivirea descrierii din procesul verbal şi din amintirea lui Vintilă Russu Şirianu. La nepotul lui Slavici, poetul este arestat în plină zi, puţin după prânz, şi strigă după ajutor când îl introduc în furgon. El este încălţat cu nişte pantofi largi, iar pantalonii îi atârnă de pământ. Doi gardieni de lângă furgon par a se certa între ei.

Inventează acesta? Dacă gardienii se ceartă, înseamnă că ei ştiu ceva, de pildă că cel arestat va fi din nou eliberat, deci că fac treaba degeaba. Nici urmă de cei 4-5 prieteni ai lui Eminescu în contextul acestei arestări de la prânz. Este limpede  altă arestare:

„Când l-am văzut pe acel Eminescu, am simţit că, într-o singură clipă, îmbătrânesc cu câţiva ani.
Ce haine pe el? Nu-s ale lui. Mânecile, prea lungi, atârnă peste mâini. Pantalonii, prea largi, se târşie…
Stă, fără prezenţă, între doi poliţai şi doi infirmieri, care se răsteau unii la alţii, nu pricep din ce cauză. La câţiva paşi, un vehicul ciudat, jumătate caretă, jumătate dubă…El stătea tot aşa, docil, fără prezenţă.
M-am aruncat spre el. M-am oprit în faţa lui. Cred că am împreunat mâinile a rugă, căci toată fiinţa mea era numai o rugare, o deznădăjduită rugare.
I-am cătat în ochii mei privirea, am strigat:
-Domnule Mihai!
Dar n-am aflat nimic. Eminescu nu mai avea privire! M-am izbit, cu groază,
doar într-un ochi gol. Acel ochi mare, alb, cu desăvârşire gol de orice viaţă, de orice percepţie.
Cumplită minută!
Am mai strigat încă o dată:
-Domnule Mihai!… Eu sunt, ciobanul… nu mă cunoaşteţi?
Mut îi era glasul, mut îi era ochiul. Nici un semn.
El nu mai era.
Mi-am strâns obrajii între palme şi am rămas aşa, stană de gheaţă, în căldura de gheenă..
L-au împins spre careta aceea cenuşie. El păşea încep, încurcat în târşâiala pantalonilor. Părea că împlineşte, cuminte, indiferent, un însemn. Părea că nu mai suferă, că e mut de orice cuvânt, că nici un gest nu face…
Dar eu, cum stăteam astfel, cu o rană adâncă în piept, în loc de inimă, cum priveam prin păiejenişul genelor înlăcrimate, l-am văzut, parcă departe, într-o ceaţă rece, supt de nisipuri mişcătoare, înfundându-se în mlaştini negre, ridicând braţele.
Şi am auzit glasul său, cel adevărat, strigând cu desnădejdea celui care se îneacă:
-Ajutor!..”

Am citat mai larg, şi ca să se vadă intenţiile artistice ale autorului. Observăm, însă, că el, care a fost până acum atât de atent să alipească toate informaţiile despre această ultimă zi a lui Eminescu la „Timpul”,  acum se abate în cascadă de la canon. Poetul nu este în camisolul de forţă, are haine (deşi par a nu fi ale lui), ziua nu e spre apus, ci tot în toiul căldurii, de faţă este o caretă, doi gardieni, doi poliţai care se ceartă unii cu alţii (nu ştim cine cu cine şi de ce). Dacă dăm crezare acestei descrieri cel puţin în proporţie de 15-20% – ne aflăm în faţa altei arestări decât cele de până  acum.  Unde este comisarul de poliţie  C. N. Nicolescu ? – Probabil aceasta este o repetiţie nereuşită: n-a fost cu comisar, ci doar cu poliţai şi brancardieri. Şi totuşi, este ultima recluziune a poetului, asta atestă Ion Russu Şirianu. Să însemne că cea cu proces verbal semnat de comisar – aceea a fost anterioară? Dar aceea este datată 28 iunie 1883.
Care va fi fost, de fapt, ultima zi a lui Eminescu la „Timpul”?

(Nota red: vezi aici ultimul articol publicat in „Timpul”, pe 28 iunie 1883 – numit de profesorul Nae Georgescu, cel care l-a identificat, „Pentru libertatea presei”)

Iată care ar fi consecinţele logice, cum le înţelegem noi,  acceptând că acest proces verbal, datat 24 iunie în ediţia academică, transmite impresia subliminală a arestărilor  repetate.  Sunt, în fond, trei relatări despre arestarea lui Eminescu – şi fiecare în parte se referă la câte o arestare. Grigore Ventura ştie de o anumită zi, Russu-Şirianu de alta – iar comisarul Câţă Niculescu notează a treia dată.  Le uneşte doar locul comun: baia.

Repet: în momentul documentării mele aceste acte nu existau sau nu erau publice la Arhivele Statului; nici ediţia academică nu le cunoaşte (iar procesul verbal din 28 iunie este reluat acolo dintr-o carte a lui Augustin Z. N. Pop). Pentru că observ, deja, cum Maiorescu devine ţintă simbolică, vreau  să amintesc un lucru: Titu Maiorescu nu acţionează singur, „de capul său” cum se spune. Imediat notează în jurnal „am înştiinţat încă pe Th. Rosetti despre aceasta.”  La 18/30 octombrie  tot el arată cine a mai semnat procesul verbal cu cheltuielile pentru poet: Th. Rosetti, Simţion, Slavici, Nica şi Chibici. La sanatoriul de la Viena îl va vizita pe poet şi Theodor Rosetti. Este vorba de un membru marcant al partidului, recunoscut ca preşedinte informal,  om cu mare greutate şi cu imensă acoperire politică, chiar cu o oarecare autoritate asupra poetului. Orice s-ar fi întâmplat cu Eminescu – a fost o hotărâre de grup în privinţa lui, nu a unuia singur, s-a făcut în mod responsabil ce s-a făcut, nu e vorba de o răzbunare personală a cuiva.  Meditaţia d-lui Theodor Codreanu  pe marginea sentimentului de vinovăţie al lui Maiorescu este mult mai fertilă.

În chip de concluzie, este posibil – chiar foarte posibil! – să avem de-a face cu un insurgent, cu un Eminescu foarte revoltat. Rămăsese singur la Timpul, între conservatori, iar prietenii săi junimiştii trecuseră de partea guvernului. Potolirea lui se impunea. Exista indicaţia lui P.P.Carp, ambasadorul nostru în Austro-Ungaria (primul dintre junimişti care trece de partea guvernului ca să rezolve – şi va rezolva! – gravele probleme de politică externă ale momentului), acel „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Există, iată, acordul lui Th. Rosetti. Poate că a fost vorba de un plan, cuprinzând mai întâi îndepărtarea poetului din Bucureşti (concordanţa Slavici-Maiorescu), apoi complicându-se şi însemnând recuperarea lui din baie cu ajutorul poliţiei şi al societarilor de la „Carpaţii”, apoi cu ajutorul lui Gr. Ventura – în fine, cu ajutorul lui C. Simţion. Titu Maiorescu nu-i putea încredinţa poetului „secrete de stat”, ştiindu-l cam „gurăspartă” (vezi celelalte secrete, cele de grup, pe care poetul le răspândeşte repede prin Veronica Micle).

Chiar pariul cu Simţion conţine acea situaţie geopolitică avută în vedere de viitorul, iminentul Tratat secret care impunea ca România să renunţe la revendicarea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei – orientându-se, în schimb, spre românii din sudul Dunării. Eminescu intuieşte acest proiect, nu-l cunoaşte din negocierile carpiste (şi apoi statale) – dar Simţion şi oameni ca el îl resimt ca pe o glumă.

Desigur, însă, pe lângă această calitate de „gură spartă” a poetului, trebuie avută în vedere şi poziţia sa dură, inflexibilă, în favoarea românilor de peste munţi. Nu neapărat despre ce scrie poetul acum în Timpul este vorba – ci de întreaga sa activitate, bine ştiută şi reţinută în epocă.

Nae Georgescu

Documentul de mai jos este publicat prin straduinta si amabilitatea dlui Constantin Barbu

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.