Bazias from Ilie Pintea on Vimeo.

Proiectul Reporter Special se întoarce în această vară cu o nouă incursiune în căutarea României de la firul ierbii. După un periplu prin orașele mici, dar cu probleme mari, încercăm să aflăm cum se vede România din satele uitate de lume, din locurile în care politicienii ajung doar în campania electorală, din comunitățile izolate sau dimpotrivă, din cele cu mai mult noroc, în încercarea de a compune, la final, într-un puzzle cât mai realist, imaginea României de astăzi.

Oamenii cu care stăm de vorbă nu dezbat probleme generale, ci ne spun despre viața lor așa cum e ea. Nu tragem pe nimeni de mânecă, nu cerem soluții, ci doar vrem să le facem auzite vocile. Într-o agendă a zile dominată de mondenități, obscenități sau veșnice scandaluri politice, încercăm să aducem în actualitate și viața oamenilor din comunitățile risipite de-a lungul și de-a latul țării.

Primul reportaj din această serie a fost realizat de Mario Balint și Ilie Pintea, care au mers la Baziaș, acolo unde Dunărea intră pe pământ românesc, să vadă ce s-a ales din portul în care a pus piciorul pentru prima dată în România regele Carol I.

Ascultați miercuri, 29 iunie, de la 17:10,  reportajul difuzat în Obiectiv, România ca să aflați de ce Clisura Dunării n-are nici măcar o plajă cale de 150 de kilometri și cu ce capturi se mai laudă astăzi pescarii din Pojejena, Belobreșca sau Divici.

Detalii la http://www.veziceasculti.ro/

Clisura Dunării: incredibilă şi paradoxală!
de Mario Balint și Ilie Pintea

Despre Baziaş nu aş putea să scriu la fel de frumos şi complet ca Duşan Baiski pe site-ul său. Am să fac doar cîteva remarci răutăcioase, sentiment cu care am şi plecat la drum în această documentare. În 2003, anul în care împreună cu mai mulţi colegi am plecat într-o expediţie cu pluta pe Dunăre, de la Baziaş la Sulina (sînt dus cu pluta, cu acte!), 1050 de km în 22 de zile, Baziaşul arăta altfel. Ruinele erau parcă mai impozante, treptele vechiului port mai puţin spălate de apă, vechiul turn de apă al staţiei de cale ferată era chiar mai roşu! Astăzi, locul este năpădit de vegetaţie, iar locul cu o importantă încărcătură istorică pentru Banat şi România este dezmembrat piatră cu piatră. Nu spun că ar fi cineva de vină! Poate doar Dumnezeu că a dat acestor pămînturi un popor de laşi şi pierde vară. Singura veste bună este că altarul şi catapeteasma mănăstirii sîrbeşti, ctitorită la 1225 chiar de Sf. Sava (spune legenda!) sînt la locul lor şi nu şi-au găsit loc în colecţiile de antichităţi ale vreunui colecţionar privat din Occident, precum alte obiecte de cult şi de patrimoniu din România!

Faptul că aici a pus piciorul viitorul rege Carol 1 şi împreună cu consilierii săi s-au întîlnit incognito cu Ion Brătianu pentru a pune la cale urcarea pe tronul României nu mai impresionează pe nimeni. Doar pe istorici! Impresionaţi, in corpore de gîndirea profundă a preşedintelui ţării despre abdicarea urmaşului lui Carol! Fascinant!

Revenind la apa Dunării, care curge molcom între România şi Serbia, constaţi că, parcă, malurile nu sînt la fel. În Serbia, efervescenţa riverană scoate zona din monotonie şi sărăcie, la noi, pe Clisura Dunării, construcţii răzleţe par, mai mult, locuri de refugiu din calea cotropitorilor decît spaţii de vacanţă. O lege a frontierei, strîmbă, i-a împiedicat pe locuitori să se dezvolte turistic şi economic pe malul Dunării. După abrogarea ei, Parcul Naţional Porţile de Fier a interzis orice activitate umană pentru a proteja cîteva grupuri de păsări. Nu am nimic cu ecologiştii, dar în sărăcia dimprejur, chestia asta cu rezervaţia naturală mi se pare o prostie fără margini. Ceva de genul: “ce-i lipsea chelului? Rochie lungă”! Un foişor din lemn putrezeşte la ieşirea din Divici, aşteptînd “turiştii ornitologi” să aducă sute de mii de euro în dezvoltarea zonei. Ca să fiu rău pînă la capăt, înclin să dau dreptate zvonurilor care spun că s-au plătit şpăgi frumoase pentru ca cel mai lung dfileu dunărean din Europa să zacă în mizerie, în timp ce alte zone “se dezvoltă frumos”! Mă rog…

Cîţiva prieteni ştiau că vin, împreună cu Iliuţă şi, evident, auziseră de păţania noastră din Deltă cînd am mîncat 10 kg de şalău şi somn, la o singură masă! Peştele era prea bun, mujdeiul din belşug (Ilie nu suferă mujdeiul!…). Din păcate, pe Clisura Dunării, peşte ioc! Cum spunea un pescar, de trei săptămîni nu i-a văzut nici coada. La fel spun şi specialiştii! Şi primarul Pojejenei, Omer Radovancovici, care este şi preşedintele unei asociaţii de pescari, îi confirmă. Nici chiar Nelu Gălăţeanu – care ştie să prepare cel mai bun somn la grătar de pe toată Dunărea românească, nu a găsit picior de peşte! În consecinţă, am trecut pe salate, aşa cum, de altfel, i-am şi promis prietenului meu, încă de la finalizarea evaluărilor!

Clisura Dunării este un alt paradox românesc: o zonă turistică de excepţie, fără turişti, fluviu fără peşti şi fără pescari, Dunăre fără port de agrement sau dană de aprovizionare cu combustibil şi apă! Oameni bogaţi, într-o sărăcie lucie! Poate noile fonduri din Strategia Dunării să mai schimbe ceva! Pînă atunci, la Pojejena, primarul Omer Radovancovici construieşte un port de agrement şi o plajă cu fonduri UE. Anul viitor, cînd investiţia va fi gata, plaja de la Pojejena va fi singurul loc de baie, de pe Dunărea românească pînă la Drobeta Turnu-Severin! Incredibil!

De fapt, totul e incredibil în România. Chiar şi soarele care ne-a copt în Dacia lui Ilie, la foc mic, pînă acasă…

=================================================================================

Doamnelor și domnilor, dragă cititorule, așa cum bine se vede și, mai ales, se aude, echipa fantastică, acest dream-team al corespondenților din zone miniere s-a reunit și a plecat din nou la drum, chiar dacă nici acum n-ar fi fost momentul și în ciuda adversităților inerente perioadei nasoale de tot prin care trecem cu toții.

De data asta, am avut marele privilegiu să îl am în dreapta volanului pe distinsul meu prieten Mario, ceea ce înseamnă că în loc să primesc admonestări verbale periodice cu privire la ochelarii mei “de somn”, am primit altele, referitoare la viteza exagerată de 80 km/h cu care Dacia din dotare își mai lua avânt din când în când.

Fac pe această cale un călduros apel tuturor cititorilor care au pe-acasă un GPS în plus să nu-l țină degeaba și să-l doneze echipei, întru veșnică pomenire pe blogul de față, că m-am rătăcit de numa’ în Reșița, deși Mario mă ghida prin telefon. Cu chiu, cu vai am ajuns la biroul impunător în care creează onorabilul meu companion și am plecat spre Baziaș, localitate despre care nu știam nici măcar dacă-i sat ori ditamai orășelul, însă am mers pe mâna lui Mario, ca de obicei, și n-am greșit nici de data asta.

Am plecat, deci.

Asemeni unui Don Quijote gras și asudat, călare pe o Rosinante nici prea răpgiucoasă, nici bună de dus la curse, cu un Sancho Panza când bonom, când melancolic în dreapta mea, mă gândeam pe drumul ce ne purta spre Dunăre că morile de vânt cu care se lupta înflăcăratul cavaler de la Mancha n-au dispărut, ci s-au transformat în instituții, texte de lege îmbârligate sau investitori strategici. Prea adesea în drumurile noastre am văzut locuri cum altele nu-s pe care mai marii zile nu știu, nu vor sau nu pot să le pună în valoare, și oamenii locului trăiesc pe un ipotetic munte de aur pe care n-are cine să-l valorifice.

Așa s-a întâmplat și de data asta, dragă cititorule, și nici măcar nu ne-am mirat când am aflat că toată Clisura Dunării n-are măcar o plajă, de la Baziaș la Orșova, că proprietarii de șalupe umblă cu canistra la purtător pentru că n-au unde alimenta și că porturile turistice sunt un vis cu finanțare europeană nerambursabilă. Am trecut prin sate cu nume ciudate, ca Pojejena, Divici ori Belobreșca până să ajungem la Baziaș, locul unde Dunărea intră pe teritoriul românesc, și în toată frumusețea asta ireală am dat peste o singură pensiune, care n-avea mușterii de săptămâni întregi. Treptele pe care a pus piciorul regelea Carol I sunt mâncate de valurile Dunării, cazinoul în care nobilii secolului 18 pierdeau și câștigau averi e o ruină în care cresc copacii, iar din faimosul port de altădată a rămas un sat cu vreo 30 de case.

Clisura Dunării e lipsită de infrastructura minimă pentru dezvoltarea turismului – vă ziceam că nu sunt porturi sau stații de alimentare pentru nave – și pentru că (sau mai ales pentru că) ecologia, noua religie a mileniului, a pus stăpânire pe cea mai mare parte a zonei, și viperele cu corn ori cucul cu gâtul roșu sunt mult mai importante decât oamenii de-aici, care în curând n-o să mai aibă ce mânca. Parcul Natural Porțile de Fier nu permite construcții în interiorul zonelor protejate, chiar dacă, la Pojejena, de exemplu, oamenii au titluri de proprietate în bună regulă. De parcă n-ar fi destul că nu pot valorifica turistic frumusețile lăsate aici de bunul Dumnezeu, localnicii nu mai pot trăi din ocupația lor de bază, pescuitul, pentru că nici Dunărea nu mai e ce-a fost, și au ajuns pescarii să umble cu săptămânile pe apă fără să prindă nimic. O fi și pescuitul industrial de vină, o fi lipsa de perspectivă a celor care nu înțeleg să ajute fauna cu puiet, așa cum făcură ungurii, greu de spus, cert e că singurul pește (fără mujdei!) pe care l-am mâncat a fost cel de la pensiune, și nu unul luat din barcă, așa cum mi-ar fi plăcut să cred că o să găsim.

Oricum, am găsit aici personaje unul și unul, așa cum o să vedeți și în reportaj. L-am cunoscut pe Omer, un om cu povești fabuloase, despre viața căruia poți scrie o carte, posesorul celei mai bogate colecții de trofee cinegetice din România, pe Nelu Gălățeanu, un uriaș de doi metri care și-a cărat pământ într-o fostă mlaștină la malul Dunării și are o proprietate cât un sat, sau pe nea Filip, cel mai frumos bătrân din câți am văzut, care m-a învățat că important e să gândești pozitiv și să te mulțumești cu ce ai, chiar dacă nu văzuse nici coadă de pește de trei săptămâni.

Am văzut, am ascultat, am ținut minte; multe n-ar mai fi de spus, sau prea multe ar mai fi de spus, așa că pun punctul aici dragă cititorule. Dacă ai drum vreodată prin locurile astea, fă bine de te oprește câteva ceasuri în liniștea și pustietatea Clisurii, ca să asculți cum clipocește Dunărea și să-ți închipui cum ar arăta locul acesta dacă toată lumea și-ar face treaba.

Sau poate, cine știe, o fi mai bine așa…