“The Reader” – “Cititorul” (2008), un film ratat din prea multă corectitudine politică
de Daniel Focşa
Un film care începe promiţător şi sfârşeşte într-un conformism sufocant. Mărturisesc, felul în care este ratat subiectul mi-a lăsat un gust amar. Să începem cu începutul. Un adolescent de 15 ani (Michael Berg), într-un oraş din Germania anilor 50, o Germanie aflată încă în cenuşiul imediat consecutiv pierderii războiului, cunoaşte o femeie mai mare cu 20 de ani decât el. O aventură în care aparent predomină senzualitatea, pentru fiecare dintre ei. Impresie falsă, pentru că relaţia capătă profunzime. Hanna Schmitz, interpretată excepţional de Kate Winslet, lasă nu doar impresia că ascunde un secret, ci şi că este o femeie rănită. Asta în ciuda unui amestec de duritate şi duioşie cu accente uneori aproape materne. Străzile, tramvaiele vechi (Hanna este taxatoare), locuinţa ei extrem de sărăcăcioasă, creează un fundal trist pentru explozia de erotism în care băiatul se aruncă cu încântare iar femeia, cu disperare.Îndrăznesc să afirm că această prima parte a filmului – dragostea interzisă – reprezintă partea morală a acţiunii. Sunt sigur că ideea acestei producţii cinematografice este foarte departe de interpretarea mea, sau invers. Fiindcă în a doua parte, eroul adolescent devine odios. De ce ? Voila:Câţiva ani mai târziu, Michael, acum student la drept, are ocazia să o revadă pe Hanna, care dispăruse pe neaşteptate. Şi anume, ca inculpată într-un proces intentat unor foste gardiene SS. Şocat, tânărul constată că femeia pe care o iubise fusese, în timpul războiuluui, o odioasă nazistă. Din acest moment, acţiunea nu mai are pic de originalitate, ci intră în vechi şabloane. Hanna Schmitz este condamnată la închisoare pe viaţă. Michael (student spectator) o priveşte, în sala de judecată, pe fosta lui iubită, cu ochi de… procuror, de justiţiar neîndurător. Vede o nazistă pentru care orice pedeapsă, faţă de ceea ce săvârşise, era prea blândă. Cum de nu vede însă pe femeia încolţită, înspăimântată, derutată, şi dureros de singură ? Cum de nu poate citi nimic în privirea ei ? Fie atitudinea lui este nefirească, fie îndrăgostitul de altădată se dovedeşte nedemn de ceea ce trăise cândva alături de ea. Infinit mai grav încă: Hanna este parţial nevinovată. I se atribuie un raport înaintat conducerii SS, care nu îi aparţinea, întrucât… nu ştia să scrie. Lucru cunoscut numai de Michael, care îl împărtăşeşte profesorului său (interpretat de Bruno Ganz). Falsă dilemă: să spună, sau să nu spună asta instanţei ? Alege să nu spună, chipurile pentru a păstra un secret ce s-ar fi dovedit ruşinos pentru Hanna (analfabetismul). Cu ce preţ ? Cu preţul ca o fiinţă a cărei vină fusese exagerată în cursul procesului să rămână pentru tot restul vieţii în închisoare. Întâmplător, pe acea fiinţă o iubise. Dar corectitudinea politică şi culpabilizarea sa în calitate de german sunt mai importante, nu-i aşa ? Nu mai este capabil să vadă în ea decât o nazistă odioasă. Atât de odioasă, încât renunţă să o mai viziteze, întorcându-se în curtea închisorii şi lăsând-o să aştepte în zadar vizita anunţată. Ceea ce pare forţat, la acest film, este că meschinăria, micimea de caracter ale eroului Michael sunt amestecate, îndulcite ipocrit cu un pseudo-sentiment de dragoste. Timp de douăzeci de ani, pentru a-i îndulci recluziunea, citeşte pentru ea şi înregistrează cărţi după cărţi, pe care i le trimite, pe casete audio (plăcerea lor de altădată: el citea, ea asculta). Fără să o viziteze niciodată în tot acest timp. Mai veridic ar fi fost dacă o dădea cu totul uitării. Dar jumătatea de măsură cu care se raportează la un sentiment trecut (şi prezent ?) creează o senzaţie neplăcută.
După douăzeci de ani de închisoare, Hanna urmează să fie eliberată. Michael consimte, foarte în silă, să vină să o ia de la închisoare, să o ajute cu o locuinţă şi ceva de lucru. Avocat prosper, încă tânăr, revede o femeie îmbătrânită, slăbită, descurajată, care se uită la el cu o privire de câine bătut. Ispăşise ceea ce avea de ispăşit, dar asta nu îl împiedică pe avocat să o judece, să îi ţină lecţii de morală în cantina închisorii (întrebând-o dacă a învăţat ce avea de învăţat din anii de puşcărie, dacă este cu lecţiile făcute, cu alte cuvinte). Nu îl împiedică să o privească cu silă şi glacial, să îşi retragă mâna şi chiar să o mai lase o săptămână în închisoare. Femeia se sinucide. Gestul ei este foarte uşor de înţeles, de altfel Hanna Schmitz mi s-a părut infinit mai umană decât partenerul ei. Fireşte, fireşte. Cum era Michael să fie altfel ? Ar fi fost oare corect politic, să arate compasiune pentru o nazistă ? Chiar dacă mai înainte nu ezitase să se culce cu aceeaşi nazistă, chiar dacă visa la ea şi la îmbrăţişările ei… N-ar fi fost corect politic să intervină în proces şi să arate adevărul, uşurându-i condamnarea; sau măcar să-i facă un semn de încurajare; nici să o viziteze, timp de douăzeci de ani; nici să-i răspundă la scrisori (învăţase singură să scrie, doar ca să-i poată trimite lui câteva rânduri). Şi, desigur, filmul nu arată că Michael ar fi avut vreo cât de mică remuşcare pentru faptul că, practic, îi provoacă sinuciderea, la câteva zile înainte de eliberare. Dimpotrivă, sfârşitul este povestit ca şi cum aşa trebuia să se întâmple, ca şi cum, acelei naziste odioase, în fapt o femeie singură, hăituită şi nefericită, nu i se cuvenea mai mult. Ce rămâne, din această producţie ? Poate doar interpretarea minunat de expresivă, cuceritoare şi convingătoare, a lui Kate Winslet.
Daniel Focsa Blog – Cateva cronici de film
