Sorin Bogdan "Intre linii" cu Eugen Mihaescu. Un Paste sub bombele NATO. VIDEO: "Sunt nationalist!" - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Sorin Bogdan “Intre linii” cu Eugen Mihaescu. Un Paste sub bombele NATO. VIDEO: “Sunt nationalist!”


Sorin Bogdan: o parte din intamplarile din aceasta carte o stiam din plimbarile alaturi de eugen mihaescu pe strazile ravasite de bombe ale belgradului, prin ungherele magice dintr-un paris doar de el cunoscut sau prin ce a mai ramas din vechile cartiere ale bucurestiului. o alta parte am trait-o fara a-i deslusi perfect toate intelesurile. restul este voiajul fabulos al unui artist prin furtunile unei lumi la trecerea dintre doua milenii, o lume desprinsa parca din imaginatia unui terry gilliam bantuit de fantasme siberiene.

intotdeauna l-am invidiat pe eugen mihaescu pentru talentul cu care reusea sa surprinda ACELE detalii care definesc atmosfera unui moment, maiestrie pe care incerc sa i-o fur de vreo 12 ani, de cand ne cunoastem. impreuna cu umorul fin si ironia muscatoare, acest talent da savoarea memoriilor pe care le-a asternut pe hartie. in zilele noastre, personaje asemenea lui nu mai exista sau sunt insipide, precum tom cruise din “mission impossible” fata de eleganta lui sean connery din seria james bond.

culisele Puterii au fascinat intotdeauna. eugen mihaescu le dezvaluie ca intr-un exercitiu de exorcism si reuseste portretul complet al unui ion iliescu alaturi de care a stat mai bine de un deceniu, in speranta ca batranul comunist se va putea schimba vreodata. “intre linii” este o carte care ii va deranja pe multi dintre profitorii tranzitiei, dar fara de care prea multe din tainele ultimilor 20-30 de ani ar fi ramas ascunse de ochii oamenilor obisnuiti.

Ziaristi Online continua prezentarea cartii de memorii a artistului Eugen Mihaescu, “Intre linii, aparuta la Editura Rao la finele anului trecut. Astazi, primul episod al relatarii despre atacarea Serbiei in timpul Pastelui, in anul 1999, moment trait de academicianul Mihaescu la fata locului, “intre liniile” frontului deschis de NATO chiar la Belgrad:

“Nu vreau să povestesc aici ce lucram la New York în acea perioadă. Cât de mult mă zbuciumam încercând să reînnod firul. Nu mi se vindecase nici rana provocată de experiența din România, în care mă implicasem inutil trup și suflet încercând să împing lucrurile înainte, fie și numai cu un milimetru, în direcția democrației. Pe de altă parte, nici politica americană nu mă mai inspira, câtuși de puțin, pentru desene. Cu atât mai mult cu cât asistam la pregătirea agresiunii împo­triva Iugoslaviei. În momentul în care l-am văzut și pe amicul meu Strobe Talbott făcând literalmente spume la colțul gurii, cu buzele subțiate, atunci când cerea vehement răsturnarea de la putere a lui Slobodan Miloșevici și bombardarea Iugoslaviei, m-am simțit de-a dreptul scârbit.

Mă întreb și azi: ce s-ar fi întâmplat în Statele Unite dacă, în decursul zecilor de ani, refugiații cubanezi ar fi ajuns să reprezinte nu 5%, ci 80% din totalul populației statului Florida? Dacă această nouă majoritate ar fi atacat secțiile de poliție tăind gâtul polițiștilor și ar fi cerut secesiunea statului în ideea că, atunci când nu va mai exista Fidel Castro, Cuba s-ar putea uni cu noul teritoriu ocupat astfel de cubanezi, realizând în acest mod un cap de pod pe continent? Ce ar fi făcut rezerviștii americani, Garda Națională? Oare n-ar fi intrat peste cubanezii din Florida ca să-i facă praf? Păi, asta s-a întâmplat în Kosovo! Albanezii reprezentau, după cel de al Doilea Război Mondial, ca populație, doar 15%. Cum au ajuns la 80% în 1999? Pentru că fugeau masiv din Albania comunistă. Sârbii nu puteau abandona Kosovo pentru că acolo se află Sucevița, Voronețul lor, toate mânăstirile, dar și câmpurile udate cu sângele strămoșilor în bătăliile antiotomane.

Atacurile din mass-media împotriva lui Slobodan Miloșevici mi s-au părut nedrepte. În perioada aceea, am văzut, pe canalul public de știri american, C-SPAN, un interviu cu președintele Iugoslaviei. Vor­bea o engleză perfectă pentru că a petrecut ani peste ocean, chiar la New York, unde reprezenta o bancă iugoslavă. Am fost uimit să aflu că, în anii ’70, frecventa același club de Jazz ca și mine: Blue Note de la numărul 131, pe West 3rd Street. Discursul sârbului către americani m-a impresionat foarte puternic. Miloșevici era un mare admirator al Americii! De altfel, când am ajuns la Belgrad și am văzut cât de critică era presa la adresa conducătorului statului, am realizat că nici vorbă ca Miloșevici să fie un dictator! Nici un dictator nu ar fi permis să se scrie așa ceva despre el! Mă scotea din minți ce se întâm­pla: pentru a se redresa economic, America avea nevoie, din nou, de un război, de o agresiune. Așa că am decis să mă duc la Belgrad. M-am oprit într-o escală la Paris, unde am făcut un desen reprezentând Statuia Libertății cu un craniu în loc de cap. Nu i se vedea nici torța, ci numai o parte din brațul ridicat, ca un fel de salut fascist. Fusesem inspirat de atacul american, petrecut cu numai o zi înainte, asupra unei coloane de refugiați din Kosovo. Culmea e că era vorba de alba­nezi, dar, din greșeală, americanii i-au bombardat făcând prăpăd. Asta s-a întâmplat într-o localitate numită Korisa. Așa că am datat desenul și l-am intitulat „Korisa“ după care i l-am trimis lui Ion Cristoiu, care l-a publicat pe prima pagină a Cotidianului.

Îndată ce am ajuns în România, l-am rugat pe Cristoiu, proaspăt întors de la Belgrad, să accepte să-i fiu corespondent de război pentru ziar. Apoi am cerut o audiență ambasadorului sârb. Mă gândeam că era bine să-l previn de intențiile mele. În ziua aceea, când am ajuns la ambasadă, m-am oprit în fața gardului din fier forjat care era plin de buchete de flori înfipte de bucureștenii care voiau să-și manifeste astfel simpatia față de poporul sârb. M-am întors pe călcâie și m-am oprit la intersecția Dorobanților cu Ștefan cel Mare unde era o flo­răreasă. Am cumpărat trei buchete: unul cu flori roșii, unul cu flori gal­bene și unul cu flori albastre și am înfipt acest tricolor parfumat în grilajul de la poarta ambasadei sârbe. Câteva minute mai târziu, amba­sadorul aproape că m-a îmbrățișat povestindu-mi, foarte mișcat, că a urmărit de la fereastră reacția mea în fața gardului înflorit.

Era o problemă să ajung la Belgrad. Circulația aeriană și fero­viară era întreruptă, așa că am luat avionul până la Timișoara, iar acolo mă aștepta șeful vămii pe care mi-l recomandase Boban, patronul restaurantului Aquarium din București. Am înnoptat la un hotel după care Ghiță Ciobanu m-a condus cu mașina până la câteva sute de metri de punctul de frontieră. De acolo am fost nevoit să continui drumul pe jos pentru că o coadă nesfârșită de autoturisme bloca șoseaua. Românii, întreprinzători ca de obicei, își umpleau rezer­voa­rele cu ben­zină după care își împingeau mașinile peste graniță unde vindeau prețiosul combustibil sârbilor aflați sub embargou. În timp ce treceam frontiera cu „bocceaua“ în spate (nelipsitul meu folder), nu mă puteam opri să nu mă gândesc la tinerețea mea în care visam să fug în Occident trecând cu piciorul în Iugoslavia. Zâmbeam în sinea mea că, iată, mi s-a îndeplinit visul cam târziu, e drept! Când am ajuns la postul vamal iugoslav, grănicerii, după ce mi-au verificat actele, mi-au spus:

– Bine ați venit, domnule Mihăescu! Vă așteptam de ieri!

E adevărat că eu, între timp, nu găsisem bilet de avion… Grănicerii mi-au făcut rost de o mașină care, într-o oră și un sfert, m-a adus la Belgrad. Pe drumul spre capitala Iugoslaviei, căscam ochii în dreapta și în stânga, uimit de talentul artistic al sârbilor pentru camuflaj. Trebuia să ai ochi foarte pătrunzători ca să îți dai seama ce se ascunde în tufișuri sau sub prelatele pictate cu flori de nuferi. La prima vedere, nu descopereai nici un semn care să trădeze prezența armamentului pregătit să opună rezistență unui eventual atac terestru american. Dar sârbii erau gata și, dacă acest atac ar fi avut loc, n-am nici o îndoială că i-ar fi făcut praf pe americani. Aceste pregătiri îmi arătau însă că invazia era așteptată dinspre granița cu România și asta mă întrista.

Odată ajuns la Belgrad, am tras la un hotel pe care mi-l reco­mandase Cristoiu pentru că managerul vorbea românește. Aici erau cazați și ceilalți ziariști români. La recepția hotelului mă aștepta un mesaj de la un tânăr jurnalist, Sorin Bogdan. I-am telefonat și am stabilit să ne întâlnim într-o piață centrală a Belgradului, la o cafenea. Sorin se afla într-un soi de semiclandestinitate pentru că sârbii n-au vrut să-i prelungească acreditarea considerând că jurnalistul de la Pro TV reprezenta un post de televiziune american și nu unul ro­mânesc. Nu l-au expulzat, dar ziaristul avea libertatea de mișcare re­strânsă (nu se putea deplasa în Kosovo unde aveau loc luptele) și nici nu putea profita de facilitățile Centrului de presă pe care oficialii sârbi îl puse­seră la dispoziția mass-media din întreaga lume. Sorin avea statutul unui turist român surprins de conflict la Belgrad. Ne-am întâlnit la cafenea și, în timp ce Sorin îmi povestea în amănunt viața capitalei sub bombe, am auzit sirenele sunând pătrunzător.

– Da’ ce se întâmplă? am întrebat eu naiv.

– Ce să se întâmple? În curând va începe bombardamentul!

– Și? Nu mergem la adăpost? m-am mirat eu în continuare.

– Păi, nu vedeți? Nu se mișcă nimeni, zise Sorin arătându-mi mesele pline de oameni.

– E o alarmă falsă? am insistat eu.

– Nu, e pe bune!

N-a terminat bine și am auzit întâi uruitul amenințător al avioa­nelor și apoi, la o distanță cam cât este între Piața Victoriei și Piața Charles de Gaulle, niște bufnituri. Numai atunci, de pe terasa aceea plină de lume, s-a ridicat o femeie care a plecat împingând un căru­cior cu un copil. Restul a rămas pe loc privind cerul și așteptând parcă să îi pice bombele în cap. Mă întrebam ce s-ar fi întâmplat la București într-o astfel de situație. Să vezi tu buluceală, mese răsturnate, plecări în fugă fără achitarea notei de plată! Multe lucruri am descoperit eu la Belgrad! În primul rând, abia atunci am înțeles cine sunt cu adevărat vecinii nostri: sârbii sunt incredibil de frumoși și curajoși, dar și niște cetățeni care, în plin război, nu se reped să golească rafturile maga­zinelor de sticlele cu apă minerală sau de alimente, ci cumpără numai strictul necesar. Nu numai pe sârbi i-am descoperit ca pe un popor erou, ci și pe cei trei tineri ziariști, compatrioții mei cu care mă pot mândri: Sorin Bogdan, Mile Cărpenișan și George Roncea.

De la cafenea, m-am dus direct la ministerul apărării ca să-mi fac și eu acreditarea de corespondent de război. Îmi amintesc că am completat niște formulare după care un funcționar cu grad de colonel a intrat cu ele pe o ușă pe care scria generalul nu-mai-știu-cum ca să obțină semnătura de aprobare. După câteva minute a ieșit de acolo și m-a întrebat:

– Când ați sosit de la New York, domnule Mihăescu?

– Acum trei zile, am răspuns eu sincer.

– Bun, asta am vrut să știu!

Am înțeles că sârbii erau perfect informați despre mine deși trecu­sem granița prezentând pașaportul românesc, nu pe cel american. Acum voiau doar să mă verifice. Cred că, pe toată perioada, nu m-au filat, sau poate au făcut-o atât de profesionist, încât eu nu am simțit.

Am cunoscut la Belgrad mulți oameni adevărați. Printre alții, l-am întâlnit pe poetul Adam Puslovic, care a fost foarte apropiat de prie­tenul meu Nichita Stănescu. Am fost invitat și la Uniunea Scriitorilor. Toți erau impresionați că, iată, un român, încă unul, a venit din soli­daritate, să stea cu ei sub bombe. Căci eu cred că nu am fost un cores­pondent de război în adevăratul înțeles al cuvântului, ci doar un om care voia să le arate sârbilor că este solidar cu ei. Așa înțelegeam eu solidaritatea: să stau alături de sârbi pe un pod, în timp ce șuierau în jur rachetele care nu nimereau ținta din cauza fumului gros al anve­lo­pelor arse (unele au ajuns din acest motiv până în Bulgaria!). Soli­dari au zis că vor să fie și alții ca Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican-Voiculescu sau Adrian Păunescu, dar nu știu cum se face că n-au găsit nici un mijloc de transport care să-i ducă la Belgrad… Mie îmi era rușine că avioanele NATO atacau venind dinspre România!

În prima mea noapte petrecută în capitala sârbă, a sunat din nou alarma. Am ieșit din cameră precipitat, întrebându-l pe Sorin Bogdan cum ajungem la adăpost. A fost pentru prima dată când m-am simțit cu adevărat bătrân pentru că cei trei jurnaliști m-au luat de braț și m-au urcat pe acoperișul hotelului „ca să-mi arate stelele!“ Era un cer extraordinar de senin. Un cer care îmi amintea de o copertă pe care am făcut-o pentru The New Yorker, în care constelațiile erau în­chise într-o călimară albastră. Așa am văzut și în acea seară pe cer, la Belgrad: Ursa mare și Ursa Mică, întreaga Cale Lactee.

– Fiți atent, mi-a zis unul dintre ziariști. Este o stea în plus în Carul Mare.

Într-adevăr, steaua s-a mișcat pe cer și așa am realizat că era un satelit militar pe care îl poziționau americanii ca să ghideze rachetele. O imagine de coșmar: steaua morții se ascundea între constelații ca să lovească mai bine. M-am cutremurat! A început apoi spec­tacolul antiaerienei sârbe. Amețit, m-am prins de un stâlp, sau așa am crezut eu. Mult mai târziu, când s-a semnat pacea, am aflat că era, de fapt, antena unui centru secret de comunicații pe care îl instalaseră sârbii la subsolul hotelului în care locuiam! Norocul nostru a fost că nici americanii n-au știut ce se ascunde sub hotel!

Apoi, „profesorii“ mei m-au învățat cum să deosebesc o rachetă lovită de antiaeriană, de un avion. Pentru că, în jurul Belgradului, armata sârbă instalase o adevărată cușcă protectoare, un grilaj de foc care se ridica la cer. Sistemul de apărare antiaerian sârb era simplu: trăgeau încontinuu cu tunurile „Praga“ instalate în formație strânsă. Era un baraj continuu, un tir infernal prin care, dacă încercau să treacă, rachetele sau avioanele puteau fi lovite. Și chiar erau! Îmi amin­tesc că, în zilele următoare, am avut ocazia să discut cu un ge­ne­ral sârb. Era îmbrăcat civil și eu l-am întrebat de ce nu fac public câte avioane doboară.

– E adevărat că nu le-am declarat pe toate, a venit răspunsul. În fiecare zi sosesc camioane grecești cu ajutoare și pleacă înapoi cu sicriele piloților americani doborâți. Dar cum am putea să ne grozăvim noi cu asta? Noi suntem mici, America e puternică! Lumea trebuie să știe că suntem niște victime!

Acolo sus, pe acoperiș, văzând că au lovit o rachetă Tomahawk, care a explodat în mii de fărâme incandescente, ca un joc de artificii, am început să sar în sus de bucurie, să dau din mâini și din picioare. La scurt timp, Mile Cărpenișan l-a auzit pe managerul hotelului urcând scara împreună cu poliția militară. Pentru că tot cartierul era la geam, nimeni nu se adăpostea în timpul bombardamentului. Unul dintre acești spectatori a reclamat la poliție că, pe acoperișul hotelului, e unul care face semne aviației americane. Ăla eram eu! Noroc că, în acea seara, nu aveam lanterna la mine (umblam cu ea mereu pentru că nu puteai ști când se tăia curentul electric). Mile mi-a tradus ce spunea directorul hotelului poliției:

– Nu, nu, nu, ce spion?! Ce semne? Ăsta este domnul Eugen Mihăescu care se bucură că am mai pocnit o rachetă!”

Va urma

Sursa: Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

2 comments

  1. Valeriu Carp jr.

    Chiar daca Romania a castigat ceva (oare?…) dupa acordarea permisiunii de survol avioanelor coalitiei anti-sarbesti, nu pot sa nu ma intreb cat de CRESTINI sunt cei care au ales Sfanta sarbatoare a Pastelui pentru a bombarda o tara crestina, chiar si ortodoxa!
    Iar josnica manipulare cu Kosovo, periculosul precedent creat prin jertfirea teritoriului sarbesc pe altarul unei “noi ordini internationale”, ordine care nu mai tine cont de dreptul international, nu face decat sa prevesteasca mari si grave probleme in viitorul Balcanilor, Europei si lumii intregi.Sa ne mai amintim si de atentatul din piata Merkale, din Sarajevo, unde -pentru a putea bombarda pe sarbi- s-a inscenat un atac cu mortiere al acestora, soldat cu zeci de victime musulmane.Desi balistica demonstra (experti francezi….) ca traiectoria nu avea cum sa plece din pozitiile sarbilor, desi nici o bomba de aruncator nu poate omora simultan, in contextul dat, atatia oameni, mass media controlata -de cine
    oare?- a declansat isteria anti-sarbeasca, urmata de atacuri aeriene impotriva unuia din beligeranti.
    Poate au avut si sarbii de platit ceva pentru erorile lor, personale, colective, strategice, tactice, politice, militare etc, dar trebuie sa retinem neaparat rolul nefast si impactul greu de cuantificat exact, pe moment si pe termen lung, pe care manuplarea grosolana a faptelor si a opiniei publice le pot avea.Cazul “Cofariu” de la Targu Mures este deja didactic, cel al razboiului din fosta Iugoslavie inca se poate dezbate, iar tragica situatie a poporului palestinian, crimele de razboi comise impotriva civililior palestinieni, refuzul acordarii dreptului de a avea un stat (deja votat in 1948….), sunt tot atatea exemple ale
    -sper- temporarei victorii a dreptului fortei impotriva fortei dreptului!
    Ar trebui sa inceapa a ne fi rusine de prea indelungata noastra pasivitate, foarte asemanatoare cu cea interbelica, prea multele Elene din viata noastra politicaa sau cea mondena, oricum amestecate, prevestind lucruri grave….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.