Magda Ursache: Memorialişti (pseudo)amnezici în alte două exemple. De la Moscovici la Tismaneanu - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Magda Ursache: Memorialişti (pseudo)amnezici în alte două exemple. De la Moscovici la Tismaneanu

Memorialişti (pseudo)amnezici în alte două exemple

Spuneam că memorialiştii cu memorie tulbure sau voit tulbure au fost drastic amendaţi de cercetătoarea Ana Selejan, prin document. Combatanţi proletcultişti, foarte eficienţi în a distruge din temelii cultura, încearcă să-şi diminueze gravitatea faptelor; o fac pe principialii, promit, ca Sorin Toma, obiectivitate şi obiectivare, deşi nu vor altceva decît să-şi corijeze autobiografia, pătată rău. Ne pregăteau altă lume, altă literatură (după tipic realist-socialist), alt viitor. De ce nu ne-ar oferi, în memorii, şi alt trecut, falsificînd, falsificînd…?
Ana Selejan constată (v. Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989, C. R., 2011) că aceşti falimentari din punct de vedere ideologic, cu memorie necurată, deci înşelătoare se căiesc, recunoscînd că au făcut „virajul” pentru că nu se putea altfel, ceea ce „nu implică renegarea idealurilor pure (subl. mea, Magda U.) ale tinereţii”, pură ca Fecioara Maria fiind doctrina revelată lor de Marx-Lenin-Stalin. Idealul pur al lui Sorin Toma a fost să lichideze impura „moştenire burgheză”, în frunte cu exponentul ei „putred”, Tudor Arghezi. Refractarul trebuia şi a fost amuţit destulă vreme, din ură de clasă intelectuală, iar Sorin Toma vorbeşte de virginitatea sa morală: „Sunt şi astăzi sigur că în acele împrejurări opţiunile mele au fost cele drepte” („Adevărul literar şi artistic”, 27 febr. 2001).
„Cuvinte care ucid”, aşa le numeşte Jean Sévillia (v. Terorismul intelectual, din 1945 pînă în prezent, Editura Humanitas, 2012). Or, cuvintele „Scînteii”, cu Silviu Brucan la cîrmă (ca apoi să treacă la cîrma revoluţiei) au ucis la propriu sau au condamnat la moarte civilă. „Nici o iertare pentru criminali” era deviza Alexandrei Sidorovici, soţie, procuror al Tribunalului Poporului.
S-a comis un abuz ideologic sinistru, expresso verbo- crimă. Cum să treci cu vederea mînia lor ucigaşă? Sorin Toma se disculpă pentru demolarea lui Arghezi: a primit sarcină de „sus”. Or, sarcina de partid nu se discută. La rîndul lui, Petru Dumitriu se scuză că articolul de înjurat Arghezi l-a scris la îndemnul lui Sorin Toma, pe care l-a aprobat ca principial model de critică marxistă, egal excludere din literatură.
„Petru cel Mare”, cum era poreclit, pune contribuţia sa la „structurile răului” (sintagma lui Drewermann) pe seama faptului că i-a fost foame, ca şi cum lui Ion Vinea, lui Vl. Streinu, lui Şerban Cioculescu, lui Dimitrie Stelaru, lui Al. Philippide, lui Dan Botta (ostracizaţi pentru neaderare) nu le-ar fi fost. Pactul nedemn nu l-a semnat, ca Ion Caraion, presat de condamnarea la muncă silnică pe viaţă, iar tema impusă („lupta şi ura de clase la sate”) a abordat-o de la debut; Vînătoarea de lupi e fost lăudată de toţi, de la Crohmălniceanu şi Tertulian la Vitner. „Eu sunt omul care şi-a băgat mîna în maşina de tocat”, îi spune lui George Pruteanu, bătînd monedă pe remuşcare. Pactul cu Diavolul. Şase zile cu Petru Dumitriu (Editura Universal Dalsi, 1995). Ba i-a tocat pe mulţi. În forţă, pe Arghezi, în „Flacăra”, pentru ca apoi să-l împingă să scrie ceva „potabil”.
Eliminat în ’48 de „Scînteia”, Arghezi revenise în ’54, cu versuri pentru copii, ca să se refugieze apoi în istorie, 1907 (Peisaje), în ’55. Ceva „potabil” a dat prin Cîntare omului, 1956, că nu era prost (zice P. Dumitriu) să rămînă eretic, insubordonat, aşadar marginalizat.
Communisme oblige, dar şi răsplăteşte pe măsură. Deşi n-a fost membru de partid, Petru Dumitriu s-a bucurat de demnităţi înalte şi de împrumuturi nerambursabile de la banca PCR. A luat de două (sau de trei?) ori uriaşul Premiu de Stat (în valoare de 30.000 de lei, cînd salariul mediu era de 4-5 sute); cum juca tenis cu Maurer şi intra cînd voia la Dej, se bucura de gustoasele „nurituri terestre” ale Gospodăriei de Partid, iar Chivu Stoica îi oferea, din aceeaşi zestre a Gospodăriei, un Buick. Cu maşina asta a şi fugit în Berlinul de Vest. „Sunt aici ca să ispăşesc. Şi am ispăşit”, i s-a confesat lui Pruteanu. Funcţia de „Lektor” la editura Fischer din Frankfurt nu era totuna cu aceea de director atotputinte ESPLA.
Dezonorantul roman Drum fără pulbere, 668 de pagini, dat la cules în 2 aprilie ’51, a apărut în 18 aprilie, tot ’51, în 30.000 de exemplare. S-a bucurat de protecţia lui N. Moraru şi L. Răutu, aşa că-şi permitea să-i spună „pigmeului” Beniuc să se urce pe un scaun ca să-i poată trage două palme, după un bîrfem al vremii.
Nu, nu-l văd pe Petru Dumitriu un autor „mai profund, mai complex, mai simpatic”, după interviurile-confesiune cu G. Pruteanu şi cu Eugen Simion, aşa cum opinează Ana Selejan; chiar dacă afirmă, cu patos cam ridicol: „Mîna pe care o ţineau comuniştii mi-am tăiat-o”. Cu atît mai mult cu cît păstrează stilul stalinist al acuzelor la adresa occidentalilor: „bandă de căcănari”; exilul românesc e în întregime „nimic”, „zero”, ca şi postul Europa liberă – „zero”. „Ce curi! Ce dobitoci”.
În legătură cu Sorin Toma, nonagenarul rătăcit prin catacombele memoriei, se poate vorbi de perseverare diabolicum. Paginile sale conţin elogii delirante la tătîne. De curajos ce fusese, ilegalistul Solomon Moscovici (nume literar: A. Toma), îşi îngropase-n beci versurile revoluţionare, într-o sticlă. Le-a dezgropat în cinstea lui 23 august. Putea spune cineva că A. Toma nu-i cel mai mare poet, mai mare decît Eminescu? A făcut-o, în şedinţă publică aniversară, G. Călinescu şi bine nu i-a fost. Mort în ’54 (funeralii naţionale) ca membru al Academiei RPR, A. Toma a cîntat şi descîntat fără istov „noul” (Cîntul vieţii), rămînînd, cu folos, obedient al stelei roşii de pe Kremlin. Platitudinile lui şchioape erau recitate şi aplaudate în şcoli şi-n cenacluri titulate „A. Toma”, colcăind de veleitari versificînd la fel ca el. Un astfel de cenaclu fiinţa şi-n Iaşi, condus de grobianul Leri Lesner, secretar cu propaganda. „Fruntaşii” cenaclului? Ignea şi Lesnea, Georgeta Horodincă, Ion Istrati şi Georgeta Sauciuc, soţie, I. Sârbu, cenzorul Traian Ţanea. Tineri membri activi: Andriescu Al. (student, 22 de ani), Crăciun Victor (elev, 18 ani), Creţu Nicolae (pionier). Într-o vreme, nu se publica nimic nicăieri fără acordul cenacliştilor atomici.
În ce mă priveşte, am primit ca premii şcolare nu Zdreanţă, ci Sună ghiocel, sună clopoţel! de A. Toma, la pachet cu Nică fără frică de Nina Cassian şi Cu ţie-ţi vorbesc, Americă! de Maria Banuş, care-şi lua în şedinţă angajamentul solemn: „să studiez mai profund limba rusă, ca să pot cunoaşte mai bine, mai profund, de la sursă, literatura, cultura sovietică”. Putea, atunci, să intervină pentru Arghezi. Doar fusese publicată, la 14 ani, în „Bilete de papagal”. Zice alt bîrfem al vremii ca un distih din Ţara fetelor (1937) îl viza chiar pe poetul florilor de mucigai: „Spre el vă duc, ca pe doi miei/ Să nu ţipaţi, genunchii mei”. Doar Călinescu, tîrziu, în ’54, alegîndu-se cu o notă informativă: „face mare agitaţie pentru reconsiderarea lui Arghezi”.
În RPR, insulă latină cu guvernator slav (A. Toma rima Stalín cu Amin), chiar şi după „reabilitare”, Arghezi era permanent supravegheat, cenzurat, iar atacantul Baranga afirma apăsat, într-o şedinţă din 1955: „a se alinia literatura noastră după Arghezi nu sunt de acord”.
Volumul Una sută poeme, unde apărea cuvîntul „liftă”, incorect politic, dar historiquement correct, ca să uzez iarăşi de un titlu al lui Sévilla, a fost confiscat. În fapt, poezia cu „liftă” apăruse în 1941, în „Revista Fundaţiilor Regale”. Veniseră „tocmelile pentru pămînt”: „Şi ţarina răzeaşă nu se schimbă/ Pe preţ de liftă sau de limbă”. Cînd a fost scris poemul Buruiana („Cu liftele de pe hotare/ Spadele noastre ştiu să se măsoare”), Basarabia şi Bucovina fuseseră înstrăinate. Volumul a fost interzis, prin grija „evreilor de partid” (cum le spune Dan Culcer), mereu gata clarificaţi şi gata să clarifice în spirit internaţionalist proletar. A venit şi replica la stalinism (la odele pro Iosif Vissarionovici), poeţii ceauşişti făcînd, cu versurile lor la fel de schiloade ca şi ale cominterniştilor, un concept rejectabil din patriotism. Iar foştii semnatari de poezie patriotardă mai sunt şi acum şefi de reviste lucioase.
Toma-fils s-a născut în 1914, la Bucureşti, a devenit ziarist cu doi ani de Facultate de Matematică (numirea celor cu puţine clase – 7– la conducerea revistelor anula diferenţa între munca fizică şi munca de creaţie, proletară şi ea). În ’40, a fugit în URSS, la Bălţi, unde gazetărea la ziarul „Pămînt sovietic” şi-l traducea pe Lenin. În ’41-’43, era ici-colo muncitor agricol, să se ferească de nemţi. Revenit, cu Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan” în România , în aprilie ’45, ajunge redactor-şef adjunct la „Scînteia”, între 1947 şi 1960; exclus din PCR în ’63 (grozăvie!), e reprimit în ’70, pensionat în ’75, ca să plece în Israel, în ’88.
Pe nonagenarul pus pe corijări în CV, cînd vine vorba de victimele lui, memoria îl lasă. Are mari goluri de aducere aminte, unde cad fapte reprobabile. De ce a fost mătrăşit de la „Scînteia” ne povesteşte N. Gheran, în volumul 3 al Artei de a fi păgubaş, Îndărătul cortinei, episod trecut cu vederea de S. Toma, ca şi faptul că a făcut parte, alături de Constanţa Crăciun şi Paul Niculescu-Mizil, dintre primii profesori de marxism-leninism-stalinism, curs obligatoriu din anul universitar ’48-’49. La masă cu Marx (mulţumesc, Matei Vişniec!) a stat şi L. Tismăneanu, după Larry Watts şeful grupului de agenţi cominternişti.
Citez din N. Gheran: „Totul i s-a tras (lui Sorin Toma, n. mea, Magda U.) de la o vizită a gazetarilor sovietici. I-au plimbat ai noştri ce i-au plimbat să vadă ce-o fi văzut şi la urmă, onoare supremă: li s-a deschis uşa redactorului-şef al organului central al partidului, la însuşi Sorin Toma. Nici bine n-au intrat în cabinetul lui şi un rusnac l-a arătat cu degetul, izbucnind în rîs: „Naş durak” – adică „Prostu’ nostru”. Ce se întîmplase? La cedarea Basarabiei, el a uşchit-o la sovietici, unde, cu tot comunismul lui, n-a făcut purici. A mîncat pîine într-un colhoz, unde se învîrtea ca socotitor cu biluţe la abac. La venirea nemţilor, cînd, evreu fiind, risca să i se pună pielea pe băţ ori, ca bărbat tînăr, să fie pus la muncă, s-a îmbrăcat în zdrenţe, şi s-a aciuit într-un alt sat, făcînd pe oligofrenul. Cu traista-n băţ, mut şi damblagiu, a înşelat privirea tuturor, chiar şi a nemţilor. Asta pînă la întoarcerea roţii, cînd marele patriot s-a înscris în divizia „Horia, Cloşca şi Crişan”, din care, ca şi Dragoş, a descălecat să ne fericească. Cuibul şi l-a găsit mai apoi, la „Scînteia”, pînă a dat ochii cu rusnacul. De aici şi verificarea rezistenţei sale ilegale, pe care şi-o atribuise” (p. 280-281).
Şi aici trebuie spus că Ana Selejan îmi pare prea cuviincioasă întru iertarea acestor memorialişti cu memorie necredincioasă, care au instituit miliţia gîndirii după model sovietic. Atenţie: comunismul e gata să lovească şi dacă-i plîngi de milă. Vechii stalinişti, care-şi roteau posturile de conducere ca pe neveste (Ana Toma, Emma Beniuc) n-au conştiinţa culpabilităţii privind înapoi. Mai mult decît atît: sunt în stare, ca Ovid Crohmălniceanu, să condamne „abdicările”, „compromisurile” (lui Călinescu, Arghezi, Camil Petrescu, chiar Hortensiei Papadat-Bengescu), deşi ei i-au împins spre cedare. Şi cîţi privitori ca la teatru nu-s în stare şi acum să-i scuze pe Sorin Toma ori pe „generosul” Miron Radu Paraschivescu, dar pe Arghezi nu.
Memorie reliable, cînd încearcă să-l reconsidere ba pe Leonte Răutu (ca „om de imensă cultură”, v. V. Tismăneanu, Ghilotina de scrum. Despre nevroze şi evoluţii, Editura de Vest, 1992), ba pe Miron Constantinescu, prezentat (de Petru Dumitriu) ca un fel de Imre Nagy, gata să revizuiască din interior sistemul, ba pe Constanţa Crăciun, ministresa care a refuzat moştenirea Brâncuşi, „deşteaptă şi frumoasă”, medaliată cu aur, Secera şi, fireşte, Ciocanul, ca şi tatăl premierului imediat postosocialist, Valter Roman, vigilent cenzor pentru Eliade, Cioran, Noica.
Se poartă intens un vintage stalinist care poate fi scos din modă numai prin document. Amurgul ilegaliştilor. Plenara CC/PMR din 9-13 iunie, ’58, editori Alina Tudor şi Dan Cătănuş, postfaţă de Florin Constantiniu, Editura Vremea, 2000, e unul dintre ele. Habemus documentum şi, încă, martori demni de crezare, dintre victime. Altfel, mă tem că se vor reedita (şi comenta favorabil) Grîu înfrăţit, Cuscrii, Pîine albă, Statuile nu mor niciodată (Mielul turbat aud că se şi joacă), La cea mai înaltă tensiune… Şi V. Em. Galan, cu Zorii robilor şi cu Bărăgan.

Magda URSACHE

Ziaristi Online

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. galetar gheorghe

    E plina societatea romaneasca de impostori.Dar,cea mai revoltatoare postura este a acelora care s-au dat de trei ori peste cap,schimband prin aceasta stratagema cateva piei.Tismaneanu este un caz tipic de profitor al regimului comunist (ca atatia altii…),care acum pozeaza in omul imaculat,ferocele anticomunist.Perseverenta cu care incearca sa impuna aceasta falsa fateta nu mai convinge pe nimeni.Chiar si cei care-i ridica statui in piata publica o fac din interes sau oportunism facil.Laudabila insistenta cu care doamna Ursache incearca sa demonstreze ca “regele (V.T.) este gol”!Geo Galetaru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.