Basarabia, atunci și acum – de Cristian Negrea | Ziaristi Online

Basarabia, atunci și acum – de Cristian Negrea

Actul Unirii săpat în marmură cu litere de aur și expus în sala în care s-a votat UnireaNe apropiem, odată cu ieșirea din iarnă, de luna martie, prima lună de primăvară, luna martie, atunci când, după cum învățam la școală de mici copii, natura se trezește la viață, totul devine frumos și înverzit, cu speranțe de viitor. Ei bine, așa a fost și atunci, când Basarabia și-a văzut și decis viitorul prin actul de la 27 martie 1918, unirea cu patria mamă România. Iarna grea și lungă de mai bine de o sută de ani de ocupație rusească, culminând cu jaful și crimele bolșevice, părea dusă departe, doar o amintire ca un coșmar lăsat peste dulcea și blânda Basarabie. A trecut aproape un veac de atunci, dar pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului blestemat ar trebui să fie un bun prilej de meditație adâncă și reflecție. În sensul că ce am făcut atunci și nu am făcut acum, când am avut ocazia? Ce am făcut bine atunci și ce nu am făcut bine acum, din moment ce Basarabia și astăzi este departe de ceea ce ar fi trebuit să fie, de ceea ce ar fi logic, în virtutea evoluției lucrurilor, să fie acum? Cu ce am greșit astăzi, de nu avem rezultatul de ieri? Putem striga și noi ca și aromânii din Moscopole (în Albania de astăzi) după distrugerea acestui centru al aromânilor de către bandiții albanezi islamizați aliați cu turcii la 1788: “Doamne, aromânii ce-au greșit, de atâta au pătimit?”, doar tăind prima literă din termenul aromâni? Poate că da.

 

Actul Unirii săpat în marmură cu litere de aur și expus în sala

în care s-a votat Unirea

Ca să ne facem o idee despre ce am avut atunci și ce am pierdut astăzi, ar trebui să recurgem la metoda clasică, a comparațiilor. Sunt multe similitudini, poate prea multe între atunci și acum, dar din păcate, acum am ratat o mare șansă, o șansă istorică pe care înaintașii noștri nu au scăpat-o. Întrebarea care îmi persistă în minte este: erau ei mai buni ca și noi? Erau mai hotărâți, mai deciși? Au avut condiții mai prielnice ca și noi? Cu regret trebuie să recunosc, la primele două întrebări răspunsul este da, iar la cea de-a treia, răspunsul este nu. Ca și concluzie, acum am rămas corigenți la examenul istoriei. Și nu se știe când vom avea o nouă șansă, când va avea loc reexaminarea. Și dacă la acestă reexaminare vom reuși să trecem examenul ratat mai devreme.

Germanii l-au trecut din prima, când au avut șansa, au fructificat-o. S-au unit și niciun german nu a zis că el este branderburghez și nu german. În schimb, în cazul nostru, vedem că avem moldoveniști care susțin sus și tare teoria absurdă a poporului moldovenesc diferit de cel român. Au avut o șansă în 1989, au fructificat-o, dar noi am ratat-o în 1991, chiar și în 1992. De ce? Ce au avut ei și nu am avut noi? Desigur, veți spune că ei au avut multe și noi prea puține, dar revin și întreb din nou, ce au avut ai noștri atunci, la 1918, și ce aveam noi acum? Comparația merită puțin analizată.

 

Palatul Sfatului Țării, unde s-a proclamat independența și apoi Unirea

În primul rând, atunci unirea s-a făcut rapid, în decurs de câteva luni au fost puși toți potențialii adversari externi ai unirii în fața faptului împlinit. Astfel, Basarabia devenea autonomă în decembrie 1917, independentă la 24 ianuarie 1918 și se unea cu România la 27 martie același an. Acum, priviți și concluzionați dumneavoastră, la mai bine de douăzeci de ani ne tot învârtim pe lângă problemă fără să abordăm esențialul, ajungând la străvechea vorbă românească, cea cu boală lungă… Toată lumea spune, chiar și în fotbal ocaziile pierdute se răzbună. Germanii cum au făcut, au stat și analizat, discutat și reanalizat oportunitatea unirii? Nu, au prins momentul și l-au fructificat! Bine, veți zice că Germania e Germania, iar noi… Bine, dar atunci, în ce stare se afla România, cu două treimi din teritoriu cotropit de dușman, cu rușii bolșevizați hălăduind, jefuind și omorând de ambele părți ale Prutului, noi învingători la Mărășești și Oituz, dar învinși de circumstanțele și roata istoriei! Trebuie recunoscut că atunci aveam mult mai puține atuuri ca și în 1991, de exemplu! Dar șansa ți se dă, Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă! Am scăpat o ocazie în 1991 și cine știe când ne vom mai întâlni cu ea! Atunci, în 1991, era în desfășurare un cutremur geopolitic major, ca și în 1918, și asta era o șansă care nu trebuia ratată! Iar noi tocmai asta am făcut, am ratat o șansă istorică! Despre ceea ce înseamnă cutremurele geopolitice majore, vezi aici: Noul cutremur geopolitic.

 

Frați de același sânge, Regimentul 1 Moldovenesc și Regimentul 2 Vânători

din armata regală în ianuarie 1918

Ca să mergem cu comparația mai departe, atunci România era redusă la o treime de teritoriu, nu avea în cuprinderea ei Transilvania, două treimi din Banat și jumătate din Bucovina, ca și acum. I-am bătut pe nemți la Mărășești și Oituz, provocându-le pierderi grele, dar am fost învinși prin abandonarea și cedarea rușilor care au semnat pacea de la Brest-Litovsk, silindu-ne și pe noi să acceptăm arimistițiul și mai târziu pacea de la Buftea-București, neratificată de regele Ferdinand. Rușii bolșevizați terorizau spatele frontului, am ajuns să luptăm deschis contra lor (vezi Bătălia Moldovei în războil român antibolșevic). Cu toate acestea, am găsit resurse, cu regimentele decimate în lupta contra germanilor și austro-ungarilor am pacificat și am curățat bucata de teritoriu rămas de bandele bolșevicilor ce doreau arestarea regelui și eliminarea guvernului pentru a instaura Republica Bolșevică Română, mai mult, din puținul nostru, am trimis trupe și pentru pacificarea și curățirea Basarabiei de plaga roșie a bolșevismului (vezi Curățirea Basarabiei (II) Bătălia). Și așa, striviți și împuținați, înconjurați din toate părțile de dușmani, am reușit să realizăm unirea cu frații noștri basarabeni. Unire plătită și realizată cu foc și sânge (vezi Lupte antibolșevice după Unire), dar consființită ca și definitivă.

 

Monumentul din gara Ghidighici, ridicat ostașilor români din Reg 43/59 Inf, uciși de bolșevici, soldat Nicolae Mihalcea și doi soldați  necunoscuți

Dar acum, mă refer la anul 1991, ce ne-a împiedicat? Spre comparație, în 1991 România era o putere militară regională medie, cu un potențial deloc de neglijat. Moralul populației era suficient de ridicat pentru a susține realizarea idealului pentru care s-au jertfit atâția înaintași. S-a văzut și în decembrie 1989, armata era aptă de luptă, erorile de comandă și comunicare din acele vremuri în mod sigur au fost supuse unei analize pentru a le evita pe viitor.

Privind situația prezentă acum în Basarabia, ne putem imagina măcar parțial, care ar fi fost soarta acesteia dacă România nu intervenea în 1918. Acum, în urma unui război cu armata rusă, Chișinăul nu mai controlează 11% din teritoriul recunoscut internațional, aici instalându-se o republică anacronică, amestec între bolșevism și stat mafiot, înarmată până în dinți și dirijată de la Moscova pentru a face totul pentru menținerea Chișinăului cât mai departe de România și Occident. Dar în 1918, când în Basarabia hălăduiau fără căpătâi câteva sute de mii de soldați ruși, mare parte bolșevizați? Putea noua armată moldoveană din 1918, formată din câteva cohorte de voluntari veniți de pe front, să facă față puhoiului bolșevic? Reamintiți-vă de luptele grele duse de armata română la Tighina și în sudul Basarabiei, nu vă gândiți doar la intrarea în Chișinău fără luptă, din moment ce capitala a fost părăsită în grabă de bolșevici.

Acum, în războiul din 1992 de pe Nistru, Armata a XIV-a rusă avea doar câteva mii de soldați care nu stăteau prea bine la capitolul moral, deși erau foarte bine dotați la capitolul armament și tehnică de luptă, din care au înarmat la greu separatiștii, iar ulterior, când situația a cerut-o, au intervenit chiar ei în luptă, ca și la Tighina, când în iunie au intrat douăzei de tancuri arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă.

Care ar fi fost situația în 1992, dacă armata română ar fi cedat moldovenilor armament greu, mânuit de “voluntari” români, rețeta sovietică folosită în toate conflictele. Dacă cele douăzeci de tancuri rusești ar fi fost luate în primire de artilerie antitanc și de încă pe atâtea tancuri românești? Cele șase tancuri distruse de basarabeni în luptele de stradă ar fi fost mai multe sau nu? Țineți cont că Republica Moldova la acea vreme nici nu avea armată, lupta cu polițiști și voluntari dotați doar cu armament ușor. Mai era astăzi arborat în Tighina drapelul transnistrean, sau chiar în Tiraspol? Luptătorii moldoveni de pe platoul Cocieri, de exemplu, au reușit în timpul unei ofensive să atingă periferiile orașului Dubăsari, atacând doar ca infanteriști înarmați cu AK-47 și aruncătoare de grenade. Nu au fost susținuți și au trebuit să se retragă, iar apoi a intervenit Armata a XIV-a cu tancuri pentru a evita pe viitor astfel de surprize. Tot la Cocieri a fost distrus un tanc rusesc, iar la încheierea armistițiului, un colonel rus i-a întrebat pe moldoveni cine a distrus tancul. Moldovenii l-au adus pe micul voluntar responsabil de acest fapt. Colonelul l-a întrebat de unde se pricepe așa de bine la astfelș de chestiuni, voluntarul i-a răspuns din Afghanistan. Intrigat, colonelul a întrebat: ”Cine ți-a fost comandant în Afghanistan?” Moldoveanul i-a răspuns: ”Dumneavoastră, tovarășe colonel!” Cam astfel de luptători apărau onoarea românismului pe Nistru.

 

 

Uciși în luptă pe Nistru în 1992

Dar România nu a intervenit suficient, a trimis doar armament de infanterie, dar într-un astfel de conflict era necesar armament greu, instructori, și de ce nu, voluntari care să-l mânuiască. Veți spune că riscam prea mult, dar nu este chiar așa, chiar rușii s-au obișnuit cu ideea că învingătorului i se iartă totul, maxima pe care o folosesc la greu încă din timpul lui Stalin.

O chestiune esențială, Armata a XIV-a nu putea fi reaprovizionată peste teritoriul ucrainean decât cu mare dificultate, până să fie rezolvată problema, în cazul unei intervenții românești, chiar mascate, problema era încheiată și s-ar fi trecut la negocieri. Ucraina nu ar fi admis ca luptele să se desfășoare pe teritoriul ei, ceea ce ar fi fost inevitabil dacă Tiraspolul era deja ocupat de moldoveni. Nici nu era nevoie să se ajungă până aici, era suficient ca România să încheie un tratat de alianță militară cu Republica Moldova imediat după declararea independenței acesteia la 27 august 1991 (și așa ne tot lăudăm că am fost primii care am recunoscut statul moldovean) și să anunțe public acest lucru, iar la primele tulburări să transferăm Republicii Moldova două regimente de tancuri și vreo patru-șase baterii de artilerie grea, tot în mod public, cu garniturile de tren încărcate prezentate la știri. Și așa în anii 90 am distrus câteva sute de tancuri mai vechi ca să ne înscriem în parametrii tratului CFE (Conventional Forces in Europe) de la Viena încheiat în 1991. Tancurile acelea ar fi fost de un real folos basarabenilor în luptele de pe Nistru.

În acest caz intervenția Kremlinului în conflict ar fi fost mult mai problematică și nici Armata a XIV-a nu ar fi fost prea entuziastă la ideea luptei. La primele semne de agitație militară rusească două baterii de artilerie grea plasate pe malul drept al Nistrului să ia drept țintă cazărmile Armatei a XIV-a și lucrurile s-ar fi potolit ca prin farmec. Din experiența istoriei știm ca rușii nu cunosc și nu respectă decât argumentul forței brute.

Dar noi ce am făcut? Le-am ținut pumnii și ne-am rugat pentru ei, nu? Ei bine, acesta este rezultatul, cel din ziua de azi. Avem o situație anacronică, unică la nivel mondial, cu două state independente românești, recunoscute de comunitatea mondială, care stă și se întreabă de ce există două state românești? În cazul coreenilor este clar, cei din nord sunt conduși de un regim iresponsabil și criminal, printre ultimele vestigii comuniste din lume. Germanii s-au reunit, până și yemeniții, cu toate problemele lor tribale și religioase, au făcut-o în aceeași perioadă. Numai noi am rămas de căruță.

Bine, dar cine este responsabil pentru asta? Există un singur răspuns: liderii noștri. Dacă în 1918 aveam liderii pe care i-am avut în 1991 și pe care îi avem și astăzi, Basarabia nu s-ar fi unit în veci cu România. Culmea, au existat tentative, încep să iasă la iveală tot mai multe pe măsură ce martorii evenimentelor încep să vorbească (am publicat și eu o mărturie Ion Iliescu și Petre Roman trebuie să plătească). Ei bine, ăștia sunt liderii aleși de noi, asta avem. De ce nu au făcut ce trebuia făcut pentru Basarabia? Întrebați-i pe ei ce făceau între două mineriade, pot fi luați la întrebări, doar și acum sunt în parlament majoritatea dintre ei.

Certă este realitatea istorică, atunci, deși era încă în război, cu un front de ținut, România și-a trimis armata în sprijinul basarabenilor, acum, în timp de pace, nu a fost capabilă să trimită ceva armament mai acătării. Asta este realitatea dură!

Veți zice că lucrurile sunt altfel, da, e adevărat, în primul rând liderii sunt alții! Să știți că multe din problemele de acum au fost și atunci, dar atunci am avut bărbați în fruntea noastră, acum… Spre exemplificare, vă dau fragmente din presa vremii din Basarabia, nici nu vă vine să credeți cât sunt de actuale!

Din care neam suntem?

… Da, noi toți, care vorbim o limbă românească, suntem români. Și neamul nostru este mare și are o istorie mândră. Luați harta și vedeți: de la Nistru până la Tisa tot pământul e al românului! Aici vezi Basarabia scumpă, România – mamă, Bucovina – mândră, Ardealul – glorios și Banatul – frumos. Suntem bogați, dar prin întunericul pe care l-au răspândit între noi străinii, noi am uitat de bogăția noastră, ni s-au sărăcit sufletele. Vroiți să fiți bogați, să trăiți în belșug nemărginit, uniți tot pământul nostru, adunați-vă cu tot neamul vostru! Vă asigur că mai mândri și mai fericiți decât noi nu vor fi alții pe fața pământului! Închipuiți-vă ce sunteți azi și ce ați fost ieri. Erați mai odinioară robii rusului, care venea la voi în țară, în sate cu coroabca în spinare și răcnea: marfă! Marfă! Nu zăreați că rusul se îmbogățea. Şi voi luaţi cuşma înaintea lui: dânsul la voi în ţară se făcu stăpân, dar voi, gospodari, rămâneţi robii lui. Pentru ce a fost aşa? Se explică uşor: rusul cucerise ţara noastră şi o privea ca o moşie a lui, făcea într-însa ce voia sufletul lui, dar pe voi nu vrea să vă recunoască de gospodari şi vă socotea totdeauna „moldovean berbec, moldovan cap de bou, moldovan de-a 13 lege” şi multe de toate. Voi le răbdaţi şi numai între voi vă mândreaţi cu cuvintele: „parcă eşti român!”. Acum vă chem la conştiinţă naţională: aduceţi-vă aminte că sunteţi români! Uniţi-vă cu tot neamul vostru; faceţi o familie mare; îmbogăţiţi-vă şi trăiţi în fericire, ca să vă privească lumea întreagă ca pe o naţiune puternică. Basarabeanule! eu ştiu că-ţi place cinstea! Atuncea – trezeşte-te, parcă eşti român, dă mâna cu fraţii tăi de pe pământul românesc pentru unire şi fericire! Numai tu, basarabeanule, te-ai lăsat tare în urmă de la tradiţiile tale strămoşeşti. Nu te cunosc, parcă tu erai odinioară mândria lui Ştefan cel Mare! Unde sânteţi voi în ziua de azi, mazili-basarabeni, cei mai voinici călăraşi ai neamului nostru? Toţi la iveală, toţi la unire cu neamul nostru, căci numai unirea ne va scăpa de robia duşmanului!

Căpitan D. Bogos, în România Nouă, nr 14, 6 februarie 1918

 

Căpitan D. Bogos

Credința noastră

Crezut-am, pentru aceia am grăit, şi nu voiu tăcea pînă când sîngele de român în vinele mele fierbe, că glasul trîmbiţii inimii mele mă chiamă la luptă, la luptă pentru neam şi pentru ţară. (…)

Că dacă acuma noi, moldovenii, n-om lupta să ne cunoaştem neamul şi drepturile noastre şi dacă acum n-om aprinde făclia înaintea noastră şi s-o ţinem cu amândouă mîinile, să ne lumineze calea pe care am purces, apoi vom cădea în blestemul nepoţilor şi strănepoţilor.

Ne-or blăstăma ţărâna mormintelor şi iadul va arde inimile noastre. Dacă acum, când fraţii noştri îşi pun viaţa în pericol pentru noi, n-am pricepe, apoi amar nouă, mii de ani vor trece şi prilej ca acesta n-om avea.

Mai bine cu fraţii noştri pietrii de moară pe spinare să purtăm, decât cu străinii vin să bem. Că străinul ţi-i frate pînă ce are ce suge de la tine, apoi ori te robeşte, ori se duce; dar al fratelui sânge apă nu se face. Acuma pildă minunată este în ochii noştri, cînd duşmanii se robeau  şi Sfatul Ţării ne risipeau, cine ne-a apărat, cui i-a fost milă de noi, la dureri şi la nevoi? Numai fratelui! Sora România, uitând de durerea rănilor sale, a trimis pe fii săi să ne scoată din nevoi şi să ne ajute a pune piatra temeliei noastre pe pământ sănătos. Şi oare cine nu cunoaşte aceasta, că sîngele apă nu se face? Noi am cunoscut şi cunoaştem, şi pentru aceea am grăit.

Teodor Jireghie, în România Nouă, nr 14, 6 februarie 1918

Datoria intelectualilor români din Basarabia

Pentru noi, unirea Basarabiei cu celelalte părţi româneşti este mai întâi de toate o chestie de existenţă a poporului nostru. Apoi în al doilea rând vine şi chestia de dreptate. Trebuie să se şteargă fărădelegea făcută în anul 1812 de ţarul rusesc Alexandru I. Poporul, crescut în împrejurări istorice, geografice şi economice cu totul străine Rusiei, a fost cu toate acestea alipit la ea şi silit de biciul rusesc să ducă aceeaşi viaţă cu Rusia, dacă nu de fapt, apoi cel puţin de ochii lumii. În limba oficială rusească nu există pentru lumea europeană o Basarabie moldovenească, ci o gubenie rusească, cu un popor rusesc, ca şi cel din tot colosul rusesc.

Acum Basarbaie va trebui să se întoarcă la formele vieţii , potrivit cu istoria ei, cu caracterul poporului, creat de istorie şi de împrejurările geografice, economice etc. Aceasta, fireşte, că va fi chezăşluită numai atunci, când Basarabia va fi unită cu celelalte părţi româneşti, păstrându-şi autonomia. Căci, cu toate că cei peste o sută de ani trăiţi cu Rusia, au fost un somn de moarte, o rătăcire, la urma urmei nouăle împrejurări şi forme de viaţă au creat întrucâtva şi un cuprins nou pentru această viaţă. Şi stăpânirea rusească doar nu degeaba a stăruit atâta pentru a-i da norodului o viaţă rusească.

Dar în propovăduirea noastră pentru reunirea Basarabiei cu celelalte părţi româneşti, avem să întâmpinăm piedici mari, peste cari vom trece numai după o luptă grea. Cea mai mare parte a intelectualilor din Basarabia e stăpânită îndeobşte de idei poate foarte frumoase şi măreţe, dar neaplicabile în viaţă şi care, de fapt, au un izvor cu totul nesănătos. Ideile de cosmopolitism, azi numit internaţionalism, dacă ne vom aduce aminte de mişcările intelectuale ruseşti, sunt născute şi au primit formă definitivă de la urmaşii slavofililor. Ştim bine că această mişcare nu voia alta, decât o Rusie de la Marea Îngheţată până la Adriatica, cu Constantinopolul şi Dardanalele, o Rusie, în care toţi să fie ruşi, cu o viaţă bazată pe trei temelii: pravoslavia, samoderjavia şi samobâtnosti, adecă ortodoxia, absolutismul barbar ţarist şi desineexistenţa poporului, fireşte cu caracter rusesc şi numai rusesc.

Aceste idei au fost propagate sub felurite forme şi în chipul cel mai stăruitor, încât fiecare intelectual rus, mărturisindu-le, se crede că este şi el unul din cei mai înaintaţi în idei, nebănuind că este stăpânit de reacţionarismul cel mai primejdios. Aceste idei au spurcat întrucâtva şi inteligenţa moldovenească, rusificată în aceşti o sută şi mai bine de ani cu cea mai mare meşteşugire.

Apoi, stăpânirea rusească, temându-se să nu mai piardă Basarabia, cel mai scump diamant din coroana ţarului, a căutat să mai bage în mintea intelectualilor şi alte idei greşite. De pildă, se spunea, că din punct de vedere economic iarăşi, e mult mai bine pentru Basarabia de a fi cu Rusia, iar nu cu România. Rusia este o ţară mai mare, mai bogată şi deci şi Basarabia mai uşor poate să ajungă la o stare de înflorire. Nu vom căuta să polemizăm aici cu aceste dovezi ruseşti. Altădată, fireşte că va trebui să discutăm şi chestiile economice în lumina adevărată. Dar le aducem aminte cetitorilor că ele au loc şi că noi trebuie să le combatem.

În sfârşit, pentru ţărani, cel mai numeros şi cel mai bun element românesc din Basarabia, se spune că în România ţăranii o duc mai greu decât în Basarabia, că în România domnesc încă formele feudalismului, cu iobăgia cea mai grea şi aşa mai departe.

Şi intelectualii români, cu simţirile adevărate româneşti trebuie să se ocupe cu aceste lucruri, trebuie să lămurească lumea de aici în ce priveşte ideile ei greşite despre România. Şi mai ales, trebuie să propovăduim ideia noastră pentru unirea tuturor ţărilor române într-o singură ţară, fiecare parte păstrându-şi autonomia. Ne aşteaptă o muncă grea. Trebuie să studiem chestiile şi problemele politice şi economice mai aproape, în chip ştiinţific, lăsând la o parte toate prejudecăţile, economice, naţionale etc. De aceea chemăm pe toţi, cari şi-au manifestat aspiraţiile şi convingerile adevărat româneşti, să se puie pe muncă şi să răspândească ideile noastre. În primul rând, aceasta trebuie s-o facă mai ales învăţătorii şi preoţii, cari s-au alăturat la programul nostru. Trebuie ca cuvintele lor să nu mai rămână cuvinte, ci să se prefacă în fapte. Numai atunci credem că vor fi scoase din mintea poporului toate ideile greşite cu cari l-au întunecat duşmanii.

Vasile Harea, în România Nouă, nr 15, 7 februarie 1918

De ce să ne apucăm?

Împrejurările s-au schimbat în folosul nostru.

Mai dăunăzi toţi duşmanii neamului nostru aveau chip să ne împiedice cu vorba, că noi tragem la România. Ce însemna dovada asta? Foarte mult! Poporul basarabean, de la începutul revoluţiei ruseşti, a fost amăgit că în România nu-i libertate şi alte scornituri. „Iubitorii” s-au stăruit foarte şi din răsputeri a pregăti poporul pentru sosirea „bolșevismului”. Și au izbutit mult. Patrioții basarabeni n-aveau chip să vorbească despre unirea neamului nostru. Noi suntem martori de două jerfe în lupta asta oarbă. Cu toată libertatea rusească, au fost omorâți în toamna trecută doi buni români: Andrei Murafa şi inginerul Simeon Hodorogea.

 

Monument ridicat în memoria martirilor cauzei naționale în Basarabia

Simion Murafa, Alecu Mateevici și Andrei Hodorogea

Despre Alecu Mateevici și martiriul lu iSimion Murafa și Andrei Hodorogea, aici Curățirea Basarabiei (I) Renașterea
Români din patru unghiuri, – ştiţi cum se chemau patrioţii români în Basarbia? – Separatişti!

Cred, că de azi înainte desbinarea nu va mai avea loc, şi că n-or mai fi nici „separatişti”, nici „tâmpiţi”. Cu toţii trebuie să recunoaştem, că scăparea Basarabiei este numai în cultura naţională. Dar dacă-i aşa – atunci unirea trebuie să se facă!

După vorba poporului: vrei nu vrei – bea Grigore aghiazmă! Da, trebuie să ne sfinţim, să ne mântuim, de zilele spurcate. Cel mai întâiu ce trebuie să facă fiecare patriot – este cultivarea limbei. Mulţi se sperie luând gazeta ori revista în mână, că mai nimic nu înţeleg, că multe cuvinte nu le pricep. Vă cred, fraţilor, şi trebuie fiecare să vă luaţi răgaz pe o lună la muncă cu dicţionarul în mână. După o sută de ani, în cursul cărora aţi uitat limba, vă trebuie pentru reînviere numai o lună. Asemănaţi şi închipuiţi-vă cât de puţin aţi uitat limba. Tot numai mulţumită firei româneşti! Acum cetiţi în fiecare zi gazeta românească şi vorbiţi numai româneşte! Suta de ani trecută ne-a silit să uităm limba, dar ea ne-a silit să ne schimbăm şi obiceiurile şi înfăţişarea. De-o pildă, luaţi oraşul Chişinău, capitala Republicei. Ce-a rămas într-însul românesc? Numai numele.

(…)

Ne mai gândim și la alta. O sută de ani ţarul rusesc copleşia Basarabia cu funcţionari ruşi. Şi vedeţi, aceştia erau cea mai tare unealtă pentru răspândirea rusismului în ţara noastră. Sute de ori, singur am auzit cum ruşii, funcţionari, – fie la poştă, fie la căi ferate, fie la tribunal, fie la administraţie, în şcoli etc. – batjocoreau şi înjurau pe moldoveni şi pe tot neamul moldovenesc. Cele mai triste amintiri le avem noi de la raporturile funcţionarilor ruşi. De aceea, strig în gura mare: pentru dreptate, pentru onoare, să fie toţi duşmanii neamului nostru schimbaţi! Să se alcătuiască în cel mai scurt timp corpuri de funcţionari români! Aceasta-i priveşte pe domnii miniştri  ai Republicei noastre. Am dori să vedem tipărite concursuri şi cea mai mare întrecere între domnii miniştri. Credem că deslegarea chestiei cu alcătuirea corpurilor de funcţionari are cea mai mare însemnătate la crearea culturii naţionale şi la întărirea stăpânirii noastre în această ţară călcată de străini.

Căpitan D. Bogos, în România Nouă, nr 15, 7 februarie 1918

E adevărat, și atunci basarabenii aveau cam aceleași probleme ca și acum. Dar atunci au fost bărbați care să ia o decizie fermă și să o urmeze până la capăt, acum și noi, și ei, bâjbâimîn întuneric.

Bibliografie:

Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992

Insp pt Cultură al Mun București – Basarabia română, antologie, Editura Semne, 1996

Căpitan Gh. V. Andronachi – Albumul Basarabiei, ed a doua, Editura Asociației Române pt Educație Democratică, București, 2000

Vlad Grecu – O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari, editura Prut Internațional, 2005

Cristian Negrea

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Anonim

    Pentru ca sa fi fost posibil un ajutor militar consistent din partea Romaniei, la Bucuresti trebuiau sa fie instalati altii decit fostii cominternisti drapati acum in mantia democratiei. Daca instalarea lor la putere s-a facut printr-o lovitura de stat teleghidata de la Moscova, mentinerea lor la putere a fost consfintita democratic, prin alegerile din mai 1990.

    Un alt factor crucial ar fi fost sustinerea internationala a Romaniei. Din pacate, aceasta nu a existat si nu exista nici azi. Inainte de 1989, Romania a fost obiectivul unei intense campanii de denigrare. NB: obiectivul a fost Romania ca stat si nu regimul comunist. Cu comunistii, de oriunde, ‘comunitatea internationala’ a cochetat intotdeauna fara nici un scrupul.

    Campania a continuat si dupa. Romaniei i s-a refuzat acesul in structurile europene, desi Romania alaturi de Iugoslavia, trebuiau admise primele daca aceasta admitere ar fi fost pe criterii obiective.

    Aceasta campanie continua si azi, cu accente si mai grotesti.. A se vedea tiganiada sarkozyista din 2010, acum scandalul carnii de cal, chipurile provenite din Romania. Ma mir ca nu sintem acuzati si de rarefierea stratului de ozon.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.