Detractorul lui Eminescu, Nicolae Manolescu, un critic minor din Epoca Noica

Nimeni nu va risca să-l încarcereze pe Nicolae Manolescu la Jilava

TREC PESTE FAPTUL CĂ IMPERTINENTUL SCRIE CA UN ANALFABET AL LIMBII ROMÂNE. Dar îl întrebăm pe Manolescu: chiar aşa e partidul şi avangarda marxist-leninistă şi arhitectul structural al prefacerii? Al prefacerii sociale şi politice, chiar al realităţii noi, apoi al tipului noi uman, exagerat de evoluat. Şi parcă nefiind de ajuns ipochimenul mai adaugă că toate bazaconiile astea produc scriitorilor probleme noi. Se vede că n-a învăţat la şcoală ce înseamnă cuvintele pe care le foloseşte şi care îşi bat joc de el. Dintr-o singură frază îmi dau seama că Manolescu nu ştie carte. Atunci mă veţi întreba de ce pierd timpul cu el. Fiindcă m-a nenorocit Dostoievski, după ce am citit că “Omul e prost, cumplit de prost”. N-am crezut că Manolescu e prost, deşi poetul genial Doinaş (întrebat de mine de ce nu ştie Manolescu aia, de ce nu ştie cealaltă şi de ce zice altfel şi de ce nu gândeşte altcum ci defel) îmi dăduse un răspuns stupefiant: “E prost!”. Vreau să-i explic lui Manolescu însuşi de ce e prost când scrie despre Eminescu şi Noica.

DESPRE EMINESCU ÎNCERCASE O STUPIDĂ DESPĂRŢIRE (ÎN DILEMA FOSTULUI NOICIST PLEŞU) pe care a reluat-o desfigurându-se în Istoria critică. Ca să o citez pe doamna Bot împotriva lui Iorga şi Noica nu e chestie de îndrăzneală ci de caragialâc. Culmea eminescologiei insuficientului Manolescu este celebra propoziţie din teza sa de doctorat: “Demiurgul îi promite lui Hyperion marea cu sarea”. Omul nu ştie ce înseamnă un poem al donaţiei, nu înţelege nimic din versul “Nu e nimic şi totuşi e”, nu ştie nici ce e abisul, nici prăpastia, nici genunea. De shunyata şi karaka nu va auzi niciodată, că stă de vorbă numai cu Cărtărescul lui, acest State Prudănescu al vremii noastre.

ACEST MANOLESCU, UN FEL DE RICĂ VENTURIANO AL EMINESCOLOGIEI (să mă ierte Caragiale dacă i-am jignit personajul), s-a exprimat în limbaj incult despre textul meu intitulat Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria Românei (Tribuna 249/2013), bolborosind că nu-i place ipoteza. Nu pot să-l învăţ nimic pe Manolescu fiindcă omul este un haos de precarităţi culturale. Încerc să-i dau două-trei repere care l-ar putea trimite în bibliotecă 100 de ani ca să se lămurească. Puţin. Iată ce scrie Slavici în Românii din regatul ungar şi politica maghiară, V, Iredenta română (Opere XIII, 1984, pagina 81-85): “Ioan Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu şi Dimitrie Sturdza, atunci ministru de Externe, ar fi stăruind ca românii să renunţe la autonomia Ardealului, şi să trimită cât mai mulţi deputaţi în Dieta din Budapesta” (pag. 82). Tot Slavici vorbeşte despre “expulzarea din ţară a autorilor proclamaţiunii iredentiste” (pag. 84). Tot Slavici lămureşte “…în clasa cultă română e însă o parte, care nu poate să fie împăcată şi trebuie, prin urmare să fie strivită – vorbă rostită de d-l Coloman Tisza în Dieta din Budapesta” (pag. 84).  Tisza a fost prim-ministrul Ungariei între 1875-1890 şi i-au fost trimise mai multe rapoarte în care apar numele lui Slavici şi Eminescu. În raportul către Vonhaimerle din 5 iunie 1882, în lista membrilor Societăţii Carpaţii apar numele lui Ioan Slavici şi al lui Eminescu (“Journalist”). În raportul lui Mayr din 7 iunie 1882 către Kalnoky apare numele lui Eminescu, redactorul principal al ziarului Timpul, raportul fiind trimis din Viena şi lui Tisza, în 10 iunie 1882. Pe acest raport există chiar o însemnare marginală a Împăratului Franz Joseph.

Am publicat Condul invers. Arhiva înnebunirii şi a uciderii nihilstului Mihai Eminescu în 20 de volume şi ştiu bine ce vorbesc când scriu înnebunire şi ucidere. Am găsit documentele şi actele care sunt probe ale uciderii lui Eminescu.

Nu discut cu Manolescu acest subiect extrem de complicat. Vreau doar să-l pun la punct şi să-l fac să înţeleagă că nu-şi poate permite să discute opere nobile, nici să polemizeze cu superiorii.

DESPRE MANUSCRISELE LUI EMINESCU A SPUS CĂ SUNT MACULATOARE CARE NU AU NICI O VALOARE LITERARĂ. Degeaba i-am explicat că acolo e opera lui Eminescu, şi Luceafărul şi Scrisorile şi Memento mori şi aşa mai departe. Omul e blocat mintal, nu poate să priceapă. Nu trebui să-l forţăm fiindcă exisă riscul să facă accident cerebral, şi noi să ne trezim cu vreun dosar penal. Dar ceea ce a scris singur şi neobligat de nimeni în Critica criticii II. Dosarul lui Constantin Noica (în ziarul Adevărul) echivalează cu un necrolog despre sine însuşi.

VOI CITA INTEGRAL RÂNDURILE CARE ÎL PRIVESC PE NOICA pentru a nu spune nimeni că nu respectăm întregul, adică adevărul. Ce scrie ipochimenul plagiator din Jauss, adică Nicolae Manolescu? Cităm:

“Justificări pentru vinovăţie

Categoria a doua este a întoarcerii spatelui când e vorba de vinovăţia evidentă a unui Constantin Noica. Mă voi referi ceva mai încolo la dosarul propriu-zis al autorului „Despărţirii de Goethe“. Reţin acum doar faptul că, având înaintea ochilor cele două culegeri de documente publicate de Dora Mezdrea sub titlul „Noica şi Securitatea“ şi, respectiv, „Constantin Noica în arhiva Securităţii“, unul din apropiaţii filosofului putea să scrie fără să clipească: „Trebuie să ai un uriaş balast de neruşinare ca să vorbeşti de compromisurile unui asemenea om…”.

Iar alt comentator, neutru, acesta, supralicita: „Când vorbea cu un securist sau cu altul dintre cei care s-au ţinut după el, în loc ca ei să-i spună ce are de făcut, el (Noica) le spunea ce ar trebui făcut pentru propăşirea culturii române…“. Ca să nu-l amintesc pe autorul „Jurnalului de la Păltiniş“, care justifica sublim colaborarea personajului său ca pe o expresie a dorinţei de a-i fi tipărite cărţile.

Umilinţa docilă a lui Noica

Mă abat de la tema cărţii lui Gabriel Andreescu – manipularea dosarelor – ca să relev câteva lucruri din dosarul lui Noica. Din păcate, cred că e necesar. Trebuie să spun din capul locului că este unul din cele mai compromiţătoare.

Nu neapărat în sensul că Noica a făcut un rău direct confraţilor, deşi astfel de cazuri nu lipsesc, cât în sensul că probează o capacitate de umilinţă docilă în faţa securiştilor pe care n-am constatat-o la niciun alt colaborator. Niciunul, de altfel, n-a dovedit stăruinţa lui Noica în a câştiga nu doar bunăvoinţa, ci interesul „organelor“. N-a făcut niciun gest fără a le cere spăşit aprobarea şi le-a informat, de fiecare dată la timp şi precis, despre îndeplinirea misiunii. Căci despre misiuni era vorba. Şi deseori el era cel care se ţinea scai după securişti. Informaţiile sunt adresate de obicei acestora.

Foarte puţine din opiniile comunicate de Noica unuia sau altuia din numeroşii ofiţeri (care „lucrau spre binele poporului român“ – Noica dixit!) au devenit publice, şi anume în „Glasul Patriei“, oficina de propagandă a regimului. Destule sunt aproape de nereprodus. Iată doar o jumătate de rând din cele 29 de pagini ale unei declaraţii, date la ieşirea din închisoare, în 1964, despre Emil Cioran: „Nu-i un om, e un refuz uman“.

“O Românie în care nu mai e posibil Caragiale”

Despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pe care îi vizita de câte ori se afla la Paris, nici Lăncrănjan sau Săraru n-au scris lucruri mai îngrozitoare. Iar imnurile exuberante închinate „măreţelor realizări“ din „Glasul Patriei“ au un pandant, stilistic subtil, într-o declaraţie ca următoarea din Arhiva CNSAS, dosar I nr. 15156, vol. 2, ff. 86: „S-a întâmplat ceva curios în ţara aceasta. Caragiale şi-a pierdut subiectele de inspiraţie. S-a creat, în speţă, o Românie în care nu mai e posibil Caragiale. E ceva regretabil pentru el, dar e bine pentru ţară“. Noroc cu fraza din urmă, altfel l-am fi bănuit pe Noica de o colosală ironie la adresa cenzurii! Gabriel Andreescu are dreptate să vadă în Noica cel mai eficient agent de influenţă dintre toţi intelectualii români din regimul comunist, suferind de „complexul Stockholm“, al ostaticului care empatizează cu torţionarii.

Sunt absolviţi de colaborare, cu dovezi greu de respins, pe lângă Mihnea Berindei, la care m-am referit deja, Nicolae Balotă, Adrian Marino şi Mihai Botez. În ce-l priveşte  pe Nicolae Breban, el rămâne pentru mine un caz  atipic, chiar şi după ce am citit analiza lui Gabriel Andreescu, dispus  să-i treacă cu vederea mai multe decât oricui altcuiva.

În definitiv, raporturile lui Breban cu mahări ai Securităţii nu sunt mai puţin blamabile decât ale lui Noica, acesta având ocazia să întâlnească un grad mare o singură dată în timpul nenumăratelor anchete sau conversaţii ŕ l’amiable cu securiştii.

Nu sunt cruţaţi, şi pe drept cuvânt, Alexandru Paleologu, raportat, ca negrul la alb, la Nicolae Balotă, şi, nu mai e nevoie să spun, Constantin Noica. Şi asta, împotriva comentariilor anterioare, care s-au năpustit prosteşte  asupra lui Balotă şi Marino, arătând o nemeritată indulgenţă lui Paleologu şi Noica. Nu certificate de bună purtare acordă Gabriel Andreescu: nici colaboratorilor, nici comentatorilor. Treaba lui e adevărul. Şi pe mine, cel puţin, m-a convins.”

Înainte de a distruge textul ipochimenului, să-i amintim chiar ipochimenului ce scria el despre Scânteia, conştiinţa scriitorilor şi despre Ceauşescu: “Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune  tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”; “O  participare activă la mişcarea literară are organul central al  partidului, «Scânteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător”;  “Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi  democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe  care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la  sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; Referiri la  “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la  întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi  cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de  partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa  scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul  Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” (Literatura română de azi. 1944-19643 , D. Micu şi Nicolae Manolescu,  Ed. Tineretului, 1965).

NU-I MAI AMINTESC LUI MANOLESCU LIMBA ROMÂNĂ BÂLBÂITĂ PE CARE ŞI-A EXPRIMAT-O, leşinat de emoţie, în faţa lui Ceauşescu însuşi. Citind Critica criticii. II. Dosarul lui Constantin Noica, nu ştii dacă Manolescu este membru corespondent al Academiei sau vreun aurolac din Gara de Nord obligat de împrejurări să câştige o pâine ca ziarist. Am publicat, împreună cu Răzvan Theodorescu, Florin Rotaru şi Victor Roncea, cele 21 de volume ale Procesului Noica-Pillat, în facsimil. Ştiind ce conţin dosarele Procesului, pot vorbi altfel decât Manolescu, care producând enormităţile din Adevărul se descalifică, în cazul că ar fi fost calificat. După 10 ani de domiciliu forţat şi 6 ani de recluziune (din cei 25 de ani de puşcărie pe care ar fi trebuit să-i suporte Noica) vine o nulitate ca Manolescu (un oarecare discipol al lui Gogu, şi prieten al inexistibilului turnător Zigu Ornea, ca să nu-l numesc) şi vrea să-ţi explice care e modelul vieţii, cum stai cu interesul organelor, cum te descurci cu umilinţa docilă, cum e cu Glasul patriei, cum e cu Caragiale, cum e cu Cioran…

NOICA ŞI-A LUAT MODELUL VIEŢII DIN GOETHE, CEL CU DEVINO CEEA CE EŞTI. De ce n-ai citit Manolescule Opere complete de Goethe ca să ştii cum e cu modelul vieţii? În germană, că tot n-o ştii. Dar parcă şi în limba greacă veche s-a spus ceva, ca în Goethe. Ce ai citit în ultima vreme în limba greacă, la Paris?

Cum stai cu interesul organelor? Ai fost în tinereţe la Paris, în Berlin, în Iowa?

Ai scris ceva despre baba aceea relativă, Monica Lovinescu? Blandiana, Sorescu au stat în Berlin, 8 luni pe o bursă (ştii ce-au scris în jurnale despre tine?). Mi-ai spus că din toţi bursierii români de la Iowa City numai tu nu ai fost “agăţat de CIA”. Îţi păstrezi declaraţia? Dacă-ţi păstrezi declaraţia să răspundă Blandiana dacă este sau nu este aşa.

Erai docil la Ceauşescu, ca să nu zic emoţionat ca o virgină literară.

EU ŞTIU DEMULT CĂ NU TE PRICEPI LA LITERATURĂ ŞI LIMBA ROMÂNĂ ÎŢI JOACĂ FESTE. De aceea, nu poţi să înţelegi ironia cumplită a lui Noica atunci când declară că “S-a întâmplat ceva curios în ţara aceasta. Caragiale şi-a pierdut subiectele de inspiraţie. S-a creat, în speţă, o Românie în care nu mai e posibil Caragiale. E ceva regretabil pentru el, dar e bine pentru ţară”. Atunci când cineva spune că “e ceva regretabil pentru Caragiale, dar e bine pentru ţară” şi nu înţelegi sublima ironie înseamnă ori că eşti canalie ori că eşti prost. Diagnosticul trebuie să-l aleagă Nicolae Manolescu însuşi. De altfel, Manolescu a demonstrat că nu poate să înţeleagă nici vorba lui Noica despre Cioran: “Nu-i un om, e un refuz uman.”. Când Scrisoarea către un prieten îndepărtat (scrisă de Cioran cu gândul la Noica (şi aici îi amintesc lui Tismăneanu că este chiar scrisă pentru Noica, nu cum a insinuat acest catalul acrobistic, în revista Apostrof)) a fost “cauză” şi “probă” în Procesul Noica, mai poţi să te prefaci că nu înţelegi ce înseamnă refuz uman? Când nu eşti om, şi eşti refuz uman înseamnă că eşti mai mult decât om, poate nu chiar supraom dar un antiom. Dacă Emil Cioran refuză umanul, Noica trebuie citit în refuzarea umanului ca o refuzare a ceea ce este rău în om. Până la a fi derbedeu. Iar Noica obişnuia să spună: “Cu derbedeii nu se stă de vorbă.”. După acest articolaş, în mod cert Noica nu l-ar fi primit niciodată în audienţă pe Manolescu. Manolescu e fericit că n-a făcut puşcărie. Dacă ar fi făcut puşcărie şi ar fi stat închis la Jilava, ar fi păţit ca Noica, ar fi trebuit să vorbească timp de un an despre Goethe şi Hegel. Ar fi putut Nicolae Manolescu să vorbească un an despre Goethe şi Hegel? Răspunsul nu este decât unul singur: nu! De aceea nimeni nu va risca să-l încarcereze pe Nicolae Manolescu la Jilava.

Constantin Barbu

Expresul de Sud

Articole similare:

1. MANOLESCU ŞI CĂRTĂRESCU SUNT CA „SPARTANII CÂND NU AU TREABĂ“
2. Mărinică, un Nicolae Mitea al politicii craiovene
3. Spune tu Nicolae însuşi, de unde ai copiat, neisprăvitule!