Profesor Theodor Codreanu: Eminescu şi CARTEA (pornind de la ediţia N. Georgescu). Diferenţa dintre CARTEA lui Dante şi a lui Eminescu şi „cărţile” moderniştilor şi postmoderniştilor - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Profesor Theodor Codreanu: Eminescu şi CARTEA (pornind de la ediţia N. Georgescu). Diferenţa dintre CARTEA lui Dante şi a lui Eminescu şi „cărţile” moderniştilor şi postmoderniştilor

POESII-de-Mihai-Eminescu-Editie-comparata-de-Nae-Georgescu-Ziaristi-OnlineEminescu şi CARTEA

(pornind de la ediţia N. Georgescu)

de Theodor Codreanu

Preliminarii editologice

nae georgescu - foto Cristina Nichitus RonceaNeîndoielnic, evenimentul editorial al anului trecut este Poesii de Mihail Eminescu (aşa şi nu altfel, respectând coperta ediţiei princeps, chiar dacă în pagina de gardă scrie Mihail Eminescu, Poesii), ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi scenariul probabil al ediţiei princeps, de N. Georgescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, 799 de pagini format academic. Acum, spre deosebire de ediţiile anterioare datorate aceluiaşi editor, avem zestrea completă, dusă la capăt cu o migală de ceasornicar, piatră de temelie şi îndemn de a reface integral, în viitor, ediţia academică a Operelor eminesciene. Dar aceasta e o altă poveste.

N. Georgescu, a cărui operă este dedicată aproape integral eminescologiei, este singurul cercetător care cunoaşte toate ediţiile poeziei lui Eminescu, dovadă fiind masiva lui teză de doctorat, în două volume, Eminescu şi editorii săi.[1] Numai cu o asemenea pregătire, derulată în zeci de ani, în Biblioteca Academiei şi în spaţiul propriei biblioteci, devenea posibilă competiţia cu iluştrii săi înaintaşi, de la Titu Maiorescu (îngrijitor a nu mai puţin de 11 ediţii, cu diferenţe între ele) şi A.C. Cuza până la Perpessicius, I.E. Torouţiu, D. Murăraşu, Aurelia Rusu şi Gheorghe Bulgăr, ca să-i amintesc, nu întâmplător, doar pe aceştia. Aşa s-a ajuns la o nouă concepţie editorială, exersată, până acum, exclusiv pe antume şi care e menită a provoca necesitatea continuării cu postumele şi cu celelalte „sectoare” ale operei. Astfel, editologia eminesciană intră în zona paradoxului, singularizându-se, fiindcă puţini scriitori au pus asemenea probleme, în situaţia altor clasici cercetătorii putând conveni asupra unor ediţii critice fără a necesita atâtea concepţii şi variante de lucru, cum se-ntâmplă în cazul Eminescu, deşi diferenţele nu lipsesc nici în ceea ce-i priveşte pe alţi autori clasici. Ediţia din 2012 a lui N. Georgescu oglindeşte toate aceste frământări, discrepanţe, paradoxuri, subtilităţi filologice şi semantice pe care autorul le repune în discuţie ca pe o adevărată epopee începută în 1883 şi neîncheiată nici în anii noştri. De altfel, în amplul studiu introductiv, N. Georgescu îşi mărturiseşte strădania de a părăsi sau atenua detaliile tehnice, dominante în teza de doctorat, în favoarea unei priviri epice a problematicii. Şi se ţine de cuvânt, studiul având o anume savoare ce îngăduie cititorului şi delectare intelectuală, chiar dacă, tot editorul, ne avertizează că tomul nu este destinat lecturii, ci consultării permanente.

În Cuvânt înainte, N. Georgescu reaminteşte intenţiile mai vechi din ediţia pregătitoare[2], de a oferi o ediţie critică synoptică, având şi adaosul cu formele şi punctuaţia autorului, spre a atrage atenţia asupra metodei de lucru, cu orientarea spre restituirea voinţei auctoriale eminesciene. A preferat, de astă dată, informaţiile deja amintite în primul paragraf al acestor note de lectură. La începutul Studiului introductiv, autorul exprimă cea dintâi ţintă a ediţiei sale: „Aş dori ca această carte să spună lumii româneşti adevărurile simple pe care se bazează: că n-avem o ediţie critică Eminescu – şi că nu putem avea o asemenea ediţie, mai ales «ne varietur»; că dintre toţi editorii lui Eminescu nu putem găsi cel puţin doi care să semene între ei; că asta nu înseamnă boicot sau conspiraţie împotriva operei lui Eminescu, ci exprimă, mai degrabă, tendinţa de continuă schimbare a «genomului românesc», aşa cum continua noastră uitare culturală exprimă aceeaşi tendinţă, dar de data aceasta extrinsecă; apoi că studiile de acest fel au fost abandonate după primul război mondial, dar erau foarte frecvente înainte; că schimbându-ne limba (scrierea) de atâtea ori, de tot atâtea ori l-am schimbat pe Eminescu şi întreaga literatură română clasică.”[3]

Dar dincolo de nestatornicia noastră în materie de limbă, de valori, de cultură, de istorie etc., Eminescu ne invită către năzuinţa de a ajunge la starea canonică (de arheu, ar zice poetul) atât a propriei creaţii, cât şi a literaturii şi culturii noastre, în genere. Cum nici o ediţie a poeziilor lui Eminescu nu seamănă una cu alta, eterogenizarea aceasta fără oprelişti poate să ducă la „haos”. N. Georgescu distinge şi factori care facilitează mişcarea inversă, de „omogenizare”, efortul în jurul căruia s-au orientat editorii contemporani fiind acela al lui Perpessicius, care, după un uriaş travaliu început de prin 1929, a început marea ediţie al cărei prim tom s-a materializat în 1939. Principiul care l-a animat de noul benedictin este formulat astfel de N. Georgescu: „A pune din nou opera în împrejurările ce au produs-o: acesta a fost şi programul editorial al lui Perpessicius, acesta este şi va rămâne programul oricărui editor al lui Eminescu.”[4] N. Georgescu continuă, desigur, efortul lui Perpessicius şi al altor înaintaşi, dar cu ferma conştiinţă: „Cuvântul exhaustiv este aici neputincios.” Altfel spus, nu poate fi sigur că ultimul demers, al său, în materie de editologie eminesciană poate duce la condiţia ne varietur, fie şi numai fiindcă, departe de a fi istoricizată, „Opera eminesciană are o viaţă vie, încă neistovită, încă nedefinită odată pentru totdeauna, încă dând din toate fibrele lăstari. Niciodată nu vom epuiza – noi, ori urmaşii noştri – toate «realiile» din poezie, proză, teatru ori ziaristică, mereu va fi ceva în plus de adăugat spre înţelegerea mai adâncă a omului şi a epocii sale.”[5]

Pornind de la asemenea premisă, am putea distinge două orientări majore în editologia eminesciană (diversificate, la rându-le, în tot atâtea varietăţi câţi editori au fost): prima, de aducere la zi a limbii poetice eminesciene, în conformitate cu evoluţia normelor de scriere validate de Academia Română, cu încercarea de a conserva ceva din spiritul gândirii şi trăirilor originare. Perpessicius este modelul, din acest punct de vedere: „a editat poezia eminesciană într-un sistem de ediţie critică exemplară în cultura europeană. Ordinea tronează pretutindeni. Sunt tipărite cu literă groasă poemele lăsate de către Eminescu în forma ce se putea considera definitivă – după care editorul coboară în adâncul laboratorului de creaţie, individualizează nuclei pentru fiecare formă în parte, strânge în subsolul paginii diamantele risipite şi le montează în bijuterii ce reuşesc a reda strălucirea gândului originar, ce te apropie de masa de scris a poetului. Această muncă a fost posibilă datorită păstrării celebrei lăzi cu manuscrise.”[6] După Perpessicius, metoda a fost „îmbunătăţită” de Petru Creţia, care a mers pe calea „reconstituirilor” de texte din fragmente risipite în manuscrise, procedeu interesant din perspectiva „combinatorială”, prezentă în modernism şi în postmodernism, dar care duce la riscul de a ne îndepărta prea mult de voinţa auctorială şi de a înmulţi artificial titlurile operei eminesciene. Cred că acesta a fost şi imboldul, prin recul, al lui N. Georgescu de a reveni, pe o cale proprie, la ceea ce am putea numi arheologie editorială, metodă urmată, într-un alt plan, cel al arheologiei cuvintelor, de către un Michel Foucault. Aceasta este cea de a doua cale majoră în editologia eminesciană: întoarcerea la voinţa auctorială. N. Georgescu o distinge şi la Perpessicius (care îmbină diacronia cu sincronia), dar îi simte mai aproape de sine pe I.E.Torouţiu (împiedicat de împrejurări să-şi ducă munca la capăt) şi de Gheorghe Bulgăr.

Să convenim: ambele direcţii sunt necesare, dar, într-o ediţie critică „definitivă” ele trebuie să coexiste ca într-o oglindă, spre a da imaginea întreagă a lui Eminescu, unul care să nu pară „ilizibil” din punctul de vedere al limbii scrise actuale, dar nici denaturat de raţionalismul cartezian al normelor limbii literare, tendinţă născută de logicianul care a fost Titu Maiorescu, primul editor care a marcat, pe termen lung, soarta operei poetice eminesciene. Cel dintâi care a înţeles ostilitatea lui Eminescu faţă de ediţiile Maiorescu a fost I.L. Caragiale. În Două note, exprimă dezacordul cu intervenţiile lui Maiorescu în texte, ecou al nemulţumirii poetului: „mai târziu, pe când artistul era cu mintea bolnavă, s-a făcut în opera lui îndreptări, purgări şi omisiuni cu desăvârşire arbitrare. Eu crez că asta trebuie relevat.” Sintagma „cu mintea bolnavă” se referă îndeobşte la intervalul dintre 28 iunie 1883 – 1 ianuarie 1884, când supravegherea şi corectura ediţiei a fost exclusiv opera lui Maiorescu, poetul fiind „sechestrat” ca „iresponsabil” la sanatoriul doctorului Al. Şuţu, apoi la Ober Döbling. Atunci s-au comis „îndreptările” criticului, plus surpriza rătăcirii ultimei coli editoriale, din cele 20, chestiune care a trecut cu totul neobservată de toţi editorii şi comentatorii de mai târziu, cum demonstrează N. Georgescu. Remarca lui Caragiale exprimă, cu siguranţă, şi un ecou al protestelor eminesciene devenite de notorietate publică, nu numai prin solicitarea repetată de a i se returna lada cu manuscrise şi cărţile din bibliotecă, dar şi prin negocierile din 1888 cu V.G. Morţun pentru ediţia paralelă Versuri şi proză, foarte probabil tipărită chiar în timpul vieţii lui Eminescu, dar nedifuzată din pricina grabei cu care Maiorescu a scos, în acelaşi an, cea de a treia ediţie. N. Georgescu găseşte motive valide pentru un asemenea scenariu. Se mai invocă şi mărturia lui Morţun dintr-un interviu din 1914, acordat lui Al. Şerban, conform căreia Eminescu, în nemulţumirea lui, a făcut o corectură drastică pe un exemplar al ediţiei princeps, exemplar pe care l-a văzut şi cel care i-a luat interviul şi care exemplar, din nefericire, nu s-a păstrat: „aproape toate paginile erau corectate cu creionul şi purtau pe ici pe acolo strofe adăugite”. Întrebarea e de ce corecturile lui Eminescu nu au fost operate nici de V.G. Morţun? N. Georgescu explică: „Ar fi putut Titu Maiorescu suporta aşa ceva? Ar fi putut Mihai Eminescu suporta consecinţele? Suporta climatul cultural de la 1884-1889, cu un Eminescu bolnav sau sănătos, nu se mai ştie, dar ţinut ca un Ioan Botezătorul în temniţa Botoşanilor? Prin ediţiile sale succesive Titu Maiorescu nu face decât să se apere – iar principiul în virtutea căruia acţionează-reacţionează este evident: el îl considera pe Eminescu iresponsabil, pierdut intelectualiceşte”[7] („intelectual pierdut”, cum se exprimă în scrisoarea din 3/15 iunie 1888, către redacţia „Almanahului România Jună”). „În fond, adaugă N. Georgescu, numai un Eminescu iresponsabil justifică ediţia lui Titu Maiorescu – şi numai această prefaţă explică de ce: criticul a făcut ce se putea omeneşte face cu un text care i-a parvenit nu se ştie cum.”[8]

Se crede că la întâlnirea din 1 ianuarie 1884, apreciată de poet, în scrisoarea din 12/24 ianuarie 1884 către Chibici-Revneanu, ca fiind mai scurtă de un minut, Maiorescu i-ar fi înmânat lui Eminescu volumul de Poesii, cartea fiind respinsă de autor cu un gest ostil. Nu puteau fi decât două pricini: fie că Eminescu nu definitivase arhitectura volumului (în unanimitate, s-a perpetuat convingerea că ediţia este exclusiv opera lui Maiorescu), fie că poetul a sesizat abuzurile comise de editor, care eliminase nu doar strofe, ci şi texte întregi (fără voia lui, şi textele din coala editorială pierdută!), nemaivorbind de nerespectarea punctuaţiei şi de greşelile de tipar. Ostilitatea gestului din cauza a doua trebuie exclusă, dat fiind că, nedeschizând măcar cartea, nu avea cum să ştie de eşecul editorial maiorescian. Ar rămâne prima ipoteză: că ediţia n-a fost opera lui, ci a mentorului Junimii. Numai că N. Georgescu răstoarnă prejudecata istoriei literare şi argumentează, impresionant, că Poesii este Carte arhitecturată de poet, el lucrând la ediţie încă din 1881, când Maiorescu i-a propus o editare în volum a poeziilor risipite prin Convorbiri literare şi în alte publicaţii. Dacă n-a existat o a treia pricină a ostilităţii poetului (cea mai naturală fiind tocmai provocarea „morţii civile” la 28 iunie 1883 prin ducerea în cămaşa de forţă la Şuţu), atunci trebuie luată în consideraţie  afirmaţia lui C. Popescu-Cadem (singulară şi aceasta) că pe 1 ianuarie (există şi varianta 31 decembrie 1883!) Maiorescu nici măcar n-a avut curajul să-i aducă volumul, altfel întâlnirea n-ar fi durat doar câteva zeci de secunde! Mai mult, C. Popescu-Cadem[9] arată că emoţionanta (George Munteanu şi alţii) aducere a exemplarului pentru poet este o pură poveste de istorie literară, nesusţinută nici de Eminescu, nici chiar de Maiorescu, în jurnal. (N. Georgescu admite şi el că „relatarea este confuză” în legătură cu înmânarea exemplarului pe 1 ianuarie 1884)[10]. Ba chiar, la foarte scurta întâlnire, nici nu l-a înştiinţat de apariţia volumului! Eminescu nu-i vorbeşte lui Chibici-Revneanu, în amintita scrisoare, despre exemplarul oferit de Maiorescu. Abia la externare, pe 18 februarie 1884, odată cu sosirea lui Chibici-Revneanu pentru călătoria în Italia, i se aduc poetului, probabil, câteva exemplare, dintre care unul este oferit, cu autograf, medicului curant. Sigur e că doar în scrisoarea din 4/16 februarie 1884  Maiorescu are curajul să-i vorbească despre carte, încercând să-l asigure de totala lui prietenie, sperând, neîndoielnic, la o iertare din partea celui scos din viaţa civilă: „Acum trebuie să mai ştii că volumul de poezii, ce, după îndemnul meu, ţi l-a publicat Socec în decembrie anul trecut, a avut cel mai neaşteptat succes, aşa încât Socec stă încă uimit.”

 

Singularitatea ediţiei Maiorescu

 

Ediţia Maiorescu este un fel de neaşteptată „gramatică generativă” a tuturor ediţiilor care i-au urmat, cu observaţia capitală că acestea s-au ivit prin recul, matricea de la 1883 nefiind respectată de nimeni, mai ales din pricină că ordinea poemelor a fost considerată exclusiv opera mentorului Junimii. Această eroare originară a creat, pur şi simplu, eminescologia, crede N. Georgescu, nu fără dreptate. Nu mai vorbim că, din 1902, când criticul a cedat lada cu manuscrise, în urma unei campanii de presă, „un nou Eminescu se ivi”, vorba lui Nicolae Iorga, multitudinea postumelor silind la o cu totul altă grilă editorială decât cea maioresciană. Dacă un G. Ibrăileanu se focaliza încă exclusiv pe „antume”, fără însă a respecta formula maioresciană şi refuzând textele apărute între 1883-1889, considerându-le „postume”, iar Perpessicius a înţeles şi el să meargă pe distincţia antume-postume, prin D. Murăraşu a triumfat principiul cronologic[11], ediţia lui în trei volume[12] fiind foarte utilă pentru o anume exegeză minată de coerenţa raţionalistă. Numai că ediţia princeps păstrează o aură enigmatică pentru toată lumea, inclusiv pentru Eminescu, pentru Titu Maiorescu şi pentru toţi editorii postmaiorescieni. La o primă evaluare, însuşi N. Georgescu a fost ispitit să dea crezare prejudecăţii că ediţia este nu numai oglinda gustului exclusiv al lui Maiorescu, dar şi că acesta i-ar fi dat turnura unei parole/mesaj masonic.[13] Teza făcea posibilă o explicaţie în plus (de prim ordin) a respingerii volumului de către Eminescu. Însă cercetările ulterioare i-au schimbat optica: N. Georgescu se vedea contrazis el însuşi odată cu toţi editorii care au atribuit arhitectura primei ediţii exclusiv lui Maiorescu, perpetuată, cu modificări, în celelalte zece. Pornind de la arhitectura ediţiei princeps, după un enorm travaliu istoric, comparatistic şi filologic, N. Georgescu conchide: „În fine, ediţia princeps pune o problemă fundamentală pentru opera poetică a lui Eminescu. Putem spune că toate ediţiile Eminescu ce s-au tipărit paralel cu cele scoase de Titu Maiorescu, ori, după 1911 (anul ultimei ediţii îngrijite de critic) – sunt reacţii la aceasta. Niciuna nu acceptă ordinea poeziilor din ea. Fiecare în parte propune criterii personale. Este vorba de lotul masiv al poeziilor noi, publicate între 1884, data când a apărut ediţia princeps, şi 1902, data când Titu Maiorescu a donat Bibliotecii Academiei lada cu manuscrise eminesciene. Poeziile dintre 1884 – 1889 au un regim special, unii editori considerându-le postume deşi poetul era în viaţă (pentru că se publicau fără voinţa lui). Ordinea reluării lor în ediţiile următoare depinde de la editor la editor de factori cronologici mai mult sau mai puţin subiectivi.  Ordinea din ediţiile Maiorescu, însă, nu se mai reia, şi avem tot dreptul să ne întrebăm de ce acest refuz al sumarului stabilit în 1883? Cine a stabilit acest sumar? În lipsă de documente, consensul editorilor şi al criticilor de ediţii îl desemnează pe Titu Maiorescu drept arhitect al cărţii. Este vorba, însă, de acelaşi consens care nu observă că această carte are 19 coli editoriale, în loc de 20, acelaşi consens care nu sesizează că greşelile de tipar identice în revistă şi carte înseamnă tipărirea cărţii după textele din revistă, acelaşi consens care ignoră punctuaţia din «Convorbiri literare», acelaşi consens care trece cu ochii închişi pe lângă posibilitatea existenţei unui tiraj dublu al «Convorbirilor» pentru unele numere. Editorii lui Eminescu sunt mari personalităţi culturale care-şi impun propriul lor punct de vedere în privinţa textului ce trebuie difuzat către marele public.”[14]

Aici se află cheia problemei: fiecare vrea un Eminescu al său, pe care să-l impună marelui public. De aceea, s-au lepădat toţi de cheia care ar putea descuia taina ediţiei Maiorescu. Subcapitolul din care am citat se intitulează Înapoi la Maiorescu? Semnul întrebării implică un dublu referenţial: da, e nevoie o acută de întoarcere la ediţia Maiorescu, pe de o parte, iar pe de alta, de o întoarcere precaută, fiindcă, la rându-i, Maiorescu însuşi a comis o „trădare” a modelului originar, care, e vremea s-o subliniem, aparţine integral lui Eminescu. Enorma supărare a poetului (semnalată de suficiente circumstanţe) nefiind din cauză că Maiorescu i-a tipărit poeziile după capul lui, ci din aceea că a fost îndepărtat de bucătărirea finală a editării (fapt care a făcut posibile erorile de punctuaţie şi de mutilare a arhitecturii date de poet). Căci miracolul ediţiei princeps acesta trebuia să fie: CARTEA. Ne găsim în faţa celei mai grele probleme de eminescologie, ocultată cu străşnicie de exact 139 de ani, adică din decembrie 1883 încoace. Şi iată, în fine, un cercetător, mai mult decât răbdător şi perspicace, are revelaţia CĂRŢII eminesciene, condamnată la a fi rămas un draft editorial din pricină că primul său editor n-a înţeles voinţa auctorială eminesciană, chiar dacă a păstrat, în mare parte, structura originară, despre care nu ştim dacă era considerată încheiată de poet, chit că a lucrat la ea timp de doi ani, ajungând până în faza ordonării textelor şi chiar a conceperii copertei. Ceea ce este remarcabil la N. Georgescu e că domnia sa, în enorma-i salahorie, a intuit traseele cardinale a ceea ce punea la cale Eminescu în materie de poezie românească şi europeană. O revelaţie genuină pe care trebuie s-o fi trăit şi Titu Maiorescu la lectura/corectura ediţiei şi care i-a impus aruncarea pe hârtie a celebrului studiu Eminescu şi poeziile lui. În mod logic, şi N. Georgescu ar trebui să-şi ducă la capăt descoperirea, să deschidă/descifreze de pe CARTEA eminesciană „cele şapte peceţi” despre care vorbeşte, în mai multe rânduri poetul însuşi.

Dar să remarc, mai întâi, modul cum îşi formulează N. Georgescu revelaţia, adânc sprijinită pe fapte editologice pozitive: „Studiind cu atenţie dispunerea poeziilor în ediţia princeps, găsim o intenţionalitate auctorială, o curgere a ideii dintr-un poem într-altul, un fir roşu conducător care aşa şi numai aşa se poate desfăşura. Poeziile lui Eminescu spun ceva luate în sine, citite separat – şi câştigă semnificaţii în plus citite în înlănţuirea din ediţia princeps.”[15]  Demonstraţia pregătitoare se întinde, disipată, pe mai toate paginile 18-192 ale studiului, întregit cu o Notă asupra ediţiei, care, de fapt, extinde consistent studiul. Deocamdată, din punct de vedere editologic, cu pasagere nuanţări exegetice, care pot deveni esenţiale într-o sinteză finală. D-l Georgescu are probe că Eminescu a gândit CARTEA încă din anii de studii la Viena şi Berlin: „Concluziile noastre, desfăşurate pe scurt în finalul lucrării, vor încerca să arate că volumul, ca organizare interioară, îi aparţine lui Eminescu însuşi, că această organizare a fost gândită îndelung, încă de prin anii 1870-1872, când elabora Memento mori, poem din care numai anumite părţi (episoade) intră în ediţia princeps, şi anume acele episoade (părţi) prelucrate în spiritul ideilor din această ediţie. Nu oferim, desigur, soluţii definitive; pe cât ne este omeneşte posibil şi îngăduit dorim să atragem atenţia asupra problemelor de acest fel ce se cuprind în ediţia princeps.”[16] Tot pe atunci, Eminescu a elaborat capodopera nuvelisticii sale, Sărmanul Dionis, în adâncul căreia pune în joc conceptul de CARTE, într-o vreme, semnalez, când Mallarmé nu-şi conturase propriul concept, în sensul modern al cuvântului. Aşadar, încă de la 21 de ani, Eminescu are deja cristalizată ideea de CARTE, iar dacă poemul Memento mori n-a fost finalizat într-o arhitectonică, e fiindcă, în acelaşi timp, o carte se scrie şi se rescrie neîncetat, nucleul prim, arheic augmentându-se dintr-un cerc strâmt al fiinţei în cercuri din ce în ce mai mari, hyperionice, până la cel al Demiurgului şi al lui Dumnezeu care le cuprinde pe toate, în simultaneitate dinamică spaţio-temporală. Imaginea aceasta a cărţii totale Eminescu ne-o oferă în construcţia enigmatică a nuvelei Sărmanul Dionis, capodoperă neînţeleasă de contemporanii junimişti, dar, în ciuda aparenţelor, nici de către numeroşii exegeţi, mai mult sau mai puţin iluştri, care s-au perindat în vreme. Fireşte, toţi au sesizat referinţa eminesciană la o străveche carte a lui Zoroastru, cu structura ei enigmatică septenară, pe care Dionis-Dan o citeşte/trăieşte integral, nu i-a venit în minte că această carte este, în realitate, CARTEA lui Dionis-Dan-Eminescu, gândită îndelung şi profund, „realizată”, la nivel strict poetic, în ediţia princeps, dar şi la nivelul întregii opere, nivel la care rămâne neterminată din pricina căderii de la 28 iunie 1883. Este de-a dreptul o taină de neînţeles că o carte zoroastriană a gândit şi a scris, în cheie filosofico-poetică, şi contemporanul lui Eminescu, Friedrich Nietzsche, un geniu cu destin similar, destinat „nebuniei”, prevăzut de Eminescu în chiar Sărmanul Dionis.

Aşa grăit-a Zarathustra este cartea lepădării de creştinism, cu debordanta voinţă optimistă a lui Nietzsche spre devenirea supraomului, ducere până la capăt a spiritului faustic goethean, specific Occidentului. Foarte probabil, pancronismul gândirii lui Nietzsche şi al lui Eminescu se datorează şi faptului că ambii au fost, într-un fel, discipoli ai lui Schopenhauer. Rămâne însă inexplicabilă gândirea Cărţii întru Zarathustra/Zoroastru, fiindcă Eminescu şi Nietzsche n-au ştiut niciodată unul de altul, încât enigma se adânceşte. Abia Caragiale, după 1890, va afla despre Nietzsche, prin intermediul tânărului C. Rădulescu-Motru, primul care aduce în cultura noastră gândirea germanului. Există însă o diferenţă esenţială între „supraomul” lui Nietzsche şi cel al lui Eminescu: unul este optimist dionisiac, întors la o religie precreştină, celălalt este creştin, Dan fiind călugăr, redobândind paradisul iubirii cuplului primordial, dar pedepsit crunt pentru voinţa/ispita luciferică de a se substitui, fie şi pentru o clipă, lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Sărmanul Dionis este mai aproape de Cartea lui Dante, Divina commedia, decât de Nietzsche. Ba, s-ar putea demonstra că nuvela eminesciană este o mică divină comedie întoarsă, fiindcă în vreme ce Dante porneşte din Infern spre Paradis, eroul eminescian pleacă din „purgatoriul” vieţii cotidiene spre Paradisul ceresc, pentru ca să recadă, finalmente, în Infernul pământesc.

Dar, cu această divagaţie, pe care trebuie s-o abandonez, cu speranţa reluării ei mai târziu, m-am depărtat de cotele demonstraţiei lui N. Georgescu. El citează din Sărmanul Dionis această referinţă la Carte: „Dar vei fi băgat de samă o împrejurare: cartea mea, cetind-o în şir, rămâne neînţeleasă… dar oriunde-i începe, răsfoind tot de la a şeptea filă, o limpezime dumnezeiască e în fiecare şir.” N. Georgescu a ales citatul pentru paralelismul structurii septenare a Poesiilor şi pentru că am putea înţelege prin „cartea mea” chiar cartea poetului, deşi, în text, şi-o revendică maestrul Ruben. De fapt, nu este nici a lui Ruben, ci a lui Zoroastru, pe care şi-o însuşeşte însă Dan-Dionis, considerând-o a lui, iar prin extensie, desigur, a lui Eminescu. Înainte de a merge mai departe, să mai dau un citat, de astă dată exprimând gândurile umbrei (citeşte arheului) lui Dan, care-i revendică şi „paternitatea” Cărţii prin identificare cu arheul zoroastrian: „Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele ştiinţei lui, stă deschisă înaintea ta. Veacuri au stat s-o deslege şi n-au putut pe deplin, numai eu pot s-o desleg, pentru că vorbeam din părete cu Zoroastru cum vorbesc astăzi cu tine. / Dan văzu clar despărţirea fiinţei lui într-o parte eternă şi una trecătoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă.”[17] Am putea zice, fără teamă, Poesiile editate de Titu Maiorescu erau proprietatea lui dreaptă nu doar ca autor al textelor, ci şi ca arhitectonică a volumului, confirmând şi pe această cale teza lui N. Georgescu. Iar această ediţie princeps a stat, cum se vede, mai bine de un veac, „nedeslegată” şi aşa va rămâne multe veacuri de azi înainte, în pofida tuturor încercărilor (concept eminescian), multe dintre el strălucite şi, poate, geniale. Ceva din asemenea miraj a surprins Grigore Vieru în Legământ (1964), poemă care poate fi considerată ca „prefaţă” la propria-i Carte:

Ştiu: cândva la miez de noapte,

Ori la răsărit de Soare,

Stinge-mi-s-or ochii mie

Tot deasupra cărţii Sale.

 

Am s-ajung atunce, poate,

La mijlocul ei aproape.

Ci să nu-mi închideţi cartea

Ca pe recile-mi pleoape.

 

S-o  lăsaţi aşa, deschisă,

Ca băiatul meu ori fata

Să citească mai departe

Ce n-a reuşit nici tata.

 

Iar de n-au s-auză dânşii

Al străvechii slove bucium,

Aşezaţi-mi-o ca pernă

Cu toţi codrii ei în zbucium.

 

Cartea neterminată

 

Fiindcă aşa cum Dante a dat „Noul Testament” al canonului laic italian, aşa a năzuit să facă Eminescu din CARTEA lui (să cânte frumuseţea „cea vrednică de Dante”, cum se exprimă), nefiind lăsat nu numai de destin, ci şi de oameni, să-şi ducă munca la capăt. Conform lui Petru Creţia, Eminescu nu şi-a dus Cartea la bun sfârşit, fiindcă exigenţele poetului, spre perfecţiune, erau aşa de nemăsurate, încât, de-ar fi trăit şapte vieţi, nu i-a fi fost de ajuns. Şi să ţinem cont că „perfecţionismul” eminescian este comparat de Petru Creţia cu al lui Mallarmé, alt mare năzuitor spre împlinirea CĂRŢII, pe care nici francezul nu şi-a văzut-o încheiată. Reamintesc că, în Icoană şi privaz, Eminescu se autodefinea: „Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte/ Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte;”. Or, asemenea perfecţiune trebuia să fie şi la temelia CĂRŢII sale. Paradox: ediţia Maiorescu o realizează şi-i pecetluieşte eşecul, în acelaşi timp. Vina, crede Petru Creţia, aparţine integral poetului atins de himera perfecţiunii, căci numai aşa putea fi scos de sub culpă Maiorescu: „Se ştia un artizan perfect, iar setea lui de şi mai multă desăvârşire i-a devorat opera, i-a abolit-o în bună măsură din contemporaneitate, i-a alterat adevăratele proporţii. La fel de îmbelşugat ca Victor Hugo în inspiraţie şi în îndeplinire, a fost mai auster decât Mallarmé, alunecând în abisul unor decantări fără soroc. Cum oare ar fi arătat volumul lui de poezii publicat de el însuşi? Cu neputinţă de ştiut, dar am putea avea mari temeri. Trăind mulţi ani în preajma operei sale, am ajuns să mă conving de două lucruri: că nici o redactare nu i se părea definitivă şi că, din ce aşternea în scris în chip spontan, nu-l mai interesa cu vremea decât foarte puţin, până la a nu-şi mai aduce aminte, ca pierdut într-un labirint. Să fi trăit un veac, e greu de nădăjduit că şi-ar fi publicat opera şi uşor de crezut că ar fi sărăcit-o de mari biruinţe ale verbului poetic. Eminescu este de recuzat şi ca judecător al operei sale şi ca editor al ei. Aşa, cum s-a ales din vreme, puţin cu voia lui şi mult fără de ea, suntem mai bogaţi cu capodoperele din ediţia Maiorescu şi cu ce a rămas din manuscrise, un tezaur fabulos. Aşa a fost să fie şi este bine că a fost aşa. Deşi am inima grea, pentru că ştiu că, fiind cum era, trebuie să fie foarte supărat pe noi”[18]. Strălucitor pasaj!

Supărat, fireşte, pe noi, dar şi pe Maiorescu, în chip deosebit, fiindcă, iată, un alt mare cunoscător al laboratorului eminescian, N. Georgescu, nu împărtăşeşte stereotipul istoriei literare de a considera ediţia princeps exclusiv opera lui Maiorescu. Îmi pare rău s-o spun, dar Petru Creţia nu a reuşit, în pofida înzestrării şi erudiţiei sale, să „des-lege” măcar „şapte file”, vorba poetului, din CARTE. De aceea, trebuie să ne întoarcem la încercarea de „des-legare” a lui N. Georgescu. Scotocitorul de documente şi de cuvinte mai face o ligatură, apelând, între altele, la o cercetare a lui Dan Toma Dulciu[19] privitoare la grafica ediţiei princeps. O surpriză de proporţii care contrazice preocuparea exclusivă a lui Maiorescu pentru îngrijirea ediţiei. După doi ani de lucru, Eminescu ajunge şi în faza contactului cu editura, apucând, înainte de a fi „internat” la Şuţu, să proiecteze şi coperta, deci şi arhitectura septenară a volumului (70 de poeme din care şase se vor pierde odată cu acea coală editorială). Dan Toma Dulciu a identificat în frontispiciile şi vignetele folosite de editor modele din tipăriturile veneţiene din secolul al XVI-lea şi a descifrat în grafica florală a copertei numele Veronicăi Micle „ascuns în scriere st[e]ganografică”[20]. Este exclus ca Titu Maiorescu să fi admis aşa ceva, cunoscută fiind idiosincrasia criticului faţă de această „femeie fatală”, cum o considera, încă din vremea când i-a fost elevă la Iaşi (problema cu procesul) şi până la numeroasele piedici pe care le-a pus în calea iubirii lor, a căsătoriei lor (vezi ecourile în corespondenţa poetului şi a Veronicăi Micle). Maiorescu însuşi trebuie să fi descoperit enigma copertei dintâi, de vreme ce schimbă atât coperta, cât şi grafica, de la ediţia a doua, colaborarea autorului fiind acum exclusă. Tipografia nu putea face grafica, cu încifrarea numelui Veronicăi, decât la comandă, iar aceasta nu putea fi decât a lui Eminescu. Coproprietarul lui Socec era Nicolae Teclu, căruia Eminescu îi preţuia cercetările în chimie, aflându-se în relaţii amicale cu acesta. Putem presupune că Teclu a consimţit la „jocul enigmistic” al copertei. Învăluirea numelui viza, foarte probabil, şi ochiul de Argus al lui Maiorescu, aşa cum l-a numit Eminescu, la despărţire, pe peronul gării din Bucureşti, la plecarea spre Viena. Dar ascunderea numelui Veronicăi are o semnificaţie, cred, cu mult mai adâncă, ţinând de intenţionalitatea profundă a CĂRŢII, fiind una dintre „peceţile” despre care vorbeşte poetul. În orice caz, faptul îmi evocă, încă de pe acum, încifrarea numelui Helgăi în heptagonul final din cartea lui Ion Barbu, Joc secund. Concluzie inevitabilă: „volumul se afla în tipografie la data limită de 28 iunie 1883, când Eminescu este scos din viaţa publică”[21].

Un comentariu poate prilejui şi titlul: Poesii de Mihail Eminescu. În nota introductivă, Maiorescu precizează: „Colecţia de faţă cuprinde toate poeziile lui Eminescu publicate în «Convorbiri literare» de vreo doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate până acum în manuscris pe la unele persoane particulare.” Acesta să fi fost titlul dorit de Eminescu? Maiorescu îl interpretează ca oglindind o „colecţie”, o antologie a tuturor poeziilor eminesciene. Este evident însă că nu e vorba de toate poeziile lui Eminescu, ci de poesii, şi nu-i nici o simplă antologie, din pricina ordinii textelor. Şi mai e un lucru esenţial: Maiorescu nu putea avea la îndemână textele din lada cu manuscrise, care îi parvine mai târziu, nicicum în vara/toamna lui 1883. Mai mult de atât, în scrisoarea către Emilia Humpel din 6/18 decembrie 1883, precizează: „aşa cum sunt ordonate” (formulare în apoziţie), neprecizând că au fost ordonate de el, ci că le-a avut „ordonate”. Cele 26 de inedite n-au fost culese de editor de la diferite persoane, ci le-a avut deja intercalate printre tăieturile din revistă care cuprindeau 38 de texte, fiind în copii manuscrise finale, „copii ultime şi caligrafiate, orânduite chiar de Eminescu”, cum admite însuşi Perpessicius, pentru ca tot el să se contrazică: „Se cunoaşte istoricul şi fizionomia cu totul personală a lui Maiorescu şi ale cărui merite, indiferent de rezervele de a doua sau a treia mână, nu pot fi în nici un fel subestimate.” Tăieturile din reviste lipsesc din lada cu manuscrise, ceea ce este un indiciu că Eminescu le-a scos de acolo, adăugând la ele „ineditele”, Maiorescu neavând acces la acea ladă, în 1883.

În anii 1882-1883, Eminescu a lucrat intens la adunarea, „îndreptarea” şi ordonarea poeziilor, efortul său fiind orientat către muzica textelor (în sens pitagoreico-platonician), de unde recitarea acestora cu glas tare, în timpul nopţilor, fapt care, de la un timp, l-a supărat pe Slavici, obligându-l să tacă şi să stingă lampa, aspect ce, după internarea poetului, va fi interpretat de şirian ca simptom de „nebunie”. În realitate, tocmai această eufonie stilistică particulară e de maxim interes şi într-acolo se canalizează efortul extraordinar al editorului N. Georgescu în redarea voinţei auctoriale, în care punctuaţia şi ortografia cu apostrof devin coordonate regale. Lăsând la o parte numeroase alte detalii, să reamintim că, în celebra scrisoare a criticului, se precizează: „volumului de poezii ţi (s.n.) l-a publicat Socec, după îndemnul meu”. Şi concluzia firească a lui N. Georgescu: „Aceasta este contribuţia reală a lui Titu Maiorescu la ediţia princeps: a convins un tipograf să scoată o ediţie de lux – cea mai luxoasă carte de versuri din epocă. Meritul este imens: numai astfel Eminescu a devenit «peste noapte» poet naţional.”[22] Într-adevăr, este un merit enorm, cu atât mai mult cu cât Socec era sceptic cu privire la cheltuiala, riscantă financiar, pentru un volum de versuri, cu atât mai puţin pentru un volum „de lux”. De aici uimirea lui Socec în faţa succesului cu totul neaşteptat, încât Maiorescu se simte îndrituit să avertizeze: „de pe acum trebuie să te gândeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată poate la toamnă şi în care vei putea face toate îndreptările ce le crezi de trebuinţă”.

Cu alte cuvinte, criticul recurge la o mea culpa indirectă, conştient fiind de nemulţumirea profundă a poetului asupra intervenţiilor sale în economia textelor, în punctuaţie şi ortografie, pe care le-a vrut în conformitate cu exigenţele sale raţionalist-carteziene. Fiindcă, în ultimă instanţă, asta îi despărţea pe cei doi mari bărbaţi ai culturii noastre: unul lucra cu arma logică a terţului exclus, pe când celălalt se aventurase deja în paradigma unei alte logici, pe care contemporanii noştri o vor numi, bunăoară, logica lui Hermes (Constantin Noica) sau, într-o variantă mai nouă, a terţului ascuns (Basarab Nicolescu). Numai o asemenea gândire, încifrată în ontologia arheului, putea să conceapă o carte iniţiatică, numire la care apelează, în mai multe rânduri, şi N. Georgescu. Foarte îndreptăţită şi această apropiere de capodopera lui Dante: „Este un volum iniţiatic, dar genul proxim se arată a fi Divina commedia a lui Dante, diferenţa specifică fiind că trecerile între tărâmuri se fac stând pe loc. Eminescu nu parcurge Infernul, Purgatoriul şi Paradisul – se lasă parcurs de către ele.”[23] Cum obiectivul comentariilor este editologic, N. Georgescu se opreşte la nivel de observaţie, excepţională, care însă va trebui reluată şi demonstrată printr-un studiu comparativ. Pe critic îl interesează, deocamdată, să sublinieze că Maiorescu n-a dezvăluit niciodată modul de lucru la ediţie, fiindcă nici nu avea ce să ne spună, munca lui concentrându-se pe corectare, nicicum pe arhitecturare, la următoarele ediţii restrângându-se la a integra bucăţi noi, ceea ce dovedeşte că n-a pătruns în tainiţele CĂRŢII, pe care doar le-a bănuit şi a încercat să le respecte, fără ca tentativa să-i reuşească: „Se ştie că lui Eminescu nu i-a plăcut volumul lui de versuri. Una din cauze este şi aceasta: cuprinsul stabilit de el, o adevărată structură iniţiatică, nu se regăseşte în cartea tipărită.”[24] Cel puţin parţial. Aşa se explică de ce când Maiorescu i-a propus, pentru a treia ediţie, să intercaleze texte noi, Eminescu a refuzat, deşi avea material. În scrisoarea din 14 martie 1888, trimisă lui Maiorescu de la Botoşani, îşi exprimă astfel refuzul: „Poezii nepublicate, de intercalat în noua ediţie, nu am.” Şi comentariul lui N. Georgescu: „Am crezut mult timp că este vorba de poezii noi, cum înţelege şi Henrieta, scrise acum, la Botoşani. Nici vorbă, Eminescu nu putea spune că nu are «poezii noi nepublicate», pentru că existau «poezii noi» faţă de volum, publicate în presă, de el însuşi sau de prieteni, cunoscute de Titu Maiorescu. De ce nu preia editorul toate aceste poezii – şi-i cere poetului (alte) «poezii nepublicate»? / Rezultă că el îi cere – şi poetul se referă strict la – poeziile scăpate din ediţia princeps, nepublicate acolo – nu în altă parte. Şi nu numai atât, dar i le cere şi intercalate, adică în ordinea în care fuseseră în manuscrisul iniţial dat la tipografie. / Aceste jumătăţi de afirmaţii, fragmente de gânduri încredinţate hârtiei şi apoi timpului – fac din ediţia princeps obiect de studiu.”[25]

Şi mai mult de atât: nu doar la nivel editologic, ci şi la nivelul exegezei, fiindcă ediţia Maiorescu transformă cartea iniţiatică într-un labirint greu de străbătut, firul ariadnic al limpezirii călătoriei, urmat de Dan-Dionis în cartea lui Zoroastru-Eminescu, fiind rupt de la prima ediţie şi refuzat a fi relegat de poet, în semn de protest atât la intruziunea primă a mentorului junimist în ordinea CĂRŢII, cât şi în ordinea vieţii sale pământeşti. Iar această „pedepsire” a lui Maiorescu este şi pedepsirea noastră, a tuturor celor aflaţi în faţa Sfinxului, întrebători şi fără răspunsuri. De aceea următorii editori vor părăsi labirintul maiorescian, căutând alte soluţii de ordonare, fie pe criteriul cronologic, fie pe acela al departajării între antume şi postume. Cu alte cuvinte, „bulversarea” CĂRŢII de către primul ei editor a dus la abandonarea ideii de CARTE canonică eminesciană, aşa cum a vrut-o poetul urmând arhetipurile canonului literar occidental pe care el le-a întrevăzut în Dante şi în Shakespeare, adevăraţii lui emuli. Aceasta este semnificaţia elogiului pe care el l-a adus, în varii contexte, „divinului brit”, elogiu care nu diferă esenţial de al teoreticianului canonului occidental, Harold Bloom[26], cel care a văzut în  Shakespeare centrul iradiant al canonului literar occidental. Când a fost vorba să definească conceptul de carte, Eminescu l-a invocat, inevitabil, pe Shakespeare, într-un text intitulat chiar Cărţile (1876):

Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,

Prieten blând al sufletului meu;

Izvorul plin al cânturilor tale

Îmi sare-n gând şi le repet mereu.

Atât de crud eşti tu, şi-atât de moale,

Furtună-i azi şi linu-i glasul tău:

Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe

Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe.

 

De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine

Te-aş fi iubit atât – cât te iubesc?

Căci tot ce simt, de este rău sau bine,

–        Destul că simt – tot ţie-ţi mulţumesc.

Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,

Greşind cu tine chiar, iubesc greşeala:

S-aduc cu tine mi-este toată fala.

 

Cu tine da… Căci eu am trei izvoară

Din care toată mintea mi-o culeg:

A lumii visuri eu ca flori le leg;

Mai am pe-un înţelept… cu acela iară

Problema morţii lumii o dezleg;

Ş-apoi mai am cu totul pentru mine

Un alt maestru, care viu mă ţine…

 

Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e.

El e modest şi totuşi foarte mare.

Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie

La nebunii – tot înţelept îmi pare.

Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.

Nici – el nu vrea decât să-mi şadă-n braţă

Şi decât tine mult mai mult mă-nvaţă!

Cele trei izvoare ale CĂRŢII, aşadar, sunt: Shakespeare, Schopenhauer şi Ea, cea mai presus şi decât „divinul brit” şi al cărei nume nu-l spune nimănuie, mai ales editorului său, ascunzându-l cu grijă în ţesătura copertei ediţiei princeps! De fapt, toate cele trei izvoare sunt ascunse în păinjenişul CĂRŢII, încât orice reconstituire a originalului „zoroastrian” devine de o maximă dificultate şi o înfrângere, pe care şi-o asumă şi N. Georgescu: „Aceste preparative ale reconstituirii ne depăşesc prin amănunte; le lăsăm specialistului sau celui pasionat.”[27] Se referă la călătoria hermeneutică, destinată tuturor, editorul simţindu-se condamnat la căutarea detaliilor care le-au scăpat antecesorilor, care au luat prefaţa la ediţia întâi drept „text canonic al tuturor ediţiilor Maiorescu”[28]. Concluzia pare dintre cele mai sceptice: „Totul în privinţa lui Eminescu are aspectul de neterminat, de neîncheiat. Studiile, familia, activitatea de revizor şcolar, cea de bibliotecar, apoi cea de ziarist: sunt drumuri începute, linii largi – şi frânte brusc.”[29] Şi toate acestea s-au petrecut sub indiferenţa olimpiană a lui Maiorescu faţă, paradoxal, de poeziile lui Eminescu, nu numai faţă de destinul său lumesc: „Indiferenţa lui Titu Maiorescu faţă de poeziile lui Eminescu iese, încă o dată, în evidenţă. Ajungem, astfel, pe căi cu totul diferite, la concluziile lui Pompiliu Constantinescu, din «Eros şi Daimonion» (1939): «Că pe Maiorescu nu l-a interesat structura specifică poetului, şi ca problemă esenţială a criticii literare, stă dovadă şi lipsa lui de interes faţă de manuscrisele lui Eminescu, pe care le-a păstrat douăzeci de ani fără să le cerceteze, donându-le apoi Academiei, ca pe o relicvă pioasă».”[30]

Aşa se explică ruptura urmaşilor de ediţia Maiorescu: „eminescologia, ca ştiinţă, se naşte din refuzul ediţiei princeps: toţi editorii, după Maiorescu, vor un alt Eminescu decât cel al ediţiei Maiorescu, ediţie care se bazează, ca orice lucru menit să dureze, pe o greşeală, pe o pierdere/furt, pe o neatenţie: ceva ce ţine de pierderea Paradisului pe care toţi vor, vrem să-l regăsim…” Ocolind exegeza, pentru laboratorul ediţiei princeps, N. Georgescu se lasă totuşi prins şi de ispita hermeneutică, prea mare ca să nu răzbată la răscruci. Criticul înţelege că temelia arheică a cărţii nu este una „monologică” precum în metafizica tradiţională (faimoasa „cărămidă” a universului), ci una „dialogică”, a antitezelor în echilibru, de unde şi celebra lui „definiţie” a vieţii: Antitezele sunt viaţa. Eşecul antitezelor duce întotdeauna la nenorociri, la Infern, la ceea ce René Girard numea dublul monstruos, iar în limbajul „cinicului” Caragiale, la comicul ascuns în moft, concept estetic şi moral românesc preluat, în definitiv, tot de la Eminescu: „Cea mai comică noţiune românească e moftul – antiteză neîmpăcată şi în sine atât de ridicolă dintre aparenţa esterioară şi fondul intern. Cel mai antitetic şi mai comic caracter e moftangiul. Tartuffe e moftangiu. Comica escelentă a postulanţilor din Millo director (piesă de V. Alecsandri, n. n.) consistă întru aceea că sunt moftangii. Toţi suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume şi toţi nu vor binele, ci numai posturile patriei”[31]. Ei bine, CARTEA lui Eminescu este istoria universală şi românească, totodată, antitezelor fiinţei. Iar antiteza centrală, observă N. Georgescu, este cea adamică: El şi Ea, cuvinte care domină ocurenţele ediţiei princeps, în total, pentru ambele – 3 068 de ocurenţe: „Se poate spune că întregul volum este o dedicaţie Perechii umane, cuplului masculin-feminin: ce e mai simplu decât să vedem în scrierea st[e]ganografică de pe copertă numele Ei ascuns sub numele Lui în clar.”[32]

N. Georgescu nu are cum continua pe această cale, fiindcă obiectivele lui sunt altele, însă în discuţia filologică din lunga Notă asupra ediţiei revine, inevitabil, nevoia de a îmbina expozeul tehnic cu acela al nuanţelor provocate de voinţa auctorială, ocultată, în numeroase cazuri, de editori, începând cu Maiorescu însuşi, logicianul din el fiind cel mai indiferent la stilistica eminesciană a profunzimilor.

 

Voinţa auctorială

 

Există o ambiguitate, dacă nu o ciudăţenie în condiţia de editor eminescian: „A fi editor al lui Eminescu a ajuns să însemne, în cultura noastră, a şti totul despre text şi interpretări, fără însă a da indicii, fără a cita ori a oferi un aparat critic al variantelor anterioare, alese de alţi editori – la care te raportezi în mod firesc atunci când refaci acelaşi drum. Practic, editorii lui Eminescu sunt în continuă comunicare între ei, dar pe aceste canale ale erudiţiei interioare, ca şi cum s-ar transmite unul altuia prin viu grai «cheile», fără a marca reperele întâlnirilor şi despărţirilor.”[33] N. Georgescu face eforturi vizibile de a se despărţi de această condiţie. El ţine să marcheze, de la bun început, ce-l desparte şi ce-l apropie de editorii anteriori. Precursorii s-au străduit să-l publice pe poet „cum trebuie”, „în conformitate cu evoluţia şi tendinţele limbii literare, fiecare adaptându-se la regulile din timpul ei”. Altfel spus, l-au actualizat mereu pe Eminescu, uitând contextul lingvistic şi istoric în care a creat poetul: „Ediţia de faţă nu caută să adapteze textul eminescian la normele actuale ale limbii române, nici să flexibilizeze aceste norme după poeziile lui Eminescu.” Mai mult de atât: „Un secol şi mai bine de literatură de la Eminescu încoace poate depune mărturie că gramatica, ortografia ori ortoepia n-au nevoie, pentru a exista, să se impună neapărat rigid, ca un sigiliu mecanic peste viul cuvintelor, că este suficient să fie respectate discret şi în spiritul lor mai larg pentru a fi la fel de autoritare şi sus, în zona fluidă a creaţiei, şi mai jos, în oglinzile fidele ale noastre, ale cititorilor şi scriitorilor de limbă română.”[34] Gramaticienii ar trebui „să fie mai circumspecţi cu uniformizările, modernizările, adaptările etc.”, iar exemplul cel mai nefericit i se pare a fi reforma ortografică din 1953, prin care s-a restrâns „folosirea apostrofului” „la cazurile strict necesare”, în favoarea cratimei, încât limba română a devenit limba romanică cea mai săracă în ceea ce priveşte apostroful, care, pe vremea lui Eminescu avea o importanţă deosebită în ordinea stilistică a limbii. Or, ignorarea apostrofului în redarea voinţei auctoriale eminesciene constituie unul dintre defectele evidente ale receptării textelor, aspect ignorat de majoritatea editorilor. La fel cu „actualizarea” forţată a punctuaţiei, al cărei start a fost dat de Maiorescu, silind gândirea poetului să intre într-un cadru cartezian rigid. Să mai adăugăm ignorarea, de către editori, a accentelor etic şi logic şi avem deja motive să ne întrebăm ce s-a ales din stilistica eminesciană, prin modernizarea silită.

Eminescu avea trei variante de utilizare a apostrofului: cu blanc, fără blanc şi mediu. Uniformizarea ortografică prin înlocuirea reducţionistă cu cratima a produs o sărăcire gravă  şi o denaturare a sensurilor, a retoricii dramatice şi muzicale eminesciene. Reamintesc că poetul era un „pitagoreic” şi un „platonician”, cunoscător al tuturor tainelor prozodice din antichitate până la el, capabil să le alchimizeze într-o modernitate divină, ca în inegalabila Odă (în metru antic), despre care Nichita Stănescu spunea că este temelia poeziei noastre moderne, iar Laurenţiu Ulici – că este cea mai frumoasă piesă a liricii româneşti din toate timpurile. Unul dintre cei mai originali şi mai profunzi poeţi moderni ai noştri, Cezar Ivănescu, s-a considerat discipol eminescian, reîntors la „poezia silabică” şi la muzica trubadurilor, delimitându-se de ignoranţa postmoderniştilor în materie de artă prozodică. Să nu ne mire că Eminescu a închinat un sonet iambului, că vorbeşte familiar despre „iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile”, utilizând, cu o măiestrie neegalată, toată gama celulelor ritmice pe care le suportă limba română, inclusiv septasilabicul antehipermesomacru, cum l-a numit Adrian Voica, plus că îşi crease un „dicţionar de rime” etc. El a tradus, între 1868 – 1871, un tratat de retorică dramatică al lui Enric Theodor Rötscher, şi-a trăit începuturile artistice ca sufleor, copist şi actor în mijlocul unor trupe de teatru, a gândit, cum a observat şi Petru Creţia, întreaga CARTE ca pe un sistem dramatic de felul celui shakespearian, proiectatul „dodecameron dramatic” extins la întreaga operă. Numai că destinul l-a condamnat să nu termine decât texte, nu şi CARTEA.

N. Georgescu apreciază că Eminescu instrumenta apostroful şi accentul ca un muzician: „Practic, apostroful devine, mânuit de Eminescu, ceea ce este bemolul sau diezul în notarea notelor muzicale: indica tonuri şi înălţimi.”[35] Asta înseamnă că un actor, interpret al poeziei eminesciene, ar trebui să cunoască această specifică notaţie eminesciană, ca şi cititorul profesionist sau nu. Faptul poate explica de ce, dintre atâţia actori care-şi exersează talentul pe texte eminesciene, majoritatea eşuează, adesea penibil, în cele mai multe cazuri. Altfel spus, Eminescu este dificil până la ermetism (Vladimir Streinu) nu doar pentru exegeţi, dar şi pentru actori.

Să pornim de la versurile cu care-şi începe demonstraţia editorul, versiunea din Almanah a Luceafărului (voinţă auctorială), diferită de ce oferă Maiorescu în ediţie: Dar se înalţă tot mai sus / Ca să nu-l pot ajunge; Dar nopţile ’s de-un farmec sfânt / Ce nu ’l mai pot pricepe: „Convorbirile şi ediţiile uniformizează: nu-l. În primul exemplu, însă, accentul cade pe pot care-şi cere energia lăsând forma conjunctă în kolonul anterior. În al doilea exemplu vrea accent puternic pe nu, din nu ’l, ca pentru uimire interioară, de aceea lasă spaţiul înainte de apostrof. Ce mare lucru ar fi să uniformizăm, ca să fim pe placul gramaticii? Iată, însă, situaţii cu adevărat gramaticale ce ar fi trebuit să dea mai mult de gândit adepţilor uniformizării. În v. 29 din Luceafărul, imediat după pauza de trei steluţe, găsim un apostrof fără blanc: Şi pas cu pas pe urma ei / Alunecă’n odaie, preluat de «Convorbiri» şi toate ediţiile: Alunecă ’n odaie. Am zice că este o simplă greşeală, dar privind tabelul nostru de forme ajungem imediat la Scrisoarea III, v. 21: Şi cum o privea Sultanul, ea se’ntunecă… dispare, unde virgula şi apostroful fără blanc marchează perfectul simplu, iar cele trei puncte atrag atenţia asupra concordanţei timpurilor (id est: întrerup discursul). Maiorescu preia în primele 6 ediţii: Şi cum o privea sultanul, ea se ’ntunecă,  dispare, cu apostroful distanţat şi virgulă ce egalează verbele la prezent, dar de la ediţia a şaptea în sus el revine asupra apostrofului: ea se’ntunecă, înţelegând că este vorba de perfect simplu, lăsând, însă, în suspensie concordanţa.”[36] Pentru perfectul simplu, care schimbă sensul, în context, pledează şi ritmul, ca şi forma conjunctă.

Numeroasele exemple oferite de N. Georgescu îl duc la constatarea: „nu există, încă, o ediţie critică a poeziilor antume ale lui Eminescu.” Cu ediţia de faţă, însă există!

Şi mai surprinzătoare sunt ceea ce criticul numeşte grafiile atipice. Mă voi opri doar la situaţia din Mortua est!, unde o formă mutilată de Maiorescu, preluată ca atare de alţii, lasă impresia unui pretins „ateism” eminescian, supraadăugat la acela al proletarului din Împărat şi Proletar. Textul a apărut la 1 martie 1871, în Convorbiri literare. Iată secvenţa de la prima tipărire: De e sens într’asta e ’ntors şi a tĕu/[tău];. Problematică e forma a tĕu. Maiorescu „îndreaptă” în ateu, formă consacrată de toate ediţiile, fiindcă aşa pare „corect”. Numai că Eminescu foloseşte şi forma ateu, cunoscând-o prea bine, ca, de exemplu, în versurile din Sărmanul Dionis. La prima vedere, ar putea fi o greşeală tipografică. Travaliul maiorescian însă trece prin nesiguranţe. Într-o primă rectificare, pune două puncte în cezură şi virgulă în final de vers: De e sensu intr’asta: e’ntorsu şi ateu, pentru ca în Critice (1874) să elimine u final şi să pună virgulă în loc de două puncte, iar la sfârşitul stihului – linie de pauză, dând din nou sensul conclusiv asigurat anterior de cele două puncte. Persistă, în schimb, forma ateu, atentând la sensul „împotriva lui Dumnezeu” (care întăreşte sensul epitetului ’ntors), coborându-l, finalmente, în modernul ateism. În realitate, Eminescu se apropie, în context, de sensul primar al termenului a teufără zeu. Primii creştini erau numiţi „atei”, adică „fără zei” din punctul de vedere al religiilor păgâne oficiale. Există şi în română expresia „om fără nici un dumnezeu”. Moartea e „fără nici un dumnezeu”, e fără noimă, împotriva ordinii divine. Maiorescu a considerat, totodată, rima a tău/Dumnezeu una „rea”, de îndreptat, ca şi sensul diferit dintre a tĕu şi ateu. Un alt exemplu, cu schimbare abuzivă de sens, este dubla grafie iobagul şi iobagiul din Epigonii, forma originară fiind Bolliac cânta iobagiul, nu iobagul. Nu mai vorbim de lecţiunile deja celebre – totul şi totuşi, din Floare albastră, şi altele.

Dulcele luminii

O discuţie aparte ar merita imaginea luminii în poezia lui Eminescu, căreia N. Georgescu îi acordă peste douăzeci de pagini. Cu aceasta, editorul revine la hermeneutica de fineţe a CĂRŢII eminesciene, asociind-o cu elementele filologice. Într-o primă secvenţă, editorul face distincţie între luminare şi lumânare, termeni uniformizaţi de confraţi, pe urmele lui Maiorescu, în lumânare, dar nu şi de Eminescu. Între cei doi termeni, e diferenţa dintre universal şi particular: luminare este sursa luminii, pe când lumânare este obiectul concret din ceară care dă lumină. Poetul utilizează ambele forme. Uniformizarea s-a făcut, de exemplu, în celebrul vers de la începutul Scrisorii I: Când cu gene ostenite sara suflu ’n luminare, după cum apare în mss. şi în Convorbiri literare,  nu în lumânare, cum preiau toate ediţiile. În epocă, exista această diferenţă paronimică, funcţională şi azi, dar ocultată în cazul Eminescu, fiindcă s-a pierdut expresia a stinge luminările, în favoarea a stinge lumânarea, lampa, becul etc. Heliade Rădulescu are şi el contexte ca „până se vor stinge luminările”, iar Slavici, vorbind despre comportamentul poetului, ajunge, dacă uniformizăm, la asocierea absurdă: el stingea lumânarea (…) şi …aprindea din nou lampa[37]

De profund interes este metafora omul lumină din discursul proletarului: Spuneţi că-i omul o lumină / Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? / Nici o scânteie ’ntr’însul nu-i candidă şi plină /Murdară este raza-i ca globul cel de tină / Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin. În incapacitatea noastră de a citi şi de a gândi în alte straturi de logică decât cea carteziano-aristotelică, noi receptăm, de peste un veac, un text ca Sărmanul Dionis, exclusiv sub eticheta de „proză fantastică”. Atrăgeam atenţia încă din 1986 că Eminescu gândeşte, precum Ştefan Lupaşcu, Werner Heisenberg sau, mai încoace, Basarab Nicolescu, în cheia nivelurilor de realitate, nouă părându-ni-se că ne aflăm în plină zodie a „fantasticului”[38]. Din perspectiva a cel puţin două niveluri de realitate trebuie să gândim şi metafora eminesciană omul-lumină. În fragmentarium, Eminescu defineşte omul, dar şi lumea, în genere, ca fiind gheme de lumină. Altfel spus, lumină ascunsă, pe când „Dumnezeu e lumină”[39], cea dintâi, în sens eminesciano-blagian. Lumina, intuieşte genial poetul, se arcuieşte în curba în infinit a universului, dar şi în gheme de lumină terestre, în „scări de lumină”, la diverse niveluri de realitate, încifrând lumina Soarelui, care, la rându-i, e „aprinsă” de Luminător. Razele Soarelui „dau de faţa Pământului, moleculul atins de ele începe să se-nvârtească ca un mosoraş şi le deapănă în jurul său. Toate organismele sunt asemenea unei depănători, cari prefac mişcarea în linie dreaptă – care ar fi infinit de lungă – într-o linie învălătucită împrejurul ei ca la ghem. Gheme de lumină. (…) Scară de raze.”[40] Ne aflăm în plină lume-ca-lumen, creaţie a lui Dumnezeu. Eminescu gândeşte înalt teologic. În Transmodernismul (2005), am invocat gândirea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae, care sesiza în Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I (1978), opera lui de căpătâi, că limba română este singura dintre cele romanice care a conservat provenienţa cuvântului lume de la latinescul lumen. N. Georgescu, separat de gândirea teologică a Părintelui Stăniloae, sesizează, pe bună dreptate, că Eminescu o făcuse încă din tinereţea lui: „«Lume» vine, în româneşte, de la «lumen» latinesc, un compus din lumină: am putea fi induşi în dulcea eroare că poetul face, aici, printr-un joc de cuvinte, o concesie dialecticii, în sensul că lumea ca însumare a oamenilor este lumină – dar omul singular, nu. Nici această concesie nu se poate susţine, însă. Comparaţia este clară şi dură: globul cel de tină, globul pământesc, nu are lumină proprie, este luminat din afară de alte astre, mai ales de soare şi de lună. La fel şi omul generic: este «luminat» din afara sa de concepte, de abstracţiuni precum dreptate, religie, bogăţie, revoluţie etc. El dă foc, sau pune foc (revoluţiile de-a lungul timpului) – dar nu din el însuşi, pentru că nu are foc interior.”[41]

N. Georgescu pune aici o problemă de prim ordin a gândirii stilistice, dar şi de filosofie şi teologie implicită la poetul nostru. Dar porneşte la drum reducând metafora eminesciană la starea mimetică de comparaţie. Altminteri, criticul continuă pasajul citat astfel: „Omul este ca o oglindă, aşa cum este globul cel de tină…” Într-adevăr, este comparaţia pe care o face Proletarul, însă acesta porneşte de la metaforă, contestând-o interogativ, deci degradând-o: Spuneţi că-i omul o lumină / Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? Ne ciocnim de nihilismul Proletarului, similar, poate, cu al nihilismului nietzschean. Dar gândirea eminesciană este mai complexă decât a lui Nietzsche raportată la creştinism. În definitiv, este aceeaşi chestiune pe care N. Georgescu a semnalat-o privitor la cuvântul dublu ateu/a tĕu din Mortua est! Proletarul pare a fi prizonierul revoltat ca ateu împotriva rânduielilor lumeşti care şi-au pierdut, odată cu omul, ordinea de lume-ca-lumen (Nici o scânteie ’ntr’însul nu-i candidă şi plină), opacizându-se în glob de tină, căci raza este acum murdară. „Ateismul” nihilist al Proletarului ar putea fi subliniat şi de celebra reflecţie despre religie, care a alimentat decenii de-a rândul (şi mai alimentează încă) părerea asupra ateismului eminescian: Religia – o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece ’n jug, Etc.

Eroare! Acest Proletar, departe de a fi ateu, gândeşte, cu enormă amărăciune, ca un adevărat creştin, în altă cheie existenţială decât anticreştinismul lui Nietzsche. Se cuvine a formula un paradox: Proletarul condamnă religia, nu creştinismul. Despre creştinism, Eminescu, împreună cu Proletarul care este doar o faţă a geniului eminescian (nu-l admira poetul pe Shakespeare, că se arată în mii de feţe, ca Dumnezeu?), gândeşte în aceşti termeni: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altuia. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”[42]. Iubire, sâmbure de adevăr, cea mai înaltă formă a existenţei umane toate vin în Hristos ca lumină dintâi, căci Dumnezeu e lumină. Acestea nu au a face cu filosofiile vechi sau noi, cu religiile. Cea mai mare nenorocire a umanităţii s-a ivit din clipa când creştinismul s-a degradat în religie, devenind egala tuturor religiilor din istorie. Asta o spun cei mai de seamă teologi şi filosofi creştini. Citiţi-i pe Vladimir Soloviov, pe Christos Yannaras, pe René Girard, pe Dumitru Stăniloae şi o să aflaţi despre acest dezastru care a ameninţat şi ameninţă creştinismul: transformarea lui în religie. Asta ne spune şi Proletarul eminescian: numai creştinismul degradat în religie, în religia Marelui Inchizitor dostoievskian a inventat acest instrument de subjugare şi de umilire care a ucis omul-lumină odată cu lumea-ca-lumen. Problema e că Eminescu vede ameninţarea chiar dinspre preoţii reduşi la dogmă religioasă, nu doar dinspre gânditorii materialişti apăruţi precum ciupercile după ploaie din secolul fals numit al Luminilor. El, ca filosof creştin, se simte îndrituit să apere lumina divină din om, credinţa împotriva eresului (Preot şi filosof): Că-n noi este credinţă, ce-n alţii e eres. / Căci eretic tiranul, ce Crucii se închină, / Când oardele-i barbare duc moarte şi ruină; / În van cu mâni uscate se roagă, ţiind strana, / Deasupra lui cu aripi cu aripi întinse stă Satana;. A fulgera religia fariseică, oprimatoare, înseamnă a fi creştin: „Nu ne mustraţi! Noi suntem din cei cu-auzul fin / Şi pricepurăm şoapta misterului divin;”.

Dumnezeu, spune părintele Stăniloae, a creat lumea transparentă, ca ghem de lumină, cum zice Eminescu: „se dovedeşte astfel că e «lumină» inepuizabilă conform cuvântului românesc «lume», care vine de la latinescul «lumen»”[43]. În lumea-lumen, prezenţa lui Dumnezeu este ontologică: „Potrivit credinţei noastre, lumea se luminează în relaţia ei ontologică cu Dumnezeu, care e sensul ei suprem”[44]. Nici un filosof de profunzimea lui Heidegger nu susţine altceva când numeşte Dasein, „lumea-în-deschis”, apoi, Lichtung, „luminişul Fiinţei”. Dar lumea care-şi pierde credinţa, lăsându-l pe Satana să plutească deasupră-i cu false aripi de înger, se transformă din ghem de lumină în globul cel de tină, opacizându-se. Dacă prezenţa lui Dumnezeu în lume era ontologică, dinspre om, lumea nu poate fi decât dialogică. Lumea nu e transparentă decât în dialogul cu Dumnezeu, condiţie pentru „înălţarea lumii la starea de mediu transparent”[45]. Or, opacizarea lumii înseamnă pierderea esenţei dialogice a omului. Acesta cade în religie, în erezie, în cel mai dramatic caz aşteptându-l pe Dumnezeu ca în emblematica piesă a lui Samuel Beckett, Aşteptându-l pe Godot. Însă, atrage atenţia Părintele Stăniloae, Dumnezeu este cel care-l aşteaptă pe om, iar acesta uită să dialogheze cu Dumnezeu, pierzând sâmburele de lumină, cum zice poetul. Întunericul ne sufocă (Că ’ndărătu-i şi ’nainte-i întuneric se arată), deşi Avem clipa, avem raza, care tot mai ţină încă… Lumea intră în descompunere, e coruptibilă, trupul uman nu mai lasă spiritul „să lucreze prin el la transfigurarea întregului cosmos, a întregii naturi”[46]. Este exact starea descrisă de Proletar în constatarea lui dureroasă că omul nu mai este o lumină, deşi-i ghem de lumină! Eminescu nu este un nihilist, cum ar putea să rezulte din textul comentat de N. Georgescu. El înţelege doar precaritatea lumii şi a omului care stă în „interval”, cum se exprimă cosmologii contemporani, „în imperiul unei raze”, în limbajul poetului: Se poate ca bolta de sus să se spargă, / Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, / Să văd cerul negru, că lumile-şi cerne / Ca prăzi trecătoare a morţii eterne…

Interpretarea lui N. Georgescu se întretaie cu aceasta. Hyperion coboară pe pământ în dublă ipostază: lumină şi întuneric. Fidel şi rebel, în acelaşi timp ordinii divine, ca „sâmburul luminii de viaţă dătător” (Rugăciunea unui dac): „Hyperion se află în frâiele luminii, este un stâlp de bază al Creaţiei, deci el reflectă lumina. Dar reflectă prima lumină, lumina cea dintâi.”[47] E din luminişul fiinţei, în sens heideggerian, cum a intuit Svetlana Paleologu-Matta în remarcabila ei carte Eminescu şi abisul ontologic (1988). Voinţa schopenhaueriană, degradată în egoism pe „globul cel de tină”, se manifestă la el ca dor nemărginit: „Dorul este în cosmos, nu în bietul suflet omenesc: dorul este chiar lumină, Lumina de fapt, care împinge gândul până ce piere totul, totul. În cheia poemului Împărat şi proletar, omul nu este lumină, sau mai bine zis nu mai este lumină – pentru că s-a uscat, în el, iubirea, pentru că nu este iubire pe pământ, candela ei nu s-a aprins încă. În fond şi Apostolul lui Christ spune: dacă dragoste nu e, nimic nu e.”[48]

„Sâmburul luminii” e arheic, el e înfăşurat în noaptea fiinţei chiar dacă nu e încă „de viaţă dătător”, cum remarcă N. Georgescu din versurile Rugăciunii unui dac: Pe când nu era viaţă, nimic nemuritor / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător. „Sâmburul luminii este arheul, şi nu se poate imagina (concepe) momentul de dinaintea existenţei sale, lumina categorială nu poate să dispară din univers – ori nu se poate să nu fi fost cândva: în starea de arheu ea este eternul însuşi. Pentru a deveni, însă, dătător de viaţă, trebuie mai întâi să existe moartea în univers. Cosmogonia începe, aşadar, cu moartea, aşa cum ziua începe cu noaptea.”[49] Editorul argumentează iarăşi un element de voinţă auctorială, redând-o în versul Reia-mi al nemurii nimb, greşit citit al nemuririi. Eminescu face distincţie între nemurie şi nemurire ca în dubletul german umsterblich/unsterblich. Manuscrisele Luceafărului au nemurie (inclusiv în Almanah), care înseamnă „neimplicare în ciclul viaţă-moarte”, stare de „vecinic repaus”, pe când ne-murire are sensul de a trăi fără moarte. Acest nimb al „nemurii” vrea să-l sacrifice Hyperion pentru o „oară de iubire”[50].

Ar mai fi, în acest final provizoriu, înainte de a trece la obiectul propriu-zis al prezentei introduceri – CARTEA eminesciană, ar mai fi de comentat sintagma dulce lumină. Textul de la care pleacă N. Georgescu este din Satira IV. Lumina dulce e a Lunii care „durează o văpaie de cărare” pe valuri. Chestiunea de voinţă auctorială aici este virgula din ultimul vers: Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte, / Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte, / Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape / Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape. Sensul ar fi că nu discul lunii este stăpânitorul de ape, ci codrul[51]. Iar faptul are legătură cu „alambicatul” vers Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte. În Convorbiri literare, versul este secţionat de o virgulă: Şi cu cât lumina-i dulce, tot mai mult se lămureşte, care sugerează descrierea fazelor lunii până ajunge disc complet, adică de „lămureşte”, contracarând puterea întunericului, echilibrându-se cu acesta. Neînţelegând sensul, Maiorescu a scos virgula.

Din păcate, N. Georgescu îşi opreşte aici investigaţia, neinsistând asupra dulcelui, asociat luminii, adică tocmai arheului. Ştim din analizele nuanţate ale lui Edgar Papu din Poezia lui Eminescu (1971)  şi din Existenţa romantică (1980) ce vaste implicaţii are dulcele în universul eminescian din perspectiva esteticii romantice. Dar, la un nivel de realitate mai înalt, „scara de lumină”, dulcele luminii trebuie coroborat cu însuşi conceptul de CARTE. Să nu uităm că Eminescu şi-a conceput, la un moment dat, Cartea cu titlul Lumină de lună, sub girul căreia se „lămureşte” şi sensul dulcelui eminescian, fiind, probabil, cea mai puternică prefigurare a poeticii lui Lucian Blaga. În poezia lumii, dulcele luminii nu are echivalent decât în estetica lui Dante. Pe care, la noi, dacă nu şi pe plan europeană, a descifrat-o, în adâncurile ei, acelaşi Edgar Papu, într-o carte, condamnată şi aceasta, să nu fie dusă la bun sfârşit, în împrejurări istorice nefavorabile. Lucrarea se numeşte Estetica lui Dante şi a apărut postum.

La origine, dulcele trimite la simţul gustului, pe când dulcele luminii ne propulsează pe treapta din vârf a „scării de lumină”. În spaţiul artei, ne trimite la conceptul ambiguu de gust estetic, concept banalizat prin relativizare modernistă şi postmodernistă, cu punct de plecare în celebrul dicton De gustibus non disputandum. Descins din arta culinară, conceptul gustării/de-gustării îşi extinde sfera de cuprindere la toate simţurile prin procesul corespondenţelor, până la încorporarea într-un al şaselea simţ care îngăduie accesul la dulcele luminii divine, dulcele iubirii, al dorului nemărginit, provocator al nostalgiei Paradisului, cum a numit-o Nichifor Crainic. La Dante, gustul estetic are legături tainice cu euharistia creştină: a gusta din trupul şi sângele Mântuitorului. Altfel spus, Dante a transmutat dulceaţa hranei divine din Sfânta Scriptură în propria-i CARTE, opera excelsa. Venusía şi sapida se armonizează ca întunericul şi discul plin al Lunii la Eminescu, la Dante – dulcele stil nou. Sapida (sarea) e ceea ce-i artistic, insipida – ceea ce-i neartistic, insipid precum „globul cel de tină”. Cicero este cel dintâi care a introdus conceptul gustum în retorică. Dar există un gust narcisiac individual şi de grup, sub deviza: e frumos ce-mi place mie sau nouă. Dante împarte poeţii în poeţi-indivizi şi poeţi-persoană. Numai cei din urmă au acces la dulcele luminii, la gust, celorlalţi fiindu-le rezervat prostul gust. Încă Psalmul XXXIII, 9 spune: „Gustaţi şi vedeţi ce dulce e Domnul”. Ca şi Dante, Eminescu a ridicat gustul estetic pe treapta euharistică a dulceţei luminii: „Pe asemenea cale s-a asociat până la identificare ideea de artă cu ideea de gust.”[52] Postmodernii au coborât-o în tină, în pornografie şi scatologie, opacizând lumea-ca-lumen: „Contactul cu arta ar fi, după Dante, una din modalităţile de trecere a omului de la treapta individuală la cea personală. Într-adevăr, odată ce esenţa artei este gustul, înseamnă că ea va înlesni desvoltarea actului apreciativ prin care oamenii îşi vor perfecţiona natura lor morală. Am văzut în această privinţă, că la Dante, dulcele, este şi un înalt criteriu de valorificare etică, spirituală. Deliciul artistic reprezintă unul din mijloacele cele mai indicate de a face simţită această dulceaţă contribuind astfel la perfecţionarea omului de la treapta individului la aceea a persoanei.”[53]

Aceasta e diferenţa dintre CARTEA lui Dante şi a lui Eminescu şi „cărţile” moderniştilor şi postmoderniştilor.

Prof. Theodor Codreanu / Ziaristi Online


[1] N. Georgescu, Eminescu şi editorii săi, I, II, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2000.

[2] Vezi Mihail Eminescu, Poesii, cu formele şi punctuaţia autorului, ediţie critică sinoptică, de N. Georgescu, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2004, 366 p.

[3] N. Georgescu, Studiu introductiv la Mihail Eminescu, Poesii, ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi scenariul probabil al ediţiei princeps, de N. Georgescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, p. 9.

[4] Ibidem, p. 10.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, p. 11.

[7] Ibidem, p. 61.

[8] Ibidem, p. 62.

[9] C. Popescu-Cadem, Titu Maiorescu în faţa instanţei documentelor, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2004, pp. 221-222.

[10] Informaţia a fost preluată greşit de la I. Grămadă (Mihai Eminescu. contribuţii la viaţa şi operele sale, în „Mitteilungen des rumanischen Institut zu Vien”, Heidelberg, 1914, cap. VIII, „M. Eminescu în sanatoriul de la Doebling”), în care precizează că Eminescu i-a dat lui Obersteiner, la externare, un exemplar cu autograf, în germană (Dem hochgeehrten Hern Dr. Obersteiner zur gutigen Erinerung M. Eminescu), crezându-se că ar fi fost exemplarul dat de Maiorescu poetului, la 1 ianuarie 1884.

[11] Principiu împărtăşit, la nivel editorial, şi de Al. Piru şi Aureliu Goci.

[12] M. Eminescu, Poezii, I-III, ediţie critică, de D. Murăraşu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.

[13] Vezi N. Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Edit  Europa Nova, Bucureşti, 1994.

[14] N. Georgescu, Studiu introductiv, pp. 17-18.

[15] Ibidem, p. 18.

[16] Ibidem, p. 20.

[17] M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, studiu introductiv, de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti 1977, p. 104.

[18] Petru Creţia, Testamentul unui eminescolog, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 260.

[19] Dan Toma Dulciu, Câteva consideraţii cu privire la „Ediţia princeps” a poeziilor lui Eminescu, în „Studii eminescologice”, nr. 11, Clusium, 2009, pp. 120138.

[20] N. Georgescu, op. cit., p. 23. În textul lui N. Georgescu, cuvântul e cules în forma staganografică. Steganos, în limba greacă însemna ascuns. Forma corectă ar fi – steganografică.

[21] Ibidem, p. 24.

[22] Ibidem, p. 35.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem, p. 47.

[25] Ibidem, p. 48.

[26] Harold Bloom, The Western Canon: The Books and School of the Ages, New York, Harcourt Broce, 1994, v. trad. din engleză a Deliei Ungureanu, Canonul occidental – Cărţile şi şcoala Epocilor,  Grupul Editorial Art, Bucureşti, ediţia a II-a, 2007.

[27] N. Georgescu, op. cit., p. 55.

[28] Ibidem, p. 56.

[29] Ibidem, p. 63.

[30] Ibidem, p. 64.

[31] Mihai Eminescu, Fragmentarium, ediţie de Magdalena D. Vatamaniuc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 140.

[32] N. Georgescu, op. cit., p. 59.

[33] Ibidem, p. 76.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem, p. 77.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem, pp. 118-119.

[38] Cf. Theodor Codreanu, „Fantasticul” eminescian, în „Luceafărul”, nr. 47/1280 din 22 noiembrie 1986, p. 6.

[39] M. Eminescu, Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici, de Magdalena D. Vatamaniuc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 292.

[40] Ibidem, p. 505.

[41] N. Georgescu, op. cit., p. 121.

[42] Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1. Mai putem cita şi o altă reflecţie asupra iubirii hristice: „De ce Christos e aşa de mare. Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă absolut va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă, ea nu e decât cauza unei iubiri preînoite şi mai adânci încă de cum fuse-nainte”. (Fragmentarium, p. 218).

[43] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, I, 1978, p.347; v.  şi ediţia de la Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, I, Bucureşti, 1996.

[44] Ibidem, p. 348.

[45] Ibidem, p. 387.

[46] Ibidem, p. 369.

[47] N. Georgescu, op. cit., p. 122.

[48] Ibidem, p. 123.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem, p. 125.

[51] Ibidem, p. 127.

[52] Edgar Papu, Estetica lui Dante, Princeps Edit, Iaşi, 2005, p. 252.

[53] Edgar Papu, op. cit., p. 299.

Vedeti si:

VIDEO: Profesorul Nae Georgescu despre editiile Poesiilor lui Eminescu. PROMO INTERVIU TRIBUNA

Premiile UZPR – “Eminescu, ziaristul”

Ziua de 28 iunie 1883 este ultima zi de lucru a ziaristului Mihai Eminescu, în redacţia „Timpul”. A fost ziua când temutului publicist i-a fost luat dreptul de a mai activa în rândul presei, pentru atitudinea sa tranşantă în ceea ce înseamnă moralitatea întregii societăţi.Cinstind munca, talentul, harul şi dăruirea ziaristului Mihai Eminescu, ca deschizător de drumuri pentru lucrătorii din presa românească viitoare, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, organizează un eveniment inedit –  Premiile UZPR –” Eminescu, ziaristul “.În ziua de 28 iunie 2013 ( zi de vineri ), de la ora 13,00, în Rotonda de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, UZPR va organiza lansarea unei lucrări, a unui dosar de presă, purtând semnătura unui important scriitor, aplecat asupra studierii vieţii şi activităţii marelui ziarist – Nicolae Georgescu. Evenimentul mai cuprinde acordarea unui număr de două premii ” Eminescu, ziaristul ”, îndreptate spre doi eminoscologi, pentru care se vor prezenta laudaţiile. Va fi şi un recital artistic, susţinut de  actori reputaţi. Manifestarea prilejuieşte evocări din viaţa ziaristului.

Sunt invitaţi şi aşteptaţi să fie prezenţi, ziarişti din presa scrisă şi audiovizuală , scriitori, oameni de cultură, personalităţi ale vieţii publice.

Sursa: UZP

Print Friendly, PDF & Email

1 comment

  1. Pingback: Cum a fost la Premiile "Eminescu, ziaristul" acordate de Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania lui Dimitrie Vatamaniuc, Nae Georgescu, Miron Manega si Victor Roncea. FOTO/VIDEO/INFO - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.