Gabriela Berbeceanu: Oameni de valoare versus oameni fără umbră... Despre un reporter la sfarsitul lumii: Cornel Nistorescu - Ziaristi OnlineZiaristi Online

Gabriela Berbeceanu: Oameni de valoare versus oameni fără umbră… Despre un reporter la sfarsitul lumii: Cornel Nistorescu

LANSARE DE CARTE CORNEL NISTORESCU

Petru Romosan si Cornel Nistorescu lansare Compania Dec 2013 Vlad PredescuOameni de valoare versus oameni fără umbră….

Am fost unul din mulţii oameni care şi-au dorit şi au reuşit să rupă o oră din timpul personal ca să asculte cu nesaţ doi oameni de valoare: Cornel Nistorescu şi Petru Romoşan. Am asimilat fiecare cuvânt, l-am analizat şi am plecat de acolo mai bogată.

S-a vorbit despre perioada de dinainte de 1989, perioadă pe care eu, datorită vârstei, nu mi-o amintesc foarte bine, dar ceea ce mi-a rămas întipărit în minte foarte bine sunt cuvintele lui Petru Romoşan din prefaţa cărţii „Reporter la sfârşitul lumii (1978-1988)” scrisă şi lansată de Cornel Nistorescu ieri, la Teatru de Artă Deva: „…obligaţia de a fi optimist într-o lume care se prăbuşeşte, dar despre o atare prăbuşire nimeni nu are nici o informaţie, nici măcar o intuiţie, ci doar dorinţe care par irealizabile.”  Nu am trăit activ acea perioadă, dar am impresia că o trăiesc acum, că istoria se repetă! Conducătorii noştri, cei de astăzi, ca şi cei de atunci ne spun că „suntem duşi fără greş, în fiecare zi, ceas de ceas, pe noi culmi de progres şi civilizaţie”, că am ieşit din criză, că suntem un partener UE „de seamă” etc. Nu aveţi impresia că toate acestea le-am mai trăit o dată?Că în ciuda acestor afirmaţii politice gratuite, fără valoare, noi, cetăţenii de rând ne confruntăm zi de zi cu tot mai multe necazuri? Oare nu noi suntem cei cărora li se scad salariile? Oare nu noi suntem cei care nu beneficiem de tratamente medicale subvenţionate de stat, de CAS? Oare nu noi, oamenii de rând, ne numărăm banii ca să ne drămuim cheltuielile care oricum sunt la limita de jos a supravieţuirii?

Câţi dintre dumneavoastră, în drumul prin această viaţă nu aţi văzut oameni fără umbră? Câţi dintre dumneavoastră nu cunoaşteţi sau nu sunteţi conduşi de aceşti oameni fără umbră? De ce? Nu avem oameni de valoare? Sigur că avem! Şi avem mulţi! Dar nu ştim să-i promovăm! Aceasta este problema societăţii de astăzi: nu ne promovăm în funcţii de conducere oamenii pe criterii de performanţă!

Şi iată unde am ajuns: într-o lume guvernată de oamenii fără umbră care nu lasă urme în drumul lor! Într-o lume în care posturilor tv şi presei scrise i se dictează CE să scrie şi ce să nu scrie! Într-o lume în care nu mai există libertate de opinie! Într-o lume regizată şi condusă precum o păpuşă cu sfori! Nu ne întrebăm cine este păpuşarul din umbră pentru că nu avem acest drept!

Seara trecută s-a vorbit despre jurnalişti, despre profesorii de altădată, despre „ieri” şi despre „azi”. Cu un gust dulce-amar am rămas toţi cei prezenţi şi cu o mie de regrete. Parcă spiritul de patriotism a fost răscolit în fiecare dintre noi, parcă am fi dorit să facem ceva pentru un trai mai bun al zilei de mâine! Dar acest lucru necesită UNITATE! Şi noi, acolo, eram o mână de oameni! Încotro ne îndreptăm? Când ne vom permite să spunem în gura mare adevărul? Sunt întrebări şi probleme pe care le-am aşezat în „stand by”…

ŞI IARĂŞI NE LOVEŞTE ISTORIA….

Câţi dintre dumneavoastră nu aţi avut un tată sau un bunic care a luptat pe front? Câţi dintre dumneavoastră aţi crescut cu acele poveşti din al doilea război mondial? Eu, una, aşa am crescut: cu poveştile bunicului meu, Anghel Luca, care a luptat pe front în linia întâi în Munţii Tatra. Le-am retrăit acum, după zeci de ani, prin intermediul rândurilor jurnalistului Cornel Nistorescu „…Dar nici o revoltă împotriva bunului mers al anotimpurilor nu înseamnă nimic. Ele alunecă nepăsătoare dintr-unul într-altul. În mijlocul satelor, monumentele eroilor îşi fac datoria pentru soldaţii morţi. (…) Dacă te încumeţi să cauţi urmele unui îndepărtat război în memoria oamenilor, trebuie să umbli, sunt din ce în ce mai puţini cei ce-şi amintesc şi, peste câteva zeci de ani, când vei spune unui copil că ai cunoscut un erou al primului război mondial, te va privi neîncrezător. I se va părea că totul s-a petrecut atât de demult, încât numai cărţile de istorie ar putea spune ce s-a petrecut. Dacă totuşi întâlneşti un asemenea om, trebuie să te apropii de el încet, să-l convingi că ceea ce a trăit este unic şi irepetabil şi că vii de departe şi cu respect doar ca să-l auzi şi să-l vezi. Astfel, devine mândru, se leapădă de vârstă şi de liniştea vieţii lui de bătrân şi redevine pentru câteva ore important, viteaz şi tânăr, amintirile încep să curgă ca vinul dintr-un butoi vechi şi te fac să te simţi prea mic faţă de o existenţă atât de mare…”

Că a fost primul sau al doilea război mondial… ne mândrim cu strămoşii noştri care erau viteji, neînfricaţi şi mândrii! Şi chiar dacă în urma lor au rămas doar „stâlpi de marmură sau piatră ordinară, cu nume scrise pe toate feţele, coloane zvelte, cu vulturi de fontă în zbor, troiţe de lemn, îngrădite cu lanţuri…” acestea „veghează viitorul” şi ne fac să ne aducem aminte de acei oameni care au lăsat ceva atât de preţios în urma lor: LIBERTATEA românilor! Toate acestea ne determină să NU preţuim „oamenii fără umbră”, ci să-i considerăm nişte vremelnici care au furat şansa şi s-au autoproclamat „stăpânitori”. Ei nu sunt descendenţi ai strămoşilor noştri care au luptat în războaie! Ei sunt doar trecători!

Nu am plecat acasă fără un autograf şi o vorbă schimbată cu jurnalistul Cornel Nistorescu care m-a făcut să mă simt „prea mic faţă de o existenţă atât de mare” şi mândră că avem oameni de valoare!

ROMÂNIA TREZEŞTE-TE! E timpul să ne apreciem şi să ne preţuim valorile!

Gabriela Berbeceanu  

via  Ziaristi Online

Cititi si:

Reporter la sfarsitul lumii - Cornel NistorescuReporter la sfarsitul lumii (1978-1988)

nonfictiuni

Cornel Nistorescu

Cuvânt înainte de Petru Romoşan
Prefaţă de Bogdan Creţu

Reeditarea celor trei volume de reportaje semnate de Cornel Nistorescu înainte de 1989

[…] La acea vreme, « Conducătorul iubit » şi aparatul său de propagandă ne asi­gurau că ne îndreptăm spre comunism în zbor, că suntem duşi fără greş, în fiecare zi, ceas de ceas, pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Oricine scria la ziar, în revistele de orice fel, care apăreau, oricum, toate sub conducerea înţeleaptă a partidului unic, trebuia să probeze că e înarmat cu un optimism nestrămutat. Împărăţia părea să dureze încă 1 000 de ani, deşi în numai 10 ani ea se prăbuşea în lacrimi şi sânge, în minciuni şi mistificări criminale. Lumea aceea forţat optimistă îşi conţinea sfârşitul apropiat. Dar nici scriitorul la ziar, reporterul, şi nici oamenii printre care trăia n-aveau habar că nenorocirea lor are un capăt. Şi încă unul atât de apropiat.
Reportajele din volumul de faţă sunt rezultatul acestui paradox : obligaţia de a fi

optimist într-o lume care se prăbuşeşte, dar despre o atare prăbuşire nimeni nu are nici o informaţie, nici măcar o intuiţie, ci doar dorinţe care par irealizabile. Cum să rezolvi o asemenea ecuaţie absurdă ? Talentul, acest enigmatic « talant » evocat în Biblie, are întotdeauna soluţiile lui. Pentru că talentul e la fel de misterios ca şi viaţa, care triumfă întotdeauna.
[…] Literatura nonficţională din acest volum are toate şansele să dureze şi să depună mărturie despre o epocă din ce în ce mai greu de înţeles pe măsură ce timpul ne îndepărtează de ea. În schimb, opere de ficţiune citite pe atunci cu nesaţ devin caduce. Şi, foarte probabil, definitiv inutile. Cornel Nistorescu îşi dorea să scrie ficţiune. Noroc că nu i-a reuşit ! Nonficţiunea lui va fi, poate, cel mai bun pseudoroman al acelui sfârşit de lume.

Din cuvântul înainte al lui Petru Romoşan

[…] Nu întâmplător, numele ziaristului a fost aşezat alături de cel al lui Geo Bogza – maestrul absolut al genului la noi. Cornel Nistorescu a reuşit să resusciteze, într-un context deloc permisiv, un gen care părea compromis definitiv. Cum ? Adu­cându-l pe terenul sigur al literaturii, scuturându-l de prejudecata preciziei şi a utilitarismului propagandistic.
[…] Ceea ce se poate observa încă de la o primă ocheadă superficială este faptul că, atunci când îşi adună în volume reportajele, Cornel Nistorescu le pune sub titluri care trădează disponibilităţile sale lirice în mai mare mă­sură decât pe cele « realiste », de autor care este obligat să se mişte în marginea cotidianului. Întâmplări în liniştea unei fotografii (Editura Junimea, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, 1982) sau Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, 1988) sunt titluri care implică şi o poetică a reportajului. Iar aceasta diferă substanţial, dacă nu total de resorturile ideolo­gice comune în epocă. Textele nu mai respectă convenţia preciziei, nu mai « ra­portează » totul în cifre, culegând date exacte. Dimpotrivă, mâna scriito­rului, dar mai ales imaginaţia lui se simt încă de la primul reportaj din volumul de debut şi dau tonul, rafinându-se, în cărţile ulterioare. Insist : Cornel Nistorescu este un scriitor pornit în căutarea aventurii în cel puţin aceeaşi măsură în care este un jurnalist trimis pe teren pentru investigarea unui
eve­niment.

[…] Ficţiune-nonficţiune nu mai reprezintă, oricum, un criteriu legitim. Un text este literar dacă reuşeşte să stârnească emoţia. Emoţia estetică. Iar re­portajele lui Cornel Nistorescu excelează la acest capitol. Nu doar datorită întâmplărilor relatate, culese ca atare din realitate conform convenţiei genului, ci mai ales graţie modului de a le pune în pagină. Realitatea nu este pri­zată şi redată cu indiferenţă, ci este reconstruită, reinventată.
Construcţia primează în mai toate reportajele lui Cornel Nistorescu, iar ea este vizibilă, deşi nu ostentativă. Textele au o anumită naturaleţe, o francheţe, asigurată adesea prin asumarea naraţiunii la persoana I şi printr-o empatie care câştigă. Autorul nu scrie la rece, cu detaşarea aseptică a jurna­listului obişnuit, ci este un martor implicat al evenimentului pe care îl re­construieşte ; se pierde şi el în lumea pe care o descrie, aceasta fiind şi sursa patosului şi a lirismului care uneori inundă benefic pagina. Simptom nu doar al unei bune tehnici (astăzi scrisul jurnalistic se deprinde din manuale), ci mai ales al talentului, sintaxa, topica împrumută adesea ritmul alert, urgenţa evenimentului propriu-zis, iar relatarea exactă, gri lasă oportun locul stilului indirect liber sau dialogului.
[…] Spre deosebire însă de majoritatea jurnaliştilor de mucava, înregimen­taţi, Cornel Nistorescu are o profesie de bază.
El este reporter. Adică un scriitor  extrem de viu.

Din prefaţa lui Bogdan Creţu

Fragment din « Întunericul galben » –
text despre Roşia
Montană, apărut în volum
în 1988

[…] Ceasul de vârf al aurului a bătut între cele două războaie. După 1918 a fost o perioadă mai grea. Minele erau părăsite, şteampurile stricate, mulţi bărbaţi căzuseră pe harta înroşită a Europei, iar preţul metalelor preţioase scăzuse vertiginos. Între aurari circula zvonul că Brătianu ar fi zis că nu dă o mierţă de porumb pe un gram de aur. Căutătorii de aur au plecat pe Valea Jiului, la cărbune. Aurul avea altă culoare. O linişte tristă stăpânea valea Roşiei Montane şi a Cernei, puţini mai coborau în pământ după minereu, iar la Baia de Arieş şi la Săcărâmb şi la Brad bătea un vânt amar de deznădejde. Din marea nebunie dinaintea războiului nu mai rămăsese aproape nimic, nici orchestrele, nici hoţii de aur, hotelurile erau goale, iar cârciumarii săraci. Împărăţia şi roşienii scoteau atât de puţin aur încât nu le ajungea nici să-l presare pe o felie de pâine. Stabilizarea monetară şi legea minelor din 1929 au fost ca un pocnet de start în care mii de oameni au pornit într-o cursă nebună spre centrul pământului ca să se întoarcă de acolo cu mii de kilograme de aur. Nebunia începută cu două milenii în urmă stăpânea din nou peste Alburnus Maior cu aceeaşi putere demonică. Parcă stelele funerare ridicate lui Alexander, fiul lui Gaius, care a trăit 40 de ani, cea a lui Marcus Aurelius Scenobarbus şi toate pietrele romane se trezeau, şi parcă se trezeau curatorii de pe vremea împăratului Traian, parcă Marcus Ulpius Hermias şi, alături de el, Marcius Macer şi Aelius Sostratus şi Sene­cius Vocontianus se ridicau, cu cohortele lor de sclavi despre care nimeni nu mai ştie care pământ i-a înghiţit, şi cu toţii coborau iar în pământ şi tăiau cu dalta galerii spre a ajunge la acea lumină palidă şi galbenă pe care-o vedeau licărind prin întunericul stâncilor şi care nu era de fapt decât în creierul lor. Săpau înnebuniţi, cu mintea înfierbântată de acel întuneric galben spre care coborau prin piatră, şi săpau săptămâni şi luni şi uneori ani, şi minunea galbenă tot nu se arăta, şi trupul lor se împuţina, se zdrelea de colţii stâncilor, se usca, şi plămânii se umpleau cu praf şi nu-l mai puteau stăpâni şi, după ce piatra se strecura pe nesimţite de pe palme şi din vorbire în sânge şi-n oase, de la

o vreme nu mai încăpea, şi, când scuipau, sputa lor devenea groasă şi albă şi din ea, prin cel mai simplu procedeu, puteau extrage cea mai fină piatră, dar nu se opreau, continuau scufundarea în întunericul pe care adesea îl vedeau galben şi strălucitor, şi, când dădeau de firişoare, deveneau grijulii, aproape duioşi cu piatra care îi îngăduia şi le arăta puţină pulbere. O luau cu grijă, o mărunţeau şi o încărcau în saci sau în corfe şi sacii îi târau cu piciorul pe îngusta gaură de cârtiţă până la un loc mai larg, de unde o luau copiii. Pruncii căutătorilor de aur aveau feţele aspre, pietrificate, ei o cărau prin galeriile înguste, se frecau de pereţi, se clătinau, dar o cărau. Dacă n-ar fi conţinut aur şi cineva i-ar fi pus s-o scoată din adâncul pământului, ar fi cărat o zi şi, într-a doua sau a treia, i-ar fi crăpat aceluia capul sau i-ar fi zdrobit oasele până când în locul acela n-ar mai fi rămas decât o pată. La Roşia Montană, pământul nu dă decât puţini cartofi şi câteva poame. Aici aurul e pe post de grâu, el e pâinea pe care trebuiau s-o câştige coborând în inima muntelui, scormonind ca nişte cârtiţe, apucaţi, suferind, blestemând, sperând, ajungând până la disperare şi trăind compensatorii halucinaţii pe galerii strâmte sau în amfiteatre largi, unde prăpastia se uita în adâncul lor cu ochii ei de gheaţă şi singurătate, unde căutătorul de aur stătea agăţat pe un perete ca un lili­ac şi unde presimţea moartea prefaţată de un zbor în gol. Urmăreau filonul ca pe un şarpe nebun venit dinspre nord şi supt de piatră spre sud, de parcă ar fi fost blestemat să se aşeze pe direcţia soarelui, pierdut spre adâncul pă­mântului într-o ultimă şi chinuită zvârcolire dinaintea răcirii şi, când îl găseau, puterea din ei mai trăia o zvâcnire, îl tăiau ca pe o felie de pâine şi-l cărau pe întortocheatul labirint subteran, mai încurcat decât cel din mitologie – o capcană din care poţi ieşi doar refuzând-o –, din piatră puteai să nu mai ieşi niciodată, să te tot duci, să cazi în vârtejuri adânci, unde te pietrificai şi intrai în materia inertă de unul singur prin întunecatul şi flă­mândul stomac al muntelui, fără să mai ajungi vreodată pe buzele calde ale pământului. […]

Cornel Nistorescu (n. 1948 în satul Turmaş din comuna Mărtineşti, judeţul Hunedoara) a urmat şcoala primară la Mărtineşti şi cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei şcoli profesionale de la Cugir şi al Liceului « Aurel Vlaicu » din Orăştie, şi-a luat în 1974 diploma de filolog (română-italiană) la Universitatea « Babeş-Bolyai » din Cluj-Napoca.
Între 1974 şi 1990 a fost ziarist la Viaţa studenţească, Amfiteatru, Scînteia tineretului şi Flacăra. Fondator, în 1990, şi director al revistei Expres, a condus şi compania cu acelaşi nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei şi revista Expres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului în perioada 1997-2003.

După 2004 a colaborat cu editoriale şi articole la Foaia Transilvană (Cluj-Napoca) şi Ediţie specială (Craiova). Din 2009 conduce ziarul Cotidianul şi site-ul www.cotidianul.ro.
A fondat Radio Total şi a fost unul dintre iniţiatorii şi acţionarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a înfiinţat-o, a devenit apoi Hager România şi, ulterior, TBWA Bucureşti.
A publicat trei volume de proză documentară şi reportaj : Întâmplări în liniştea unei fotografii (Editura Junimea, Iaşi, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, Bucureşti, 1982), Proprietarul de
iluzii
(Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988).

Sursa: Compania

Print Friendly, PDF & Email

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.